Epaminonda's Blog.....: MORLAAS

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea franceză MORLAAS, departamentul

PIRINEI ATLANTIC, regiunea NOUA ACHITANIE, din vremuri

diferite, câteva vechi trimiteri poștale ilustrate și o insignă locală.

Cartierul Bourg-Mayou

Castelul Sarrabat

Gara

O intrare în localitate

Strada Principală

Strada Marcadet

Casa Jean d'Albret

Biserica Sfântul Foy

Portalul Bisericii Sfântul Foy

Piața Bisericii

Hotelul restaurant Almandier

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Insignă locală

xxx

"VECTOR"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI PLACHETE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - București (Ateneul român)

Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victoriei, în Piața George Enescu (partea nordică a Pieței Palatului). Tot aici se află şi sediul Filarmonicii George Enescu. Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in perioada anilor 1886-1889, a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru. Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: "Dati un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care "absoarbe" fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberatie catre auditori, cu intreaga gama de armonice pana la cele mai fine culori timbrale si nuante. Se pare ca acustica exceptionala a cavitatii sonore, proprii Ateneului Roman, aplasat sala printre cele mai reusite constructii de acest gen nu doar din Europa, ci din intreaga lume. Fresca, evocand istoria poporului roman in 25 de episoade, realizata timp de cinci ani de catre pictorul Costin Petrescu, orga instalata in 1939 in urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele imbunatatiri tehnice produse dupa cutremurele de pamant si bombardamentul din 1944, de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, dar mai ales modificarile din 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, largirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman intr-un complex arhitectural singular in centrul Capitalei. De peste o jumatate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internationale "George Enescu". Templu al artei si culturii romanesti, Ateneul Roman ramane, la cei 120 de ani, nu doar o cladire de patrimoniu universal, reprezentativa ca arhitectura pentru Romania si Balcani (cu trimitere la antichitatea greceasca), ci si un simbol de traditie spirituala a unui popor. Iar daca fundatia circulara initiala, nicicand nu a fost visata de fondatori, arhitecti si constructori ca forma ideala pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri in epoca ce au criticat solutia tehnica insolita), iata ca timpul a harazit urmasilor culturii vechii Dacii sa devina o scena turnanta nu doar a istoriei, ci si a artei in contextul Europei. "Calare" pe trei secole (fundatia ecvestra s-a dovedit bazaltica), Ateneul Roman si-a deschis larg portile unor spirite universale luminate, ce si-au dat intalnire la Bucuresti, spre a se infrati cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunarii. Desi ctitorii au visat ca toate artele surori sa-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totusi se pare ca putini si-au dat seama ca acustica naturala exceptionala a salii ofera doar muzicii un climat de afirmare plenara, singulara, devenind casa parinteasca pentru marile personalitati si talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivaleaza astazi in arta lirica cu aparitia pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit in urma cu 120 de ani, s-a transformat in "cartea de vizita" nepieritoare a Romaniei contemporane. (autorul acestei prezentări - muzicolog Viorel Cosma)Despre Fresca Ateneului Român. In sfera aceluiasi interes pentru decoratie intra si preocuparea constanta formulata de C. Exarhu si Al. Odobescu inca din 1888, de a se realiza o monumentala fresca pe peretele circular al salii, fresca ce trebuie sa evoce momentele cele mai importante ale istoriei noastre nationale, dar in acelasi timp sa creeze o imagine fidela a specificitatii sufletului romanesc. Propunand in anul 1901, un proiect in spiritul celor aratate mai sus pictorul Stefan Popescu dorea realizarea acestei picturi de 300 mp pe panza, considerand ca astfel nu va trebui sa fie inchisa sala pentru un timp. Dar lipsa de fonduri suficiente face ca proiectul sa taraganeze multi ani. In sfarsit, este acceptat proiectul prof. Costin Petrescu pentru realizarea unei fresce ce reprezinta in 25 de episoade momente importante din istoria romanilor. Fondurile au provenit din subscriptie publica. Lucrarea in lungime de 75 mp si latime de 3 m inceputa in 1933 in tehnica "al Fresco" va fi inaugurata la 26 mai 1938. Consideram ca este interesanta o succinta descriere a scenelor deoarece valoarea lor ideatica este net superioara valorii artistice, fapt ce nu ne surprinde avand in vedere caracterul programatic al lucrarii si necesitatea de a supune compozitia, desenul si culoarea spatiului oferit, intr-un ansamblu cu anumite coordonate plastice si decorative.

