Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Începând cu data de 5 decembrie 2022, Banca Centrală a statului Barbados a lansat în circulație șase noi bancnote pe suport din polimer, având cu cupiurile de 2, 5 10, 20, 50 și 100 Dolari barbadieni. Bancnotele au aliniament vertical și formează un set puzzle, pe revers apărând harta țării dacă bancnotele se așează pe două rânduri, în ordinea crescătoare a valorii.

Pe avers, dacă bancnotele se așează una lângă cealaltă, în ordine crescătoare, pe laterale se formează tridentul de pe steagul național.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnota de 2 Dolari sunt: pe avers portretul lui John Redman Bovell, un agronom creditat cu salvarea industriei de zahăr a insulei în sec.al 19-lea și pe revers Moara de vânt Morgan Lewis din St. Andrew.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnota de 5 Dolari sunt: pe avers portretul lui Sir Frank Worrell, un jucător celebru de cricket, membru al selectului club de 3 jucători 3Ws (Worrel, Walcott, Weekes), iar pe revers este redat stadionul de cricket 3Ws Oval.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnota de 10 Dolari sunt: pe avers portretul lui Charles Duncan O’Neal, un medic care a luptat pentru drepturile celor defavorizați, iar pe revers apare podul Charles Duncan O’Neal Bridge din Bridgetown.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnota de 20 Dolari sunt: pe avers portretul lui Samuel Jackman Prescod, primul membru localnic al Parlamentului local, iar pe revers apare Clădirea Parlamentului din Bridgetown.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnota de 50 Dolari sunt: pe avers portretul lui Errol Barrow, părintele independenței și primul Prim-ministru al statului independent Barbados, iar pe revers apare Piața Independenței din Bridgetown.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnota de 50 Dolari sunt: pe avers portretul lui Errol Barrow, părintele independenței și primul Prim-ministru al statului independent Barbados, pe revers Piața Independenței din capitala Bridgetown.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnota de 100 Dolari sunt: pe avers portretul lui Sir Grantley Adams, primul Prim-ministru al insulei, iar pe revers apare Aeroportul Internațional Grantley Adams din Christ Church.

2. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 16 iunie 2007 prin care se popularizează Farul Pescador din Cantabria.

Farul Pescador (Farul Pescarului) este situat la vârful cu același nume de pe insula Muntelui Buciero la 43º 27,8' latitudine nordică și 03º 26,1 longitudine vestică, la o înălțime de 13 metri deasupra solului și 39 de metri deasupra nivelului mării. El situat în zona administrativă a orașului Santona, comunitatea autonomă Cantabria, la țărmul nordic cu Oceanul Atlantic. El emite semnale optice; grupUri de patru (trei mai scurte și unul mai lung) la interval de 18 secunde. Semnalele optice ale acestu far sunt vizibile de la o depărtare de 17 mile marine. Acest s-a construit pe locul unuia mai vechi, fiind inaugurat în data de 1 februarie 1864, iluminându-se cu o lampă cu ulei de măsline, cu optică formată din două lentile dioptrice rotative și lentile catadioptrice fixe, dând aspectul unei lumini albe fixe cu blițuri la fiecare 3 minute. Lanterna avea la bază același turn trunchiat actual, care ridica sursa de lumină la 13,50 m deasupra solului și 38,60 m deasupra mării. Turnul a fost legat printr-o pasarelă acoperită de clădirea dreptunghiulară cu două etaje și a fost fondat pe o esplanada artificială. Diverse evenimente, precum ciclonul care a lovit coasta Cantabriei în noaptea de 22 spre 23 februarie 1915, au modelat imaginea actuală a clădirii cu un etaj, la care s-au adăugat noi optice incandescente pentru acetilenă și un felinar cilindric. m în diametru, montanti elicoidali și un turn din fontă pentru a da aspectul actual. Electrificarea acestuia a fost finalizată în 1995, în anul următor a fost instalat un sistem de telecomandă iar în 2003 s-a modernizat echipamentul de iluminat, astăzi funcționând în regim automat. În prezent, Farul Pescarului găzduiește un muzeu, Museo del Faro del Pescador, care prezintă opera lui Eduardo Sanz, un pictor care a reușit să surprindă cu măreție oceanul, farurile, munții și oamenii Spaniei.
3. Republica Araba Democrata Saharawi este fosta colonie spaniolă, Sahara de Vest. Dupa retragerea spaniolilor in anii 1975, teritoriul a fost impartit intre Maroc si Mauritania, dar frontul national Polisario a pretins suveranitatea, recunoscuta doar de o parte din comunitatea internationala. Intre Maroc si Polisario sunt conflicte permanente, Marocul controland majoritatea teritoriului (75-80%), inclusiv pretinsa capitala El Aaiun (sau Laayoune), guvernul independent conducand din Algeria.

