Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos marchează existenața de 50 de ani a bundeslandului german Saarland.

10 EURO – valoarea monedei
G – simbolul monetăriei germane care a realizat moneda

Periferic circular pe părțile superioară și inferioară ale monedei este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHALND - 2007” (numele țării și anul emiterii monedei). În câmpul reversului sunt reprezentate stilizat construcții contemporane dar și patru capete de om stilizate reprezentând domeniile: industrie, cultură, cercetare și arte. Periferic circular, la partea superioară este aplicată inscripția: “50 JAHRE” (50 ani) și la partea inferioară: “BUNDESLAND SAARLAND” (bundeslandul Saarland). Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 18 ianuarie 2007, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof, simbolul monetăriei – G, gravor - Erika Binz-Blanke și tiraje – 1,6 milioane UNC și 300000 proof.

Saarland (în limba franceză - Sarre) este unul dintre cele 16 landuri ale Germaniei, având capitala în orașul Saarbrucken, și fiind organizat pe șase districte. Landul are o suprafață de 2570 kilometri pătrați și o populație de 1,045 milioane locuitori. Saarland se găsește în vestul Germaniei, la frontiera cu statele Luxemburg și Franța – departamentul Moselle. Landul Saarland este numit așa după râul Saar care îl străbate de la sud la nord-vest. Relieful este deluros, iar o treime din teritoriu este împădurită, una dintre cele mai mari proporții din Germania. În vechime acest teritoriu a aparținut Franței. În anul 1954 guvernul francez și cel al Germaniei de Vest ajung la un acord privind statutul teritoriului. În urma unui plebiscit majoritatea populației se pronunță pentru alipirea la Germania, lucru ce se petrece la 1 septembrie 1957, când Saarland devine

land german. Aceasta a fost ultima schimbare de frontieră din Europa până la căderea comunismului și a fost cunoscută ca „Mica Reunificare”. În poza de mai sus este reprezentat Parlamentul landului Saarland din Saarbrücken. Clădirea a fost ridicată în anii 1865/1866 pentru Societatea Cazinoului Saarbrücken de către arhitectul și maestrul constructor al orașului Köln Julius Carl Raschdorff (1823-1914), care a construit și Catedrala din Berlin, printre altele.
2. Moneda de mai jos marchează trecerea a 175 de ani de la nașterea lui Wilhelm Busch.

În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, încadrată de câte trei stele, fiecare având câte cinci colțuri. Pe o bandă circulară periferică, bine delimitată, sunt aplicate inscripțiile: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele țării-la partea superioară) și “D 2007 10 EURO” (semnificând: simbolul monetăriei germane care a realizat moneda, anul emiterii monedei și valoare monedei – la partea inferioară) încadrate de grupuri de câte trei stele, fiacare având câte cinci colțuri. În câmpul central al reversului monedei este prezentat bustul frontal al lui Wilhelm Bosch, încadrat de figuri din benzi desenate. Sub bust se distinge semnătura indescifrabilă a personajului. Periferic circular, pe o bandă bine delimitată sunt aplicate inscripțiile:

WILHEL BUSCH – numele personalului
1832 – 1908 – anii de viață ai personajului

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 14 iunie 2007, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof, simbolul monetăriei – D, gravor - Othmar Kukula și tiraje – 1,6 milioane UNC și 300000 proof.

Wilhelm Busch a fost un poet german, caricaturist și părinte al benzilor desenate moderne, care s-a născut la data de 15 aprilie 1832 și a decedat la data de 9 ianuarie 1908. Opera sa satirică cultivă poanta, parodia și grotescul. Fiind desenator, el și-a ilustrat propriile cărți. Din creația sa enumăr:

Max și Moritz ("Max und Moritz")
Sfântul Anton din Padova ("Der heilige Antonius von Padua")
Cuvioasa Elena ("Die fromme Helene")
Aventurile unui celibatar ("Abenteuer eines Jungegesellen")
Fipps, der Affe
Plici și Plum ("Plitsch und Plum")