Dar sa urmarim succesiunea episoadelor:

Traian patrunde in Dacia. Imparatul este prezentat in statul sau major, langa podul peste Dunare de la Turnu Severin.
Colonizarea Daciei. In fundal se vede monumentul de la Adam-Clissi. Legionarii patrund in Dacia.
Contopirea dacilor cu romanii este prezentata prin idila dintre o tanara daca si un soldat roman. Stela funerara reprezinta o piesa gasita in timpul sapaturilor de la Alba Iulia.
La orizont o sentinela romana strajuieste hotarul. Norii negri simbolizeaza apropiatele invazii barbare.
Invazia barbarilor.
Inceputul vietii romanesti patriarhale. Norii se risipesc, iar populatia coboara din munti si ridica locuinte si salas de inchinaciune.
Statornicirea: taranul roman isi pregateste armele: arcul si securea.
Descalecatul: de peste munti se iveste un cavaler calare, pe care populatia il primeste cu paine si sare.
Statul Militar: Mircea cel Batran parlamenteaza cu trimisii turci.
Statul Administrativ: in curtea Manastirii Moldovita, Alexandru cel Bun imparte dregatoriile statului.
Cruciada romanilor: Iancu de Hunedoara, Vlad dracul si Stefan al doilea ridica o oaste pentru izgonirea turcilor. In fundal apare castelul de la Hunedoara si Cetatea Poenari de la Arges. Figura lui Tepes Voda se zareste ca o umbra misterioasa.
Vremea lui Stefan cel Mare. Un taran isi face lance din fierul coasei. Stefan in fata Cetatii Sucevei primeste pe trimisii Papei care ii aduc spada si titlul de "Ostas al lui Christ".
Epoca de pace si credinta. Neagoe Basarab si familia sa ies din Biserica episcopala de la Curtea de Arges (deasupra lojii Romaniei).
Epoca lui Mihai Viteazul. Domnitorul intregitor al neamului se pregateste sa intre in Alba Iulia.
Epocile culturale: Matei Basarab, Vasile Lupu (in fundal Cetatea Targoviste si Biserica 3 Ierarhi), Dimitrie Cantemir si Constantin Brancoveanu (Manastirea Hurezu si mesterul ei Parvu Mutu).
Rascoala lui Horia, Closca si Crisan. Cei trei eroi sunt prezentati in fata bisericii de la Tebea (Tara motilor). Gheorghe Lazar apare ca un personaj de legatura intre acest episod si cel care reprezinta miscarea lui Tudor Vladimirescu.
Domnul Tudor in fruntea pandurilor intra in Bucuresti si primeste din partea politiei, zapis de consfintire a drepturilor cerute de Adunarea poporului. Alaturi apare episcopul Argesului si o cula, indicand originea lui Tudor Vladimirescu.
Anul 1848, in Transilvania cu Avram Iancu care porneste la lupta.
Anul 1848, in Tara Romaneasca si Moldova. Bonjuristii fraternizeaza cu taranii.
Alexandru Ioan Cuza improprietareste taranii. In planul al doilea apare Kogalniceanu.
Unirea Principatelor in 1859. Doua femei in costume nationale deapana acelasi fir.
Carol I si razboiul de independenta. Domnitorul primeste un steag capturat de la inamic. In scena apare si I.C. Bratianu.
Realizarea intregirii nationale: 1918. Pe front soldati intre sarme ghimpate.
Regele Ferdinand I si Romania Mare. La Alba Iulia regele si regina Maria. In suita apare generalul Berthelot. Toti trec prin fata unor femei ce simbolizeaza Vechiul regat, Transilvania, Basarabia si Bucovina.
Ultima scena ar fi trebuit sa-l reprezinte pe Carol al II-lea, fondatorul orasului modern, care alaturi de Mihai I coboara in mijlocul poporului pentru a patrona stiintele, literatura, artele si industria. Varianta aleasa ulterior reprezinta poporul cu steaguri, care sarbatoreste infaptuirea Romaniei Mari. Din punct de vedere plastic aceasta ultima scena este tratata diferit fata de restul frescei, culoarea fiind mai vie si desenul mult mai liber.