Aici prezint moneda de 2 pesetas din anul 1992 (dintr-o serie de 1, 2 și 5 pesetas) care se pare că nu au fost emise pentru circulatie. Nu este singurul caz in care o tara autodeclarata emite moneda cu un scop mai degraba demonstrativ, decat functional. Pe teritoriul Saharawi circula simultan dirhamul marocan, ouguiya mauritana si aparent si aceste monede, bancnote nefiind niciodata emise. Ce mai e interesant este ca au o rata fixa de conversie, initial raportata la peseta spaniola, ulterior la euro. 166386 pesetas = 1 euro, spune multe despre puterea acestei monede ca mijloc de plată. Cele 3 monede au design similar, avand marimi diferite si valorile diferite sub stema. Imaginea considerata suficient de reprezentativa pentru a aparea pe revers este un individ alaturi de o camila, cu mesajul "Transport tipic". Daca tot nu exista cale ferata in Saharawi, pana la urma de ce nu?

Deasupra am postat și o monedă comemorativă (15 ani existență a relațiilor diplomatice cu statul Venezuela) cu valoarea de 40000 pesetas din anul 1997 care prezintă un design mai atrăgător. Pe avers moneda prezintă stemel celor două țări iar pe revers imaginea a doi lideri luptători pentru cauza independenței naționale (venenzueleanul Simon Bolivar – călare și saharavezul El-Ouali Mustapha Sayed – cunoscut și sub numele El Uali).
4. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează automobilele lumii.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 6 martie 2003 prin care se popularizează automobilul Brasier 1911.

Brasier este o fostă companie automobile franceză, fondată în anul 1902 de către frații Georges Richard și Charles – Henri Brasier.Sediul central și serviciile comerciale erau situate în Paris pe Strada Grande-Arme la nr. 23, iar fabrica era situată pe Strada Galilee, la nr.2 în localitatea Ivry-Port. În anul 1926 compania Brasier a reorganizat, unindu-se cu forțele comapaniei Camille Chaigneau cycles pentru a forma noua companie de automobile Chaigneau-Brasier. Sub marca proprie compania Basier a construit mai multe modele cu puteri de 12 – 60 CP și prețuri de achiziție de 9500 – 25000 franci. Redau mai jos câteva dintre detaliile tehnice ale modelului construit în anul 1911:

putere – 12 CP
motor cu patru cilindri monobloc în linie de 1551 cmc
transmisie manuală cu trei trepte de viteză cu treaptă de alunecare
punte față solidă cu suspensie semi-eliptică cu arcuri lamelare
punte spate solidă cu suspensie cu tijă de torsiune și frâne mecanice cu tambur pe roata din spate
ampatament: 98 inch.

Mașinile Brasier au obținut multe succese în cursele cu motor, deși erau foarte predispuse la răsturnare. În anii 1904-1905 mașinile Brasier au câștigat Cupa Gordon-Bennet, cel mai prestigios campionat: de fapt, majoritatea mărcilor de mașini ale vremii, nu doar franceze, ci și internaționale, erau reprezentate acolo. Aceste două victorii au contribuit în mare măsură la reputația mondială a mărcii.
5. In colecţiile Cabinetului Numismatic şi Tezaurului Istoric al Muzeului Naţional de Istorie a României se păstrează una din cele mai valoroase monede din lume – piesa de 100 de ducaţi, emisă în atelierul monetar de la Cetatea Făgăraşului, în 1676. Baterea vreme de mai mulți ani a unor asemenea piese excepționale îl fac pe Mihail Apafi, Principele Transilvaniei, creatorul nu numai a celei mai impresionante serii de monede de aur din Europa vremii sale, dar și autorul celor mai mari şi grele piese din acest metal, emise până la sfârşitul secolului al XX-lea.