3. Moneda de mai jos marchează trecerea a 800 de ani de la nașterea Elisabetei de Thuringen.

În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, încadrată de un ornament decorativ (linii curbe , drepte și 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri). Periferic circular sunt aplicate inscripțiile: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND 2007 A 10 EURO” reprezentând: numele țării, anul emiterii monedei, simbolul monetăriei germane care a realizat moneda și valoarea monedei. În câmpul central al reversului monedei este prezentată Elisabeta de Thuringia, încadrată de un ornament decorativ fixat de două biserici și două personaje. Periferic circular este aplicată inscripția: “800 GEBURTSTAG ELISABETH VON THURINGEN” în traducere însemnând: 800 de ani de la nașterea Elisabetei de Turingia. Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 8 noiembrie 2007, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 32,5 milimetri, greutatea – 18 grame, metal compoziție – argint, puritate – 99,9 %, calitate proof, simbolul monetăriei – A, gravor - Barbara Gunhild Ruppel și tiraje – 1,6 milioane UNC și 300000 proof.

Elisabeta de Turingia, cunoscută și ca Elisabeta a Ungariei, (în limba maghiară - Árpádházi Szent Erzsébet; a fost o descendentă a dinastiei arpadiene, fiică a regelui maghiar Andrei al II-lea, trimisă la vârsta de 4 ani în Turingia, unde s-a căsătorit în anul 1221 cu principele Ludovic al IV-lea de Turingia. Ea s-a născut la data de 7 iulie 1207 la Sarospatak – Ungaria de azi și a decedat la data 17 noiembrie 1231 la Marburg – Germania de azi. S-a remarcat prin activități caritabile în favoarea bolnavilor și săracilor. După moartea soțului ei, a intrat în ordinul terțiar franciscan. A murit la vârsta de 24 de ani. A fost canonizată în anul 1235 de Rusalii. Este patroana landului german Turingia. În calendarul roman general sărbătoarea ei este pe 17 noiembrie (ziua trecerii la cele veșnice), iar în spațiul de limbă maghiară și germană este sărbătorită pe 19 noiembrie (ziua așezării în mormânt). Numeroase spitale, deopotrivă catolice și protestante, îi poartă numele. În localitățile românești Aiud și Suceava (Ițcani) există biserici care poartă numele acesteia.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