In ansamblu, fresca este realizata intr-o maniera oarecum libera, putand vorbi de un stil realist plat. Dominanta cromatica este rece, abundand in cenusiuri. De aici efectul general usor estompat, fara accente plastice deosebite. Aceste caracteristici ale frescei ar putea semnifica la prima vedere ca lucrarea este lipsita de interes artistic. Totusi, in ansamblul salii aceste date devin intr-un fel calitati, lucrarea ocupandu-si locul sau cu discretie, ca un fel de pandant al tonurilor calde de rosu si auriu din luxurianta bogatie decorativa a cupolei. Slujind frumoasei idei ca istoria nationala trebuie prezentata ca o carte deschisa, in care fiecare privitor sa gaseasca ceva din maretia trecutului si astfel sa mediteze la valorile spirituale, morale ale poporului nostru, fresca Ateneului este semnificativa pentru caracterul emblematic al monumentului. În perioada antebelică, aleile Grădinii Ateneului erau împodobite cu 16 busturi care reprezentau mari oameni politici, de cultură sau artiști români. Din păcate, acestea nu s-au păstrat, pentru că au fost distruse în anii regimului comunist: Mihai Eminescu de Ion Georgescu, Mihail Kogălniceanu de W.C.Hegel, P.S.Aurelian de W. C. Hegel, Ion Ghica de Iordănescu, Traian Demetrescu de Filip Marin, Dumitru Georgescu Kiriac de Oscar Han, Ienăchiţă Văcărescu de W. C. Hegel, Constantin Esarcu de W. C. Hegel, Gavriil Musicescu de Miliţa Petraşcu, C.A. Rosetti de I. Georgescu, Vasile Urechea-Alexandrescu de W. C. Hegel, generalul Ioan Emanoil Florescu de I. Georgescu, Grigore Tocilescu, Gheorghe Dem Teodorescu de Carol Storck, C. I. Stăncescu de W. C. Hegel și Theodor Şerbănescu de Filip Marin. În prezent, în Grădina Ateneului este amplasată o singură statuie, cea a lui Mihai Eminescu, executată în bronz, în 1963, de sculptorul Gheorghe D. Anghel.

Gara de Nord - 150 de ani de la inaugurare

25 septembrie 1872 - 25 septembrie 2022

Sucursala regională C.F. București

Gara de Nord din municipiul București este cea mai mare stație feroviară a României.Din această gară pleacă și sosesc zilnic aproape 200 de trenuri (numărul acesta este mai mare iarna și vara când se pun în circulație trenuri suplimentare spre litoral și Valea Prahovei. Gara servește trenurilor Căilor Ferate Române și celor ale companiilor feroviare internaționale. București Nord este capătul liniei și are un număr de opt peroane și paisprezece linii. Din Gara de Nord se poate ajunge direct la Aeroportul Internațional Henri Coandă, cu trenul operat de compania CFR Călători. În prezent comutarea se face intre Gara de Nord si Punctul de Oprire Aeroportul Henri Coandă de unde un autobuz realizează legătura efectivă cu terminalele de sosiri și plecări. Un proiect de construire a unui tunel între Gara Odăi si terminalele de sosiri/plecări este in studiu de fezabilitate în concurență cu proiectul de magistrala de metrou M6. Gara este deservită de diverse rute de autobuze (liniile 105, 123, 133, 178, 182, 205, 282, 696), troleibuze (liniile 62, 65, 79, 85, 86, 93, 96, 97 - temporar suspendat), tramvaie (42, 44, 45, 46), o linie expres (780) care face legătura cu Aeroportul Internațional Henri Coandă și de o stație de metrou, aflată pe magistralele M1 și M4 (cap de linie). Piatra de temelie a gării a fost pusă la 10 septembrie 1868 în prezența lui Carol I, pe un loc ales de domnitor. Din data de 13 septembrie 1872, când s-a inaugurat această gară, s-a dat în exploatare circulația feroviară pe linia Roman-Galați și București – Pitești. Stația a fost denumită inițial Gara Târgoviștei (pentru că artera numită astăzi Calea Griviței se numea pe vremea aceea Calea Târgoviștei) urmând ca în anul 1888 să ia denumirea actuală. Chiar dacă la început această gară nu era concepută pentru a deveni principala gară a Bucureștiului, odată cu trecerea anilor aceasta a devenit principalul nod feroviar al Capitalei dar și al României.