Moneda este confecționată din aur, are forma rotundă cu diametrul de 104,02 milimetri, cântărește 345,95 grame și a fost realizată prin batere. Se cunosc și alte modele de monede emise concomitent și tot din aur (formă stea și formă penatgonală). Baterea vreme de mai mulți ani a unor piese excepționale îl fac pe Mihail Apafi creatorul nu numai a celei mai impresionante serii de monede de aur din Europa vremii sale, dar și autorul celor mai mari şi grele piese din acest metal, emise până la sfârşitul secolului al XX-lea. Ele constituie, încă un motiv, pentru care, un principe considerat (pe nedrept) drept un om „slab” și „leneș”, să rămână în Istoria lumii. Moneda de 100 de ducați din 1676, ca și aceea din 1674 a fost realizată printr-o tehnică specială, constând în aplicarea manuală a unor ștanțe folosite pentru baterea altor nominaluri (un ducat și 10 ducați), pe un flan (pastilă monetară) de mari dimensiuni, realizat prin laminare. Datorită acestui fapt, cea mai mare parte a câmpului monedei a rămas liber.În centrul aversului este redată amprenta ştanţei de avers utilizată pentru baterea pieselor de 10 ducaţi din 1675, din atelierul de la Cetatea Făgăraşului (cu bustul principelui Apafi și legenda circulară: MICHA:APAFI- D:G:PR:TR (Mihail Apafi, din mila lui Dumnezeu, Principe al Transilvaniei). De jur împrejur sunt redate nouă amprente ale ştanţei de avers utilizată pentru baterea pieselor de un ducat din 1676, din atelierul de la Cetatea Făgăraşului cu aceleași simboluri grafice ca și amprenta centrală. În centru reversului este redată amprenta ştanţei de revers utilizată pentru baterea pieselor de 10 ducaţi din 1675, din atelierul de la Cetatea Făgăraşului, ce include Stema Transilvaniei surmontată de coroana princiară, timbrată de blazonul familiei Apafi și legendă circulară: PAR REGHVND – ET (în ligatură) SIC CO 1675 (Domn al unor Părţi ale Regatului Ungariei şi Comite al Secuilor 1675). De jur împrejur sunt redate nouă amprente ale ştanţei de avers utilizată pentru baterea pieselor de un ducat din 1676, din atelierul de la Cetatea Făgăraşului, cu aceleași simboluri grafice ca și amprenta centrală.

Mihail Apafi (Apafi Mihály) a trăit şi condus Transilvania într-o vreme de mari încercări, de dezastre politico-miliare, de foamete şi molime, de declin rapid al Principatului autonom. Viaţa lui personală a fost una tipică pentru asemenea timpuri, cunoscând ridicări şi prăbuşiri neaşteptate. S-a născut la 3 noiembrie 1632, în conacul familiei de la Dumbrăveni (numit pe atunci Ibaşfalău, Ebesfalva, Eppeschdorf, în jud. Sibiu), ca fiu al lui magnatului György Apafi, comite de Târnava şi fost jude al Sibiului şi al Barbarei (Borbála) Petki, fiică a Cancelarului Principatului Transilvaniei. În ciuda faptului că Mihail Apafi era un tânăr iubitor de lectură, pasionat de mecanică şi ştiinţe, înclinat spre meditaţie şi profund religios, asemenea tuturor fiilor marii nobilimi transilvănene, a fost destinat de familie să urmeze o carieră militară şi politică. Mihail Apafi s-a situat în centrul conflictelor politice care sfâşiau Principatul, mai exact disputa dintre partizanii lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, partida pro-habsburgică, condusă de voievodul Ioan Kemény (1661-1662) şi cei ai continuării raporturilor de vasalitate faţă de Imperiul Otoman, ca cea mai bună pavăză pentru menţinerea autonomiei statale. Ca şef al partidei pro-otomane, a fost ales principe al Transilvaniei, de o Dietă, la care a participat doar o parte a nobilimii. Alegerea a fost imediat recunoscută de către vizirul Ali Paşa, care l-a confirmat drept voievod, în tabăra de la Libáncs-mező, de lângă Târgu Mureş. Sub domnia lui Mihail Apafi, Transilvania s-a bucurat timp de aproape două decenii (1664-1686), de o perioadă de relativă linişte. După modelul occidental, principele a încurajat deschiderea unor manufacturi de hârtie, sticlă, postav, a topitoriilor de fier sau exploatarea salinelor, a sprijinit educaţia, prin deschiderea de şcoli şi tipărirea cărţilor, inclusiv în limba română. În calitate de principe al Transilvaniei, Mihail Apafi a fost călăuzit de ideea păstrării autonomiei statului, care era ameninţată de cele două imperii vecine, care ţineau ţara într-o menghină. A fost un fidel vasal otoman, plătind tributul restant şi pe cel curent, cu regularitate (în valoare de 40.000 florini pe an) şi a participat la mai multe operaţiuni militare, inclusiv la campania contra Vienei, din 1683. În 1688, Dieta Transilvaniei a anulat, formal, vasalitatea faţă de Imperiul Otoman şi l-a recunoscut pe Leopold I de Habsburg, drept suzeran. În aceste momente foarte critice pentru soarta Transilvaniei, a intervenit şi drama personală a lui Mihail Apafi, pierzându-și soția și apoi decedând și el (15 aprilie 1690). Practic, odată cu moartea s-a, se încheie şi existenţa Principatului Transilvaniei, ca stat autonom.În istoria numismaticii secolul al XVII-lea rămâne, pe drept cuvânt, drept epoca marilor monede de aur, adică a pieselor cântărind de la câteva sute de grame, până la kilograme! Din puținele documente păstrate, rezultă că numărul pieselor de aur cu greutate foarte mare care s-au emis a fost extrem de redus. După toate probabilitățile, ele erau destinate propagandei politico-diplomatice, fiind dăruite unor personalități foarte importante.

xxx

"SECURITY"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL VASLUI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Festivalul umorului - Constantin Tănase - Vaslui 2022

-După anul 1968 micuțul oraș Vaslui, de 20000 de suflete a ajuns reședinta uni județ de 400000 de locuitori. În anii ce au urmat toate eforturile materiale şi financiare ale întregului judeţ au fost dirijate spre dezvoltarea oraşului-capitală de judeţ, ceea ce nu a fost neaparat rău, dar aceasta a implicat neglijarea aproape totală a celorlalte oraşe ale judeţului, dat fiind că posibilităţile regimului erau destul de limitate, mai ales la început de drum. Pe plan cultural situaţia era la fel ca cea demografică- Vasluiul ca oraş nu avea tradiţia şi nici calitatea fenomenului cultural al celorlalte oraşe „rivale” – Bârlad şi Huşi. Pentru a se echilibra această situaţie s-a venit cu iniţiative şi forme de manifestări culturale ale oraşului Vaslui care să-l reprezinte pe plan naţional. Una din acestea a fost şi Festivalul Umorului „Constantin Tănase”, dat fiind că în perioada interbelică a activat şi a fost foarte apreciat şi bine primit actorul de origine vasluiană Constantin Tănase. Acestă acţiune cu realizarea ei bienală a început în 1970 şi a continuat timp de 40 de ani în 21 de ediţii, dezvoltându-se ca realizare şi denumire de la Festivalul Umorului „Constantin Tănase” la Festivalul Naţional al Umorului „Constantin Tănase” şi chiar la Festivalul Internaţional al Umorului „Constantin Tănase”. Mai mult el a fost organizat o perioadă împreună cu Salonul de Caricaturi „Constantin Tănase”. Toate acestea sunt totuşi fapte meritorii, care au necesitat eforturi locale însemnate şi realizări deosebite. Pentru a promova această acţiune culturală s-a simţit rapid nevoia de materiale auxiliare din care nu au lipsit nici insignele sau medaliile, diplomele, pliantele şi altele. În domeniul insignografiei au fost realizate aproape pentru fiecare ediţie câte o insignă mică cu diametrul de 19 mm care reprezintă o faţă umană cu ochi, nas şi gură în formă de semilună care sugerează râsul-veselia, dar și medalii.

Festivalul internațional de umor "Constantin Tănase" este un festival internațional de teatru de comedie, caricatură și umor, ce se desfășoară începând cu anul 1970 la Vaslui. În luna octombrie, oameni de cultură, creatori în cele mai diverse domenii purtând pecetea participării la sublinierea optimismului și bunei dispoziții caracteristice românului, colective teatrale, competitori întru perfecționarea mijloacelor artistice pentru transpunerea grafică, literară, fotografică, scenică a umorului, cu toții sunt oaspeţii Vasluiului, care se mândreşte cu numele de capitala umorului românesc. Festivalul cuprinde: secțiune de interpretare; literatură satirico-umoristică; salon internațional de caricatură cu două secțiuni (grafică satirică și portrete șarjă); salon de artă fotografică umoristică; teatru umoristic și film de comedie. Sus am postat afișul ediției din anul 2012 a festivalului de umor vasluian.

Constantin Tănase (născut la data de 5 iulie 1880 în Vaslui şi decedat la data de 29 august 1945 în București) a fost un actor de scenă și de vodevil, celebru cupletist și o figură cheie în teatrul de revistă românesc.

Alexandru Vlahuță

SNR (Societatea Numismatică Română) Bârlad

Cazacu Livia - absolventă

Alexandru Vlahuță s-a născut la data de 5 septembrie 1858 în satul Pleșești, judetul Tutova, fiind al nouălea copil al familiei. Tatal, Neculai Vlahuta, este fiul unui ispravnic din Piatra si era proprietarul unei mici mosii. Mama, Ecaterina, nascuta Petrescu, era originara din Transilvania, avand ascendenti in zona Brasovului; data la calugarie, e scoasa din manastire de Neculai Vlahuta, cu care se casatoreste. La batranete, Ecaterina se calugareste la Manastirea Agapia, sub numele de maica Elisaveta. Tot acolo se retrage si unica ei fiica, Eliza Strajescu, apoi Neculai Vlahuta, ajuns la Manastirea Neamt sub numele Nectarie, impreuna cu unul dintre fii, Mihail, calugarit si el sub numele Mardarie. Sunt mutati, in cele din urma, impreuna, la Agapia. Iată câteva repere biografice din viața sa:

1867 — Este inscris la scoala primara. Duce o viata grea ca fiu de taran venit la oras.
1871 — Este inscris in clasa intai a liceului din Barlad.
1878 — Absolveste liceul din Barlad. Se casatoreste cu Ida Pagano, fiica profesorului sau de limba italiana.
1879 — Trece examenul de bacalaureat la Bucuresti. În octombrie asteapta la Bucuresti rezultatul concursului pentru postul de institutor la Targoviste. Se inscrie la Facultatea de drept. Sustine trei examene din cele cinci necesare, in iunie 1881, respectiv, la 21 aprilie 1882 si la 1 aprilie 1883. Nu continua din cauza situatiei sale materiale. În noiembrie se stabileste la Targoviste. Pleaca in Moldova. Ia parte la Congresul studentilor, care a avut loc la Bacau, si tine conferinta Schite literare. La 10 noiembrie este destituit din postul de profesor la gimnaziu pentru atacurile impotriva moravurilor societatii civile de la Targoviste.
1880 — La 22 ianuarie preda primele ore de limba latina si de romana la Gimnaziul „Vacarescu" din Targoviste. In aprilie publica primele poezii in revista "Convorbiri literare".
1881 — La 24 mai apare la Targoviste ziarul "Armonia", in care autorul semneaza, cu initialele A. V. doua articole Banul si Paralela. La 20 octombrie e numit profesor la scoala divizionara de la Manastirea Dealului.
1882 decembrie 23 - ziarul "Armonia" anunta ca A. Vlahuta a imbratisat avocatura.
1883 — Pe 5 ianuarie pledeaza in fata Curtii cu juri din Targoviste primul sau proces. Pledeaza si la Galati. Publica articole si schite in ziarul " Galati".
1884 — Se stabileste la Bucuresti unde se intalneste cu Mihai Eminescu.
1885 — La 3 ianuarie divorteaza de Ida Pagano.
1886 — In aprilie tine la Ateneu conferinta Miscarea literara. Calatoreste la Constantinopol. Publica primul volum de Nuvele.
1887 decembrie - editeaza primul volum de Poezii. Este redactor la "Revista noua", condusa de B. P. Hasdeu.
1888 — Pe 14 martie se casatoreste cu Margareta Dona. Este revizor scolar pentru judetele Prahova si Buzau.
1892 — Pe 12 martie tine la Ateneu conferinta Curentul Eminescu. La finele acesteia citeste poezia Unde ne sunt visatorii?... Vede lumina tiparului volumul de proza Din goana vietii..
1893 — Pe 7 martie tine la Ateneu conferinta publica intitulata Onestitatea in arta. La 9 martie Vlahuta este propus membru corespondent al Academiei de catre L. Vulcan in sectia literara. Este votat in unanimitate dar pe 23 martie este respins.
1894 — In ianuarie vede lumina tiparului volumul Poezii vechi si noua.
1895 — La 12 martie este director al revistei "Vieata". Petrece vara la manastirea Agapia. In octombrie vede lumina tiparului volumul de poezii Iubire.
1896 — Pe 28 ianuarie apare ultimul numar al revistei "Vieata". Pe 4 martie divorteaza de Margareta Dona.
1897 — Scoate editia a doua a volumului de poezii Iubire in colectia „Bildioteca pentru toti". Prezinta volumul In valtoare la Academie. Dar nu i se acorda premiul, deoarece refuzase titlul de membru corespondent al Academiei. Colaboreaza la "Convorbiri literare", "Romania literara", "Revista literara", "Revista noua", "Epoca", "Galatii", "Nationalul", "Gazeta sateanului", "Lupta", "Lupta literara", "Vointa nationala", "Romanul", "Universul", "Luceafarul", "Viata Romaneasca".
1900 — I se acorda premiul „Nasturel Herescu" al Academiei Romane pentru volumul Clipe de liniste.
1901 — Impreuna cu G. Cosbuc, lucreaza la seria cartilor de citire destinate pentru scolile primare. In octombrie publica fundamentala sa lucrare literara Romania pitoreasca. Pe 2 decembrie apare "Semanatorul", avandu-i directori pe A. Vlahuta si G. Cosbuc. Este „referendar" la Casa Scoalelor, numit pana la sfarsitul vietii.
1905 — A. Vlahuta se casatoreste cu Alexandrina Ruxanda Galca, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, Ramnicu Sarat.
1906 — Calatoreste in Ardeal, la Sibiu, pentru a fi nasul lui Octavian Goga.
1907 — Vlahuta publica in "Viata Romaneasca" poezia 1907. Ia parte la inmormantarea pictorului Nicolae Grigorescu, la Campina.
1911 — Editeaza volumul La gura sobei.
1912 — Incepe, cu poezia Noapte de iarna, colaborarea la "Flacara". Vrea sa se mute la tara si isi vinde tablourile de Grigorescu. Ia parte la inmormantarea bunului sau prieten Ion Luca Caragiale.
1916 — Se afla in fruntea publicatiei saptamanale "Scriitori romani". Se refugiaza din cauza razboiului la Iasi, apoi la Barlad.
1917 — Indura mari greutati materiale la Iasi. Se imbolnaveste din cauza conditiilor vitrege ale acelor vremuri. Ii este distrusa casa de la Dragosloveni, in timpul razboiului.
1918 - la 24 februarie pleacă pe front.
1919 — I se decerneaza Marele Premiu al Academiei pentru volumul Poezii din 1915. La 19 noiembrie Vlahuta moare la Bucuresti, in casa din strada Visarion. Pe 21 noiembrie este inmormantat la Cimitirul Bellu.
Pe 28 octombrie 1948 Alexandru Vlahuta este ales membru de onoare post-mortem al Academiei Romane.

Ca urmare a eforturilor Societății pentru învățătura poporului român – secțiunea Tutovei, pe 29 noiembrie 1870, s-a înființat la Bârlad Școala Normală de învățători „Principele Ferdinand”, prin eforturile marelui om de cultură Ioan Popescu. Deşi originar din judeţul Satu-Mare, refugiat după revoluţia din 1848 în Moldova, Ioan Popescu a devenit o figură ilustră a învăţământului, culturii şi chiar a politicii bârlădene. Principala sa preocupare a fost aceea de a pregăti dascălii pentru învăţământul primar, iar pe lângă înfiinţarea Şcolii Normale, acesta s-a remarcat şi prin înfiinţarea mai multor şcoli primare de băieţi şi de fete, a unui institut particular pentru elevii de liceu şi de ciclu primar, a unei şcoli de adulţi etc. De-a lungul timpului, instituția noastră a trecut prin multe momente de impas, dar și momente de ascensiune, desfășurându-și activitatea prin diferite locații precum casele lui Panaite Velicovici, localul propriu din care o parte a devenit astăzi „Casa Roșie” sau Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, Liceul de băieți Codreanu, azi Colegiul Naţional „Gh. Roşca Codreanu”, Şcoala nr. 4 „Tudor Pamfile”, Şcoala primară nr. 2, azi Şcoala Gimnazială „Principesa Elena Bibescu”, Liceul Industrial de Fete „Nicolae Roşca Codreanu”, astăzi Centrul de Servicii Comunitare, Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”. De la 15 septembrie 2001, Liceul Pedagogic „Alexandru Vlahuţă” (numit astfel cu ocazia centenarului, prin decret al Consiliului de Stat) îşi desfăşoară activitatea în noul local de pe strada Lirei. De la 1 septembrie 2013, Liceul Pedagogic poartă al treilea nume, Ioan Popescu, în cinstea marelui pedagog și primului director, care a pus bazele învățământului pedagogic bârlădean.

Comportarea în situ a construcțiilor

Schimb de experiență 8 Vaslui 1990

Și în regimul comunist se organizau periodic întâlniri ale constructorilor specialiști pe tema comportării în exploatare a construcțiilor și studiul rezistenței acestora la dezastre naturale ori bombardamente de război. Școala românească de construcții era foarte apreciată și pe vremea comunismului. Specialiști români și-au adus contribuția la realizarea unor mari obiective industriale și în alte state ale lumii.