Constantin Brâncuși 1876 - 1957

Cele mai mari personalități ale poporului

Constantin Brâncuși s-a născut la 19 februarie 1876 în Hobița, județul Gorj. A fost sculptor, pictor și fotograf, desfășurându-și majoritatea activității în Franța, la Paris. Constantin Brâncuși este cunoscut astăzi ca fiind unul dintre cei mai influenți sculptori ai secolului al XX-lea, precum și un pionier și vizionar al modernismului. Un alt titlu după care este cunoscut este acela de „Patriarhul sculpturii moderne”. În primii ani de viață, Constantin Brâncuși și-a petrecut copilăria în satul Hobița, din județul Gorj, aflat lângă Târgu Jiu. Era o zonă cunoscută la acea vreme pentru tradițiile sale vibrante, în special pentru meșteșuguri și prelucrarea lemnului. Locuitorii satului foloseau modele tradiționale în lucrările lor, care au fost ulterior adoptate de Constantin Brâncuși în lucrările sale. A avut o copilărie săracă, fiind al șaselea copil al lui Radu Nicolae și al Mariei Brâncuși. La vârsta de șapte ani, Constantin Brâncuși păzea turma de oi a familiei. În acea perioadă el a început să arate o afinitate pentru sculptarea obiectelor din lemn și adesea o folosea ca o formă de evadare de la truda vieții de zi cu zi. La vârsta de nouă ani a părăsit satul natal și s-a mutat într-un oraș din apropiere, iar la vârsta de 11 ani a lucrat pentru o băcănie locală în Slatina. Apoi s-a mutat în Craiova, unde a lucrat ca servitor casnic și unde a stat până la împlinirea vârstei de 18 ani. După ce a împlinit majoratul, Constantin Brâncuși și-a creat prima vioară din lemn, lucrată manual din materiale ușor accesibile, la locul său de muncă. Opera sa nu a trecut neobservată și a atras atenția unui industriaș care a fost impresionat de munca sa și de talentul său pentru sculptură. Acesta l-a înscris la Școala de Arte și Meserii din Craiova, unde și-a urmat pasiunea și dragostea pentru prelucrarea lemnului și a absolvit mai târziu cu înalte onoruri în 1898. S-a înscris apoi la Școala de Arte Frumoase din București, unde a primit îndrumare și formare educațională în domeniul sculpturii. Aici a avut ocazia să se facă remarcat prin talentul și sârguința sa. Cea mai veche lucrare a sa, care a supraviețuit până în ziua de astăzi, este o sculptură care a redat cu măiestrie un om cu pielea îndepărtată, dezvăluindu-și mușchii. Ea a fost prezentată la Ateneul Român, în 1903. Deși a fost prima sa lucrare, a prefigurat eforturile ulterioare ale sculptorului de a dezvălui esența lucrurilor, și nu doar dorința de a copia aparențe exterioare. Tot în 1903 Constantin Brâncuși a călătorit la München, apoi mai târziu la Paris, unde a fost primit cu brațele deschise de comunitatea artistică de acolo. Aceasta cuprindea un mix de intelectuali și artiști inovatori. S-a stabilit și a lucrat în atelierul lui Antonin Mercie, de la Școala de Arte Frumoase pentru primii doi ani. Constantin Brâncuși s-a mutat ulterior în atelierul lui Auguste Rodin. Deși a primit admirație și laude din partea renumitului artist, după câteva luni Constantin Brâncuși a plecat spunând că „Nimic nu poate crește sub copaci.” A continuat să-și urmeze pasiunea și a început să-și dezvolte stilul revoluționar pentru care este cel mai bine cunoscut astăzi. El a finalizat lucrarea intitulată „Rugăciunea”, care a făcut parte dintr-o piatră funerară dedicată unui memorial, ce înfățișează o femeie care își face cruce în timp ce îngenunchează. Acest lucru a marcat primul pas spre reprezentarea abstractizată a ideilor. Această lucrare a fost prima care a conturat, de asemenea, dorința sa de a descrie nu doar forma exterioară, ci în plus, esența lucrurilor. Deși inițial a folosit tehnici și metode care erau utilizate în mod obișnuit de către contemporanii lui - acelea care foloseau lut sau ipsos - pe măsură ce a progresat, Constantin Brâncuși a folosit materiale tot mai diverse pentru operele sale, utilizând chiar metal. Lucrările sale au început să crească în popularitate, captând atenția și admirația oamenilor din Franța, România și Statele Unite. Colecționarii au început să-i cumpere lucrările, iar diverse piese au fost chiar refăcute-„Domnișoara Pogany”, de exemplu, are patru versiuni din bronz și una din marmură. Toate aceste lucrări i-au adus faima atât pe plan național, cât și internațional. În jurul anului 1920, Constantin Brâncuși a început să creeze baza sculpturilor sale cu mai multă grijă și detaliu pentru originalitatea lor. Unul dintre grupurile sale majore de sculpturi este „Pasărea în spațiu”, format din forme abstracte simple, reprezentând o pasăre în mijlocul zborului. Lucrările sale au fost inspirate de multe ori din folclorul românesc. „Seria Măiastra” descrie o frumoasă pasăre de aur care a prezis viitorul și a reușit să vindece orbirea. Timp de douăzeci de ani, Constantin Brâncuși a continuat să creeze multiple variante ale păsării în spațiu folosind diferite materiale, cum ar fi bronzul și marmura. De-a lungul vieții sale, lucrările sale au devenit din ce în ce mai renumite și peste ocean, fapt ce s-a datorat în mare parte numeroaselor vizite ale sculptorului în Statele Unite ale Americii. Această faimă la nivel global i-a permis să fie invitat să construiască un templu de meditație, numit „Templul Eliberării pentru Maharajahul” din Indore. Cu toate acestea, când a plecat în India în 1937 pentru a finaliza planurile și a începe construcția, a aflat că maharajahul și-a pierdut interesul, iar proiectul nu a mai fost finalizat. Constantin Brâncuși s-a întors în țară după două săptămâni. În 1938 a reușit să finalizeze și să dezvăluie un monument dedicat Primului Război Mondial, la Târgu-Jiu, unde și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei. „Masa Tăcerii”, „Poarta Sărutului” și „Coloana Infinitului” stau în semn de recunoaștere și comemorare a curajului și sacrificiului românilor care au apărat orașul Târgu-Jiu în 1916 de forțele inamice. Memorialul pe care l-a făcut a fost ulterior restaurat, iar proiectul a fost preluat de Fondul Mondial al Monumentelor. Ansamblul colectiv al operelor sale marchează, într-adevăr, apogeul carierei artistice a lui Constantin Brâncuși. Timp de 19 ani Constantin Brâncuși a creat aproximativ 15 piese, majoritatea recreând idei și teme anterioare din lucrările sale. Deși faima sa era încă în creștere, Constantin Brâncuși a început să se retragă din ochii publicului. Domiciliat în Franța la acea vreme, el a fost îngrijit de bunătatea unui cuplu român. În acest timp i-a fost acordată și cetățenia franceză. Astfel, el a decis să lase moștenire atelierul său împreună cu tot conținutul lui cuplului care l-a îngrijit. Constantin Brâncuși a murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani. A fost înmormântat în cimitirul parizian Montpanasse. La moartea sa, a lăsat în urmă 1200 de fotografii și 215 sculpturi. O parte din colecția sa a fost dată statului francez de la acea vreme, cu condiția ca atelierul său să fie reconstruit așa cum era în ziua în care artistul a murit. Astăzi, studioul său este deschis publicului, iar lucrările și moștenirea sa inspiră încă artiști și arhitecți moderni și artizani moderni. Lucrãrile sale se gãsesc în tarã si strãinãtate, în muzeele din Olanda, Tãrile Scandinave, Franta, Statele Unite ale Americii etc. Marele sculptor a fost decorat cu ordinul Steaua României (1923); ordinul Meritul Cultural, la propunerea lui Nicolae lorga (1931) și ales membru post-mortem al Academiei Române abia în anul 1990.