Ea a fost construită între anii 1868 – 1872 fiind concepută în formă de U formată din două corpuri paralele legate la capătul dinspre ateliere de un alt corp în orientare perpendiculară, și de-a lungul timpului i s-au adus modificări. Gara de Nord a început să devină neîncăpătoare încă din 1880, iar în anul 1928 gara avea șase linii pentru plecări și patru linii pentru sosiri. Din august 1944 s-au refăcut instalațiile de centralizare electrodinamică din gară, iar liniile și peroanele au fost prelungite pentru a se obține lungimi utile de 350 m. Perioada dintre anii 1950 și 1990 a cunoscut o creștere foarte mare a traficului feroviar, dar din anul 1990 numărul călătorilor a scăzut de câteva ori, proces care s-a manifestat în toată România. În prezent Gara de Nord este în curs de modernizare. Conform unor estimări din anul 2009, prin Gara de Nord trec zilnic aproximativ 10000 de oameni. Singurele perioade în care traficul din gară se apropie de 15000 de persoane/zi sunt cele din preajma sărbătorilor religioase. Numărul călătorilor transportați din și înspre Gara de Nord a fost de 3,6 milioane de persoane în anul 2011 față de 6,3 milioane în anul 2009. Din gara București Nord pornesc trenuri care circulă în special pe magistralele; 300 - spre Oradea, 500 – spre Suceva, 700 spre Galați 800 – spre Mangalia, 900 - spre Timșoara etc. De asemeni gara leagă capitala României de Budapesta, Cernauți, Chișinău, Istanbul, Kiev, Moscova, Sofia, Viena, etc. Încă de la inaugurarea trenului Orient Express, în anul 1906, compania La Compagnie Internationale des Wagons-Lits a negociat cu guvernul român parcursul ce include Gara de Nord București ca stație de oprire înainte de Constanța, unde se face transbordarea în vapor până la Istanbul. În prezent, trenul Orient Express realizează două croaziere pe an.

Amicii clubului Dinamo

Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara. Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta. Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej. In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu.

De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz

Set 2 insigne - Campionatele internaționale București 1956 (atletism)

Atletismul apare în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa studenților care studiau în țările occidentale. În timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând competiții de alergări, sărituri și aruncări. Primul concurs organizat de atletism are loc în anul 1882 la București, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab. Treptat, crește interesul pentru activitatea sportivă, în general, și atletism, în particular. Se organizează curse care atrag un număr mare de concurenți, se conturează o literatură de specialitate și sunt organizate competiții pe criterii de vârstă. Mai mult, cu prilejul serbărilor școlare sunt introduse întreceri la alergări și sărituri la mai multe licee din diverse orașe. În anul1912, se înființează Comisia de atletism, alergări pe jos și concursuri, parte din Federația Română a Societăților Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federației Române de Atletism (FRA), a 19-a federație pe lista mondială, care în anul 1923 se afiliaza la Federația Internațională de Atletism Amator (IAAF). Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în anul 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din anul 1922, femeile vor avea propriile competiții, iar trei ani mai târziu vor fi organizate primele Campionate Naționale Feminine, precum și primele Campionate pentru juniori. În anul 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegație a Romaniei formată din 10 atleți și 2 atlete participă pentru prima dată la o astfel de competiție, iar în același an debutează Campionatele Universitare din România. În anul 1930, la Atena, atleții români se clasează pe locul al doilea, la prima ediție oficială a Jocurilor Balcanice, iar în anul 1934, la ediția inaugurală a Campionatelor Europene, participă 4 atleți români. În anul 1937, FRA organizează, pentru prima dată în România, Jocurile Balcanice, iar în anul 1948 debutează seria Campionatelor Internaționale ale României, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Începând cu anul 1952, atleții români participă cu regularitate la toate marile competiții mondiale și europene și scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului românesc.

Campionatele internaționale de atletism ale Republicii Populare Române s-au desfășurat în perioada 15 – 17 septembrie 1956. A fost ediția a IX-a a competiției și la ea au participat atleți din 20 de țări ale lumii printre care S.U.A, Islanda, Norvegia și Turcia - numărul țărilor participante crescând în fiecare an. Pentru România au concurat 72 de sportivi, printre care marile campioane Iolanda Balaș, Lia Manoliu. Mai sus se prezintă două insigne una aurie și cealaltă argintie.

În cadrul competiției s-au desfășurat următoarele probe sportive: alergare (100, 200, 400, 800, 1500, 5000 și 10000 de metri), maraton, 80 metri garduri, 110 metri garduri, 400 metri garduri, 3000 metri obstacole, 20 kilometri marș, sărituri (lungime, înălțime, triplusalt și prăjină), aruncări (ciocan, greutate, disc și suliță) și ștafetă (4 x 100 metri și 4 x 400 metri).