Ștefan cel Mare - Voievod al Moldovei 1457

Bătălia de la Vaslui (Podul Înalt) 1479

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la data de 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-a fost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în anul 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în anul 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Bătălia de la Vaslui, menţionată uneori drept Bătălia de la Podul Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475, lângă oraşul Vaslui, între armatele aliate creştine moldo-maghiaro-polone sub comanda lui Ştefan cel Mare şi oastea otomano - bulgaro - munteană sub conducerea lui Suleiman Paşa. La bătălie au participat următoarele forţe: moldoveni = 40 000, secui = 5 000, polonezi = 2 000, unguri = 1 800, de o parte, şi otomani = 60 000 - 100 000, munteni = 17 000, bulgari = 20 000, pe de altă parte. In inferioritate numerică clară, Ștefan cel Mare adoptă o tactică de hărțuire și înfometare a adversarului, dar se și folosește de cunoașterea terenului. Poruncește evacuarea aşezărilor omeneşti care puteau nimeri în calea duşmanilor și cere ascunderea proviziilor. Tactica folosită este cea a ”pământului pârjolit”. Moldovenii aruncă în fântâni cadavre de animale, pentru a înseta caii și oastea adversă. Și se retrag strategic, hărțuind detașamentele inamice dislocate pentru recunoaștere sau pornite în căutarea hranei. Folosește pentru aceste operațiuni călăreți și armată ușoară, călăreții fiind însărcinați și să supravegheze deplasarea oștii otomane. Aceasta țintea Suceava, Cetatea de Scaun a Moldovei. Putea ajunge la Suceava prin două modalități: pe un drum de-a lungul Siretului, și pe un altul pe Valea Bârladului, pe direcția Vaslui-Roman. Iscoadele lui Ștefan îi comunică domnului că armata otomană s-a îndreptat spre Vaslui. Pentru a ajunge la tabăra lui Ștefan, oastea adversă trebuia să treacă un pod de lemn – Podul Înalt, construit probabil pe pilon. Era construit peste râul Lipovăț, un afluent al Bârladului, și nu rezista trecerii unui mare număr de trupe, în special a trupelor grele și a artileriei. Zona era ideală pentru apărătorii moldoveni, care în același loc înfrânseseră în 1450 o armată poloneză. Valea avea forma unui semioval, flancat de dealuri acoperite cu păduri. Era o zonă mlăștinoasă, care făcea mari probleme trupelor atacatoare. Ștefan înalță aici fortificații și își aștepta inamicul, lângă mlaștina Racovița, la confluența râului Racova cu Bârladul. Tabăra era întărită cu şanţuri, iar în pădurile de pe flancuri a plasat artileria. În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475 era o ceaţă de nu vedeai la mai mult de câţiva paşi. Era moină şi zăpada începuse să se topească iar toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Mii de oameni şi cai treceau prin acelaşi loc, transformând valea într-o mocirlă prin care se înainta foarte greu. Vremea şi terenul erau perfecte pentru Ştefan, care cunoștea zona și le-a folosit în avantajul său. Deoarece otomanii nu puteau să-şi dea seama ce oaste au în faţă, Ştefan a aşezat de-a curmezişul văii câteva mii de oameni. Aceştia trebuiau să-i oprească pe otomani şi să înceapă lupta. Prea sigur de victorie, comandantul otoman face o primă greșeală strategică. El nu trimite cercetași în zonă, pentru a avea o imagine clară asupra terenului din fața sa și a poziției moldovenilor. Grigore Ureche menționează că „așa i-au cuprins pe turci negura, de nu se vedea unul cu altul”. În față erau spahiii, apoi ienicerii și Suleiman, urmați de asabi; akingiii cu trenul de bagaje și artileria încheiau lungul convoi. Este posibil ca o parte din trupe să nu fi fost prezente la luptă, aflându-se în căutare de provizii și de pradă. Ștefan știa cu siguranță poziția exactă a otomanilor. Un detaşament dotat cu buciume, trâmbiţe şi tobe, i-a atras pe otomani într-o mlaştină, apoi artileria a început să tragă. La momentul potrivit, Ştefan a atacat cu cavaleria, în flancul drept al inamicului, stârnind panică şi învălmăşeală. Valea strâmtă a Bârladului nu a permis otomanilor să se desfăşoare, iar atacul pedestrimii, în flancul stâng al otomanilor, a decis soarta bătăliei. O parte însemnată a oastei inamice a fost nimicită (circa 40.000, după unele surse), fiind capturate 100 de steaguri şi toată artileria. Resturile fugare ale armatei otomane au fost urmărite timp de trei zile, lăsând alte victime. Până la Dunăre au fost urmăriţi de moldoveni, hărţuiţi şi ucişi o mare parte din ei. Cronicarul polon Jan Długosz arăta că „foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri.

Aproape pe toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturia eternă a unei victorii atât de însemnate… Toată oastea lui s-a îmbogăţit foarte tare din prada luată de la turci: aur, argint, purpură, cai şi alte obiecte preţioase”. De asemenea, o cronică ardeleană contemporană menţiona că „Ştefan… s-a împotrivit bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară pentru ai săi şi având timp de trei zile şi trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască, a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii”. Trupele muntene, comandate de voievodul muntean – „călărețul cel plin de uneltiri”, după cum scrie Kemal pașa-zade, au părăsit câmpul de bătălie fără a intra în luptă. Mai mult chiar, Laiotă a atacat parte din trupele otomane care căutau să-și scape pielea trecând prin Muntenia. Cronicile au scris despre 45.000 de morți, inclusiv patru pașale. Circa 100 de steaguri otomane au fost capturate, dar și o pradă de război consistentă. Prizonierii, în afară de cei aparținând unor mari familii otomane, au fost trași în țeapă, iar cadavrele lor arse. Patru dintre comandanții otomani capturați, alături de 36 de steaguri și parte din pradă, au fost trimiși de către Ștefan cel Mare regelui Cazimir al Poloniei, cu rugămintea de a-l sprijini și pe viitor cu bani și trupe împotriva otomanilor. Scrisori, prizonieri și steaguri capturate au fost trimise Papei și regelui Matia Corvin. Papa i-a conferit titlul lui Ștefan cel Mare titlul „Athleta Christi”, regele polonez a invocat lipsa oamenilor și a fondurilor cerute, iar regele maghiar a scris capetelor încoronate ale Europei că el este de fapt cel care a înfrânt o mare oaste otomană condusă de voievodul muntean. Ștefan e menționat în scrisoare ca fiind comandantul armatelor regale. În anul următor totuși, cu ocazia invaziei otomane conduse de însuși sultanul Mahomed II, trupele transilvănene trimise în ajutor de Matia au fost cele care au înclinat hotărâtor balanța spre victoria moldovenilor. O cronică ardeleană contemporană menţiona că „Ştefan… s-a împotrivit bărbăteşte turcilor în mijlocul ţării sale, ca un bun părinte al patriei şi al neamului său, fiind gata să moară pentru ai săi şi având timp de trei zile şi trei nopţi cele mai grele lupte cu ei; ajutându-l şi mila dumnezeiască, a biruit şi a dat pe turci cu totul pieirii”. Revenit la Suceava, Ştefan îşi anunţa victoria principilor creştini, arătând că „am mers împotriva duşmanilor Creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul sabiei noastre”. El îndemna, totodată, la continuarea luptei, turcii fiind slăbiţi în urma dezastrului de la Vaslui, domnul Moldovei temându-se de reacţia sultanului, care nu putea lăsa nerăzbunată o asemenea înfrângere. Replica a constat într-o nouă campanie, în 1476, soldată cu înfrângerea lui Ştefan la Războieni. Bătălia de la Podul Înalt a fost un episod din rezistența statelor medievale românești în fața expansiunii otomane. Rămâne cunoscută în istorie ca fiind cea mai mare victorie militară a lui Ștefan cel Mare. Lupta de la Vaslui a fost o victorie strălucită pentru Ştefan, care i-a adus mare faimă în toată Europa. Papa Sixt al IV-lea, numindu-l Principele creştinătăţii, i-a scris lui Ştefan următoarele cuvinte: „faptele tale săvârșite până acum cu înțelepciune și vitejie contra turcilor necredincioși, dușmanii noștri, au adus atâta celebritate numelui tău, încât ești în gura tuturor și ești de către toți foarte mult lăudat.”

Societatea Numismatică Româmă - Secția Bârlad

Era la început de veac XX. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.) Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul .de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent S.N.R. are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva. Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Numismatica (gr. numisma și lat. nummus, - monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. O ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor. Monedele au apărut din timpuri străvechi, ca obiecte din materiale nemetalice folosite pe rol bani. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit. Pentru lămuriri citește mai jos!

Notafilia este denumirea pasiunii de a colecționa, cerceta și studia bancnotele lumii. Moneda de hârtie a fost, fără îndoială, introdusă de negustorii de ceai chinezesc, la începutul secolului al X-lea, pentru încheierea marilor tranzacții folosind bilete la ordin. Administrația chineză adoptă, în mod oficial, bancnotele în anul 1024. Prima mențiune occidentală a unei forme de bancnotă a fost făcută de către Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima bancă din Europa care a emis bancnote a fost Riksbank din Stockholm, în anul 1658.

Vaslui este un municipiu situat în estul României, reședința județului Vaslui din regiunea istorică Moldova, aproape de frontiera cu Republica Moldova. Orașul are o populație de aproximativ 70000 de locuitori. Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în amintirea trecerii lor în Dacia Orientală, ocazie cun care i-au dat numele de Basilica, după numele împăratului Basile Bulgaroctonul (o descriere a lui Macarie, în călătoria sa, de la Alep la Moscova). La Vaslui s-a constituit de altfel, în secolul al XV-lea, prima școală de artă post-bizantină, care a interpretat datele iconografice bizantine în pictură, broderie, miniatură. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375, dar dovezile arheologice demonstrează continuitatea locuirii încă din paleoliticul superior (30000-8000 Î.E.N.). Precizez că în perioada comunistă reședința județului a fost orașul Bârlad, asta și deoarece aici s-a născut liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Deasupra am postat stema Municipiului Vaslui, iar dedesubt fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură vasluiene din vremuri diferite dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Teatrul

Administrația financiară

Strada Ștefan cel Mare

Vederi diverse Vaslui

Județul Vaslui este situat în partea de est a țării, provincia istorică Moldova, întinzându-se pe cursul superior și mijlociu al râului Bârlad. Județul face parte din regiunea Nord - Est, în care sunt incluse și județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț și Suceava. Județul Vaslui mai face parte și din Euroregiunea Siret-Prut-Nistru din anul 2002. Județul se întinde pe o suprafață de 5318 kilometri pătrați, numără aproximativ 455000 de locuitori și are capitala în orașul cu același nume. Ca subunități administrative județul este compus din; 3 municipii - Vaslui, Bârlad, Huși, 2 orașe - Negrești, Murgeni și 81 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vaslui, iar jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite.