Epaminonda's Blog.....: JUTFAAS

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză JUTFAAS, municipalitatea

NIEUWEGEIN, provincia UTRECHT, din vremuri diferite

și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Biserica

Casa Rijnhuizen

Strada Wilhelm

Monumentul eroilor locali

Strada Dorp

Pod mobil

Trimiteri poștale

xxx

"PRIMĂVARĂ ECOLOGICĂ"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL TIMIȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Cupa Davis - Timișoara 1981 - România - Argentina NEC

Cupa Davis, cunoscută și sub numele de „Salatiera de argint”, este un trofeu sportiv acordat în tenisul de câmp. Competiția în urma căreia se acordă Cupa Davis se desfășoară între echipe naționale. Poartă numele lui Dwight Felley Davis, fost tenisman, visul său fiind un meci internațional, în locul unuia interamerican. „Cupa Davis”, ca trofeu sportiv, a fost înscrisă legal la data de 21 februarie 1900. Ea este asigurată la Banca West din New York, astăzi valoarea ei afectivă fiind inestimabilă. Una din prețioasele tradiții ale cupei este aceea de a grava, după fiecare finală, numele jucătorilor din echipa învingătoare și din cea învinsă. Ion Țiriac și Ilie Năstase se numară printre marii performeri ai "Cupei Davis", cu peste 100 de meciuri susținute. La 19 iulie 1922 echipa României joacă primul meci în "Cupa Davis", cu India, pierzând cu 0-5. Echipa României obține prima victorie în anul 1928 la București, împotriva Belgiei cu 5-0 și prima victorie în deplasare în anul 1959 la Cairo, învingând Egiptul cu 3-2. România a disputat trei finale ale Cupei Davis, toate împotriva SUA și toate pierdute astfel: Cleveland 1969 (5-0), Charlotte 1971 (3-2) și București 1972 (2-3).

Cupa Davis 1981 a fost cea de-a 70-a ediție a turneului masculin de trnis pe națiuni. Finala s-a desfășurat în perioada 11 – 13 decembrie și a fost câștigată de SUA care a obținut cel de-al 27-lea titlu al său. În turul 2 al acestei cupe (9 – 11 iulie 1981) România a jucat cu Argentina la Timișoara și a pierdut cu 3-2. Echipa noastră a fost formată din doi tineri ambiţioşi: Andrei Dîrzu şi Florin Segărceanu. Iată rezultatele înregistrate atunci, în singura partidă dintre România şi Argentina:

Andrei Dîrzu – Guillermo Villas 4-6, 4-6, 3-6
Florin Segărceanu – Jose Luis Clerc 4-6, 2-6, 0-6
Andrei Dîrzu/Florin Segărceanu – Guillermo Villas/Jose Luis Clerc 4-6, 10-8, 6-3, 7-5
Florin Segărceanu – Guillermo Villas 4-6, 4-6, 6-3, 1-6
Andrei Dîrzu – Ricardo Cano 4-6, 6-2 abandon

Festivalul pionierilor - Regiunea Timișoara

În timpul regimului comunist se organizau anual concursuri și festivaluri ale formatiilor artistice de amatori în toate școlile, liceele și instituțiile de învățământ superior, chipurile pentru a pune în valoare valențele cultural-artistice ale poporului român, scopul ascuns fiind acela de preamărire a conducătorilor statului și a realizărilor socialismului. Punctul culminant al acestor manifestări l-a constituit Festivalul național Cântarea României. În acest sens regimul a instituit un amplu ansamblu de măsuri de convingere-impunere-schimbare a conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului.”Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. În acest scop s-a instituit un sistem stufos de insigne și decorații pentru distingerea oamenilor cu merite în aceste domenii. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate de metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. În acest sens s-au organizat festivaluri și concursuri ale elevilor și pionierilor prin care se preamăreau realizările partidului comunist la putere. Din această categorie face parte și insigna de mai sus.

Set 2 insigne - membru al Organizației de Pionieri

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.

C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”. Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri.

Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Eliberarea orașelor Timișoara și Belgrad

Produsul de mai sus este o medalie veche realizată în anul 1718 și celebrează Eliberarea orașelor Timișoara și Belgrad, urmare a Păcii de la Passarowitz. Medalia este confecționată din argint, are forma rotundă cu diametrul de 37,4 milimetri. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, se prezintă o acvilă încoronată în zbor, deasupra - un soare, și dedesubt - o semilună. Periferic circular pe părțile stângă, inferioară și dreapta este aplicată inscripția: “SOLEM SEQVITVR / PALLIDA LVNA SVBEST” (Urmează soarele, Luna cea palidă se ascunde). În câmpul reversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, se prezintă o femeie în picioare, reprezentând Pacea, cu o ramură de palmier pe umărul stâng și în mâna stângă – un medalion pe care scrie pe trei rânduri: “PAX / 1718 / 21. IUL” (Pacea 21 iulie 1718). Asediul Cetății Timișoara din 1718 a avut loc în contextul războiului austro-turc izbucnit la începutul secolului al XVIII-lea. După victoria de la Petrovaradin din 5 august 1716, armata austriacă condusă de prinţul Eugeniu de Savoia decide cucerirea cetăţii Timișoara, pentru a pune stăpânire pe această importantă poziţie strategică. În urma unui asediu de 48 de zile, însoţit de bombardamente repetate, garnizoana otomană a capitulat iar Timişoara şi mare parte din Banat au intrat sub stăpânire austriacă. Prinţul de Savoya avea în subordine 65.000 combatanţi, dintre care o treime o forma cavaleria. Alţi 30.000 luptători erau pregătiţi sub comanda contelui Guido de Stahremberg, iar alţi 20.000 sub cea a generalului Heister. Adversarii turci s-au pregătit şi ei de război, în Banat refăcând şi întărind cetatea Timişoara, căreia i-au adus noi îmbunătăţiri în ceea ce priveşte fortificaţiile. La aceste lucrări turcii au folosit un număr foarte mare de români, ca mână de lucru. În urma refacerii fortificaţiilor, Timişoara se prezenta astfel: cetatea, castelul şi palanca. După înfrângerea turcilor la Petrovaradin la începutul lunii august, drumul austriecilor spre cucerirea cetăţii Timişoara era deschis. Astfel, prinţul Eugen de Savoya trimite spre Timişoara 16 regimente de cavalerie şi 10 batalioane de infanterie, care printr-un marş forţat să ajungă la fortificaţii, prevenind intrarea în cetate a unor noi trupe turceşti de sprijin. Pe drum, un corp de spahii care încerca să oprească marşul trupelor imperiale a fost risipit prin luptă. La 26 august corpul de asediu austriac se afla sub zidurile Timişorii, a cărei garnizoană consta în 18.000 soldaţi turci. Primul atac austriac s-a dat asupra vilei deţinute de paşa care conducea Timişoara. Aceasta a fost evacuată de trupele turceşti cantonate acolo, nu înainte de a fi incendiată. La 29 a fost ocupată o zonă în apropierea de Palanca Mare. La 2 septembrie s-a dat un asalt mai însemnat, dar nereuşit, astfel că zilele următoare austriecii au lucrat pentru pregătirea unui alt asalt de proporţii. La 8 septembrie în tabăra austriacă soseşte vestea că 14.000 tătari au trecut Dunărea pentru a veni în ajutorul cetăţii. A doua zi, garnizoana turcă încearcă o ieşire din încercuire, dar fără succes. La 20 septembrie în ajutorul trupelor austriece soseşte din Transilvania generalul Steinville cu armata sa, iar la 22 septembrie tătarii atacă trupele imperiale de asediu. După ce au fost respinşi de trei ori succesiv şi au pierdut 4.000 oameni în aceste atacuri, tătarii s-au retras. La 1 octombrie s-a dat un asalt general, în urmă căruia a fost ocupată Palanca, iar trupele turceşti s-au retras în cetate. La 12 octombrie turcii au arborat drapelul alb pe zidurile cetăţii, solicitând negocieri de predare. În urma negocierilor, Mehmed-Paşa, ultimul comandant otoman al Timişoarei, a acceptat capitularea. La 17 octombrie 1716 cei 12.000 soldaţi turci ce au supravieţuit asediului au fost lăsaţi să iasă din cetate şi să se retragă din Banat, la sud de Dunăre. Pierderile armatei austriece au fost de 6.597 oameni morţi şi răniţi.

Doina Timișului 1959 - 1984

Doina Timișului este unui apreciat ansamblul folcloric din municipiul Timișoara. El a fost fondat în anul 1959 și reunește studenți de la aproape toate facultățile din oraș. Repertoriul orchestrei, a interpreților și soliștilor instrumentiști cuprinde melodii din toate zonele României: de la doina din Banat, la brâul din Muntenia, de la hora din Moldova la învârtita din Transilvania. Sediul general al ansamblului este situat pe Bulevardul Regele Carol I, la nr. 9. Chiar si cel mai agitat dintre orase si mai ales cel mai supus tumultului modern, a pastrat nostalgia baladelor traversând poienile, a dansurilor din luminisuri sau din inima satului. Tinerii din Timisoara pastreaza în suflete melodiile stravechi si revenind adesea în satele strabunilor din Banat au decis sa recreeze pe scena imaginea acestei bucurii. Înalt tinuta a spectacolelor prezentate, autenticitatea cântecelor si a dansurilor, a traditiilor si costumelor, aduse pe scena cu mare arta, au adus în putin timp acestei formatii un mare renume atât în tara cît si în strainatate. Partea coregrafica a spectacolelor se îmbina armonios cu cea muzicala, fiind constituita pe aceleasi coordonate ca ale unui mozaic reprezentativ pentru toate zonele tarii. Partea muzicala a spectacolelor este sustinuta de o formatie orchestrala formata din viori, clarinete, taragot, acordeon, contrabas, chitara, saxofon si instrumente care redau culoarea specifica muzicii populare românesti: fluier, drâmba, ocarina, caval. În spectacolele ansamblului nostru sunt puse în valoare vechi melodii pe cale de disparitie, diverse melodii de ritualuri, foarte melodioase, cu ritmuri variate, antrenante, adesea sincopate si de asemenea melodii create si intrate recent în circulatie, melodii care exprima optimismul si bucuria de a trai care caracterizeaza sufletul poporului nostru.

Fortificațiile orașului Timișoara

Produsul de mai sus este o veche medalie realizată în anul 1716 ce prezintă Fortificațiile orașului Timișoara. Medalia este confecționată din alamă, are formă rotundă, diametrul necunoscut și cântărește 2,17 grame. Atât pe avers cât și pe revers se prezintă planul schematizat al cetății Timișoara, încadrat de aceiași inscripție între două cercuri liniare continuu: “TEMESV . FORTIFIC . BAV EN . TREPRIS”. La partea inferioară a schiței de pe avers sunt marcate litere: “CS -A”, iar la partea inferioară a schiței de pe revers sunt marcate literele: “R . E – P . F.” Nu se cunoaște traducerea exactă și completă a inscripțiilor de pe această medalie. Până la cucerirea cetății de către habsburgi (războiul austro-turc 1716-1718) ea se prezenta în linii generale astfel:

Orașul era înconjurat de ziduri înalte de pământ întărite cu palisade din trunchiuri de copaci legate cu împletituri de nuiele.
Zidurile de la vest, nord și est erau protejate de o contragardă tot de pământ, cu palisadă.
Zidul de la sud era protejat de castel
Zidurile dinspre sud-est și sud-vest erau protejate de mlaștini.
Atât în fața contragărzii, cât și în fața zidurilor (inclusiv între zid și contragardă) existau șanțuri adânci, alimentate de apa Timișului.

Zidurile orașului aveau 5 porți:

Poarta Cocoșului, spre nord-vest (O pe harta Perrette),
Poarta Azapilor spre est
Poarta Apei, spre sud-est
Poarta Mică a Cetății spre sud
Poarta Sângelui spre vest (S).

Contragarda avea și ea patru porți: Poarta Cocoșului, Poarta Sedi Pașa, Poarta Osman Aga și Poarta Pașa Agalelor. Zidurile și contragarda aveau bastioane:

Poarta Arsenalului de artilerie - în partea de nord-est
Poarta Apei era apărată de bastionul Porții Apei
Bastionul Arsenalului era flancat de bastionul de la Poarta Azapilor și Bastionul Ali Pașa.
Pe latura de nord erau bastioanele Azig Pașa și al Cocoșului
In partea de vest erau bastioanele Yamak și cel al Turnului Sângelui
Mai existau două bastioane de o parte și de alta a Porții Mici a Castelului și alte două bastioane în colțurile sudice ale zidurilor ce apărau castelul.

E.M.T. - (Electro Motor Timișoara)

Societatea Bega Electromotor din Timișoara are ca profil producția de motoare trifazate și monofazate de uz general, motoare electrice de frână, motoare electrice pentru echipamente de ridicat, motoare electrice pentru mașini de spălat și diverse alte tipuri de motoare electrice speciale.

Municipiul Timișoara (în graiul bănățean Cimișoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Tемишвар/Temišvar, în limba bulgarilor bănățeni Timišvár; în traducere (lb. maghiară): „Cetatea de pe Timiș”) este reședința și cel mai mare oraș al județului Timiș din regiunea istorică Banat, vestul României. În anul 2010, având 303708 locuitori, era al treilea oraș, ca număr de locuitori, din România. Numele localității vine de la râul Timiș (trecând actualmente la sud de municipiu), numit de romani în antichitate Tibisis sau Tibiscus. Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega (Tisa). După avari teritoriul a fost invadat de pecenegi, cumani, bulgari, valahi și apoi maghiari. Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în sec. X, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situata pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în anii 1212 sau 1266. În anul 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. Deasupra am postat stemele veche, interbelică, comunistă, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Timișoara, din vremuri diferite.

Cazarma pompierilor

Banca de economii

Podul Hunyady

Strada Hunyady

Piața Franz Joseph

Piața Sfântu Gheorghe

Palatul Loeffler

Piața Coronini

Piața Losonczy

Piața Jeno

Cartierul Josefin - Piața Axente Sever și Bulevardul Berthelot

Județul Timiș este situat în vestul țării, în regiunea istorică Banat, România. Numele său provine de la râul Timiș care îl traversează. Județul se întinde pe o suprafață de 8697 kilometri pătrați, fiind cel mai mare din țară, numără aproximativ 660000 de locuitori și are reședința în municipiul Timișoara. Din punct de vedere administrativ județul se compune din 2 municipii - Timișoara și Lugoj, 8 orașe - Sânnicolau Mare, Jimbolia, Buziaș, Făget, Deta, Gătaia, Recaș, Ceacova și 89 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Timiș, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului, din vremuri diferite.