Comportarea în situ a construcțiilor

Conferința națională 15 București 2004

Și în regimul comunist se organizau periodic întâlniri ale constructorilor specialiști pe tema comportării în exploatare a construcțiilor și studiul rezistenței acestora la dezastre naturale ori bombardamente de război. Școala românească de construcții era foarte apreciată și pe vremea comunismului. Specialiști români și-au adus contribuția la realizarea unor mari obiective industriale și în alte state ale lumii.

Casino Palace - Bucharest - 1 $

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Casino Palace funcționează în Casa Vernescu, de pe Calea Victoriei, nr. 133, București. Palace Casino este unul dintre cele mai exclusiviste cazinouri de pe piața românească. Aici veți avea parte de servicii de cea mai înaltă calitate, o gamă largă de jocuri disponibile și o ambianță care vă va da pe spate. Acest cazinou țintește să ofere clienților momente de neuitat. Toți angajații se vor asigura că serviciile sunt așa cum trebuie să fie, de cea mai bună calitate, și că nu vă va lipsi nimic în timp ce sunteți în incinta cazinoului. Veți avea posibilitatea de a cunoaște mulți alți pasionați cu care să socializați și, de ce nu, să puneți la cale noi strategii de pariere. Pe lângă asta, în orice moment în care doriți să luați o pauză sau vi s-a făcut foame, vă puteți retrage în restaurantul cazinoului unde puteți savura mâncarea delicioasă.

Ca orice locație de prestigiu, Casa Vernescu are o poveste frumoasă care datează încă de la începutul secolului XIX. Filip Lenș, fiul unui nobil de origine franceză, a dorit să îi ofere soției sale un cadou de nuntă de neuitat, și astfel, în 1821 acesta a construit acest monument. Din nefericire, la un an distanță, clădirea a fost victima unui incendiu devastator. Și totuși, Filip s-a angajat să își refacă palatul și astfel, pornind de la temelii acesta l-a transformat în cel mai atrăgător palat al vremii din România. Deși casa a fost reconstruită în 1882, moștenitorii lui Filip Lenș au vândut casa lui Gheorghe „Guna” Dimitrie Vernescu în anul 1886, un avocat și om politic. Deși casa a fost reconstruită în 1882, moștenitorii lui Filip Lenș au vândut casa lui Gheorghe „Guna” Dimitrie Vernescu în anul 1886, un avocat și om politic. De la acest al doilea proprietar, înclinat spre artă și frumusețe, casa își va moșteni numele Casa Vernescu. Noul proprietar, Vernescu, s-a ocupat cu mare preocupare de refacerea clădirii conform preferințelor sale. Astfel, între 1887 și 1889 acesta l-a angajat pe Ion Mincu, unul dintre cei mai de seamă arhitecți români, cu scopul de a-i face cel mai impresionant palat de pe Calea Victoriei. Până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în acest loc s-au înființat multiple adunări, precum sediul Ministerul Economiei Naționale, Ministerul Industriei și Comerțului și chiar Guvernul României. În anul 1990, Casa Vernescu a devenit oficialul sediu al Uniunii Scriitorilor din România. O nouă restaurare capitală a fost produsă în 1993, având ca rezultat o capodoperă arhitecturală, care găzduiește renumitul Palace Casino Casa Vernescu București și Restaurantul Casa Vernescu. Casa Vernescu a rezistat încercărilor vremii, rămânând pe Podul Mogoșoaia, Calea Victoriei de astăzi, un punct de reper al vieții Bucureștiului care continuă să atragă privirile persoanelor de orice vârstă.La Casino Palace Vernescu vei avea parte de o experiență de pariere completă, care include toate jocurile tale favorite, administrate de crupieri profesioniști care se vor asigura pe tot parcursul jocului că lucrurile merg ca la carte. Așadar, vei avea de ales între Poker, Blackjack, Ruletă și Sloturi. Totuși, înainte să ajungi la Casa Vernescu nu uita să îți regândești tactica și să îți faci ritualul norocos. Pe lângă această gamă, la Casino Casa Vernescu ai unica șansă să pariezi fără limite. Da, ai auzit bine, poți paria cât de mult dorești. Casino Palace București este singurul cazinou din România care permite parierea fără limite și are cele mai mari plăți maxime: 100.000 euro pentru jocurile de poker și 500 euro pentru pariul direct pentru ruleta americană!

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.