Neagoe Basarab - Înțeleptul ziditor

Neagoe Basarab (născut 1481 şi decedat la data de 15 septembrie 1521) a fost domn al Ţării Româneşti între 8 februarie 1512 şi 15 septembrie 1521. Este fiu natural al lui Basarab Ţepeluş şi al Neagăi din Hotărani, soţia marelui vornic Pârvu Craiovescu, în a cărui familie a crescut. A primit o educaţie aleasă de la călugărul Macarie de la Bistriţa, patriarhul Nifon, refugiat la curtea Craioveştilor şi Maxim Brancovici, reuşind să cunoască bine mai multe limbi de circulaţie europeană, dar şi greaca, slavona sau latina. A participat, se pare, alături de Macarie, la tipărirea Liturghierului slavon (1508), a Octoihului (1510) şi a Tetraevangheliarului (1512), primele de acest gen din Ţara Românească. După o serie de călătorii în Ungaria, Austria sau Imperiul Otoman, a revenit în ţară unde a primit mai multe dregătorii, ajungând până la cele de mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) şi mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511). S-a căsătorit cu fiica despotului sârb Iovan Brancovici, Elena în 1504 cu care a avut şase copii. A obţinut tronul cu ajutorul bey-ului de Nicopole, după înfrângerea şi uciderea lui Vlad cel Tânăr (23 ianuarie 1512). Pentru a căpăta legitimitate în faţa supuşilor şi-a însuşit supranumele de „Basarab”, intrând astfel, după opinia lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul. După încoronarea de la Bucureşti, din 8 februarie 1512, Neagoe Basarab „luo coroana şi scaunul a toată Ţara Rumânească” (Gavril Protul), primul său act oficial păstrat a fost emis la 20 februarie 1512, aici regăsindu-se deja titulatura domnească „Io Basarab voievod şi domn”. Domnia sa a fost una destul de fructuoasă, „au domnit cu bună pace, până au murit în domnie” (Istoria Ţării Româneşti), preocupările sale diverse au vizat, în special, dezvoltarea economică prin măsuri luate în domeniul comerţului, reorganizarea armatei şi, mai ales, sprijinirea culturii. Acestea au dus la o substanţială creştere demografică, a veniturilor şi la o sensibilă ridicare a nivelului de trai. Neagoe Basarab a întreţinut relaţii bune cu vecinii şi cu Papalitatea, a dus o politică filo-otomană, plătind tributul regulat şi având grijă să nu deranjeze prin ceva, conştient că numai aşa va evita mazilirea sau sfârşitul predecesorilor săi. Relaţiile cu Moldova n-au fost, însă, dintre cele mai bune, el sprijinind mai mulţi pretendenţi la tronului acestei ţări. Susţine apariţia Evangheliarului conceput de Macarie şi Viaţa patriarhului Nifon a lui Gavril Protul – care relatează şi despre activitatea a patru domni munteni: Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab – şi scrie sau dispune întocmirea operei Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (1517 – 1521), „monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă” (B. P. Hasdeu). Ctitoreşte biserica mănăstirii Curtea de Argeş, biserica Sf. Gheorghe şi cea a Mitropoliei din Târgovişte. Suportă refacerea mănăstirilor Tismana şi Cozia şi înzestrează biserici şi mănăstiri precum Târgovişte, Cotmeana, Vişina, Nucet, Snagov, Ostrov (ctitoria sa) ş.a. La Sfântul Munte Athos, pe lângă tot felul de renovări şi dotări cu obiecte de cult, au fost stabilite danii anuale. De generozitatea sa au beneficiat şi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, cea din Ierusalim sau lăcaşele de la Muntele Sinai ş.a. Sfinţirea capodoperei arhitectonice de la Curtea de Argeş, construită în timp record, cu piatră din Albeştii Muncelului, de meşteri veniţi din Transilvania, Serbia, Grecia, Veneţia, Armenia sau Constantinopol, la 15 august 1517, a fost făcută în faţa unei audienţe impresionante, printre reprezentanţii de seamă numărându-se patriarhul ecumenic Teolipt I, episcopii de Sares, de Sarde, de Midia şi de Melenic sau Gavril protosul de la Muntele Athos. Cel care a fost supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (B. P. Hasdeu), „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga) sau „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime” (Ioan Bogdan), s-a prăpădit după o lungă şi grea suferinţă, fiind înmormântat la Argeş. A fost canonizat la 9 iulie 2008, el fiind sărbătorit de Biserica Ortodoxă Română la 26 septembrie „Prin Curtea de Argeş şi prin Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor” (Antonie Plămădeală).

Mănăstirea Curtea de Argeş se afla pe Bulevardul Basarabilor nr. 1, in localitatea Curtea de Arges, judetul Arges, la 36 de kilometri N-V de Pitesti. Manastirea este ctitorita de Neagoe Basarab (1512-1517) si are hramul Adormirea Maicii Domnului, praznuit la 15 august. Monumentele de arhitectura si de arta religioasa, precum si cultura generala din epoca feudala din Tarile Romane, au ramas unice in istoria civilizatiei noastre, pentru faptul ca in esenta lor aceste monumente si aceasta cultura, fata de gandirea lumii antice, erau generate de o noua si superioara invatatura despre Dumnezeu, despre om, despre viata si despre lume in general, invatatura inspirata din Sfanta Evanghelie si propagata prin Biserica. Ajungand Domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, scrie el insusi intr-una din pisaniile sale care se afla pe fatada de apus a bisericii, ca, gasind acea straveche biserica (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Arges) daramata si neintarita, i s-au "deschis ochii inimii" si a hotarat aceasta biserica din temelie a o zidi si a o inalta si a o intari. Prin urmare, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credinta si patriotismul, dar si avutia, hotara zidirea acestei marete manastiri, menita sa intreaca in frumusete tot ce se facuse pana atunci. Manastirea Curtea de Arges, prin maretia, perfectiunea proportiilor cat si prin bogatia decoratiei acesteia a gasit un puternic ecou in sufletul cantaretilor populari care i-au invaluit obarsia in umbra legendei. Manastirea din Curtea de Arges nu este numai un simplu locas de inchinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman. Zidirea manastirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunostinte despre arhitectura bisericeasca, a dat si ideea planului bisericii si sfaturi si indemnuri mesterilor, in fruntea carora se distinge legendarul Manole. Tot Neagoe Voievod si sotia sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea manastirii, precum si metalele pretioase - aur si argint - pentru impodobirea ei. Unele lucrari au fost continuate de ginerele si urmasul lui Neagoe, Radu de la Afumati (1522-1523 si 1526-1529). Un vestit pictor, Dobromir Zugravul din Targoviste, care pictase si Mănăstirea Dealul, a impodobit in chip minunat şi aceasta manastire. Manastirea Curtea de Arges a fost sfintita la data de 14-15 august 1517. La aceasta slujba, dupa descrierea facuta de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent insusi Neagoe Basarab. In afara de domn, familia sa, curtenii si boierii tarii, a fost de fata Teolipt - Patriarhul Constantinopolului, insotit de mare sobor, toti arhimandritii si egumenul manastirilor de la Muntele Athos tot "clerosul" din Tara Romaneasca, in frunte cu Mitropolitul Macarie (c.1513-c.1521) si mult popor venit din aproape toate colturile tarii. După multe distrugeri provocate de războaie şi cutremure Biserica manastirii Curtea de Arges, intre anii 1875-1885, a fost refacuta in forma de azi, dupa planul arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy. In pronaosul bisericii se afla mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (decedat 521), piatra de mormant a monahiei Platonida - Doamna Despina - (decedată 1554), sotia lui Neagoe Basarab, piatra de mormant a Doamnei Stana (Sofronia) (decedată 1531), fiica lui Neagoe Basarab si sotia lui Stefanita Voda al Moldovei. Tot aici se afla si piatra de mormant a voievodului Radu de la Afumati (decedat 1529), sotul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab, cel ce in anul 1526 a pus de s-a zugravit biserica Manasitiirii Curtea de Arges, precum si mormintele regilor Carol I si Elisabeta, Ferdinand si Maria. In capela-paraclis din centrul palatului se pastreaza moastele Sfintei Mucenite Filoteia. Istoria Manastirii Curtea de Arges reprezinta o parte importanta din insasi istoria Bisericii Ortodoxe Romane, care in mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul si viata poporului roman.

Stema României, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o acvilă pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce, pe cap coroana de oțel a României, iar în gheare o sabie și un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice:

Stema Țării Românești, cu capul conturnat, având în cioc o cruce, la dreapta un soare, la stânga o lună crai nou. Prima versiune este atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I.
Stema Olteniei. În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturul Munteniei și bourului moldovenesc și simbolul Olteniei, pe un fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de azi, în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).
Stema Moldovei în varianta de pe stema României, capului de bour îi este asociată, pe lângă luna crai-nou și roza, o stea în locul soarelui atestat pe hrisovul din 30 martie 1392, dat de domnul Roman I.
Stema Transilvaniei, scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de numele german al Transilvaniei, Sibenburger („Șapte cetăți”), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este atestată din secolul al XVI-lea.
Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe data de 23 iunie 1921, a fost stabilit ca stema Olteniei să fie atribuită și Banatului, iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.
Stema Dobrogei constă din doi delfini afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos. Simbolul a fost introdus pe stemă în 1872, și reprezenta inițial „Ținuturile Mării”, întrucât la acea dată România nu deținea și nu revendica Dobrogea, având însă ieșire la Marea Neagră prin fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail. După 1878, când România a schimbat acest teritoriu cu Dobrogea de Nord, însemnul heraldic se referă la aceasta din urmă.

La baza stemei actuale stă stema României interbelice, care a fost proiectată în anul 1921 de heraldistul clujean Jozsef Sebestyen, la cererea regelui Ferdinand al României. Stemei actuale îi lipsește, față de stema interbelică, scutul mic, argintiu-negru din interior (simbolul heraldic al Casei de Hohenzollern). Crucea de deasupra coroanei nu era o cruce simplă, ci era crucea decorației “Trecerea Dunării”. Un proiect de lege, care pune Coroana de Oțel, simbolul suveranității (independenței) României, pe capul acvilei din stemă (unde nu a fost niciodată), a fost adoptat de camerele Parlamentului în prima jumătate a lui 2016. Legea a fost promulgată la 11 iulie 2016 de către președintele Klaus Iohannis. Deși proiectul a fost bine primit de public, ca un prim pas spre îndelung-așteptata recuperare a simbolurilor heraldice românești normale, care au semnificație istorică, el a primit și critici pentru că nu reașează Coroana de Oțel în locul ei firesc, deasupra scutului albastru: în Stema Regală, Coroana de Oțel timbra scutul mare, având o dimensiune generoasă, iar acvila romană purta pe cap o coroană de aur mică (numită „coroană regală de aur” în Legea din 1921), de forma celei din decorația “Trecerea Dunării”.

Insigna - A.I.I.R.

(Asociația Inginerilor de Instalații din România)

Asociația inginerilor de instalații din România - AIIR, este o organizaţie profesională, autonomă, fără scop PATRIMONIAL, neguvernamentală, cu personalitate juridică, care reprezintă interesele inginerilor din domeniul instalaţiilor sanitare, încălzire, ventilare, climatizare, frig, electrice şi gaze, care activează în învăţământ, cercetare, proiectare, execuţie şi exploatare. Aceata are calitatea de persoană juridică, acordată prin Sentinţa nr. 932 din 26 martie 1990 a Judecătoriei Sectorului 1, Bucureşti și are sediul la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti - Facultatea de Inginerie a Instalaţiilor, B-dul Pache Protopopescu nr. 66, sectorul 2, Bucureşti. Asociaţia Inginerilor de Instalaţii din România – AIIR, are scopul de a crea cadrul organizatoric pentru membrii asociaţiei, în vederea realizării măsurilor, conceptelor şi acţiunilor care să conducă la dezvoltarea, perfecţionarea şi creşterea aportului specialiştilor de instalaţii la asigurarea condiţiilor de viaţă şi munca a oamenilor. OBIECTIVE ridicarea nivelului ştiinţific şi de pregătire profesională a inginerilor de instalaţii; promovarea ştiinţei şi tehnicii moderne în domeniul instalaţiilor; sprijinirea şi promovarea tinerilor ingineri sau studenţi de instalaţii, ce dovedesc calităţi profesionale deosebite; promovarea schimbului de idei intre membrii asociației; asigurarea documentării tehnice în domeniul instalațiilor; participarea la elaborarea şi analiza actelor normative, a prescripţiilor tehnice şi a programelor de cercetare din domeniul instalaţiilor; colaborarea cu alte asociaţii similare din ţară şi din străinătate sau cu organizaţii internaţionale; sprijinirea iniţiativelor privind perfecţionarea activităţii din învăţământ, cercetare, proiectare, execuţie şi exploatare din domeniul instalaţiilor; susţinerea revendicărilor profesionale ale corpului inginerilor din domeniul instalaţiilor; promovarea legalităţii şi a eticii profesionale în activitatea tehnică şi în relaţiile dintre membrii asociaţiei; asigurarea asistenței tehnice, la cerere, în cazul unor litigii tehnice, sau a semnalării unor divergențe tehnice între membrii asociaţiei; asigurarea asistenței tehnico-ştiinţifică sau a expertizei tehnice prin experţi tehnici atestaţi ai asociaţiei, la cerere, pentru soluţionarea unor probleme de importanţă deosebită; reprezentarea intereselor tehnice și profesionale ale membrilor asociației în fața organelor centrale și locale.

Ordinul Bene Merenti a Casei Domnitoare

clasa 1 și 2 penntru civili, anii 1935 - 1939

Ordinul Bene Merenti a Casei Domnitoare a fost instituit de regele Carol I prin Decretul Regal nr. 314 din din 20 februarie 1876, pe vremea când era numai domnitor. Ordinul era prima medalie civilă şi avea la bază modelul Ordinul Casei de Hohenzollern din anul 1857. Ordinul avea patru clase pentru bărbaţi şi trei clase pentru femei. Din data de 26 noiembrie 1937 oricare dintre clase putea fi acordată şi în versiunea cu spade. Ordinul a fost acordat civililor şi militarilor pentru servicii aduse regelui. Decoraţiile au fost confecţionate de firma Souval din Austria (marcaj RS), Heinrich Weiss din România (marcaj HW sau BW) şi Monetăria Naţională (fără marcaj). Panglica ordinului era argintie cu trei dungi negre echidistante. Versiunea de război avea margini aurii de 3 mm. Ordinul era decernat pentru merite în domeniile cultură, ştiinţă, industrie şi agricultură.

Decoraţiile puteau fi conferite cetăţenilor români şi străini. Ordinul a fost desfiinţat şi înlocuit cu Ordinul Sfântul Gheorghe prin Înaltul Decret nr.1 din 8 martie 1940. A fost reînfiinţat de descendenţii Casei de Hohenzollern în 1951 şi continuă să fie acordat, împărţit în trei clase.

Campion R.S.R. (Republica Socialistă România)

Federația română de atletism

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza

Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (F.R.A.), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la I.A.A.F.(Federația international de atletism amator).

Pentru cea mai bună mamă

Produsul medalistic de mai sus este o insignă atipică, o insignă tocmai bună de cadou pentru cea mai dragă ființă de pe lume-mama. Ea se constituie într-un dar, nu scump, însă de suflet, deși nu este confecționată dintr-un metal prețios cum ar fi potrivit. Insigna are o singură față și este confecționată de o companie privată. Ea se poate conferi mamei de ziua sa de naștere, de ziua numelui, de 1 sau 8 martie dar și în orice zi de peste an. Cel care oferă această insignă va fi răsplătit cu un sărut părintesc din partea mamei sale.

____________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII