Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Sanctuarul (Altarul Maicii Domnului) din Las Lajas este o biserică situată în municipiul Ipiales, în departamentul Nariño - Columbia, fiind construit în canionul râului Guáitara.

Credincioșii locali susțin că imaginea colorată a Maicii Domnului având copilul în brațe, apărută pe formațiunea de stâncă a peretelui este 100% naturală și de origine divină. Actuala biserică a fost construită în stil gotic pe durata a 33 de ani, între anii 1916 – 1949. Laja (placă) este numele unui tip de rocă sedimentară plată asemănătoare șisturii și ardeziei pe care a apărut imaginea Maicii Domnului. Edificiul este un loc de pelerinaj popular atât pentru creștinii din Columbia, cât și din statul vecin – Ecuador. Ideia construirii bisericii a fost un eveniment pretins miraculos din anul 1754, când amerindianul Maria Meneses de Quiñones și fiica ei surdo-mută Rosa au fost prinși într-o furtună foarte puternică pe aceste meleaguri. Cei doi și-au căutat refugiu între giganticele Lajas (plăci de piatră), când, spre surprinderea lui Meneses, fiica ei Rosa a exclamat „Mamă, mă cheamă fecioara” și a arătat spre o siluetă luminată de fulger deasupra rocii. Femeia a păstrat tăcerea asupra acestei întâmplări până când s-a întâmplat ceva și mai puțin așteptat: după ce Rosa a murit, Mueces, hotărât să se roage pentru sufletul fiicei sale, s-a întors la locul unde fiica ei o văzuseră pe Fecioara Maria; Atunci Fecioara a reînviat-o în mod miraculos pe Rosa, iar mama și fiica nu au mai putut ține secretul minunei. Această apariție a Fecioarei Maria a instigat la pelerinaj popular la locul resepctiv, înregistrîndu-se și raportări ocazionale de cazuri de vindecare miraculoasă. Imaginea fecioarei Maria pe stâncă este vizibilă și astăzi. Existența unui altar în această locație a fost consemnată în relatările călătoriei fratelui Juan de Santa Gertrudis prin regiunea de sud a Noului Regat al Granadei între anii 1756 și 1764. Primul altar a fost construit aici la mijlocul secolului al XVIII-lea din paie. si lemn. A fost înlocuit cu un altar nou, mai mare, în 1802, care, la rândul său, a fost extins și conectat cu un pod de partea opusă a canionului. Actuala biserică a fost construită între 1 ianuarie 1916 și 20 august 1949, cu donații de la bisericile locale. Sanctuarul se ridică la 100 metri înălțime de la fundul canionului și este unită cu partea opusă a canionului printr-un pod înalt de 130 picioare și lung de 30 metri. Catedrala neogotică Las Lajas, estr unică, ea asemuindu-se mai mult cu un vechi castel decât de o clădire religioasă tipică. Altarul este situat în sudul Columbiei și a fost o destinație turistică și de pelerinaj încă din secolul al XVIII-lea. Franciscanul spaniol Juan de Santa Gertrudis (1724–1799) menționează sanctuarul în Cartea a III-a, Partea 2, a cronicii sale în patru volume a călătoriei sale din 1756–1762 în partea de sud a Regatului Noii Granada (intitulată „Minunii ale naturii). "). Aceasta este probabil cea mai veche referire la existența sa. Sanctuarul Las Lajas din sud-vestul Columbiei este renumit pentru arhitectura sa uimitoare, pentru o serie de legende care implică apariția Sfintei Fecioare Maria și pentru o murală misterioasă de origine necunoscută.

Situat în statul Nariño din sud-vestul columbian, Sanctuarul se află pe un pod înalt de 130 de picioare construit peste râul Guaitara, la mai puțin de șapte mile de granița cu Ecuador. Sanctuarul Las Lajas arată incredibil de fragil și fin raportat la întrega clădire. Maiestuoasa catedrala care poate fi vizitata astazi a fost construită, la mijlocul secolului al XX-lea. Turiștii care rătăcesc prin locurile pitorești de lângă catedrală pot vedea sute de indicatoare, pe care pelerinii recunoscători își descriu poveștile incredibile de vindecare. Las Lajas este în prezent cea mai faimoasă și vizitată atracție turistică din Columbia.

2. Istoria Penleigh and Essendon Grammar School (Școala gimnazială Penleigh și Essendon Gramar), din orașul australian Melbourne este istoria a două școli:

Colegiul de domnișoare Penleigh
Școala gimnazială din cartierul Essendom

În anul 1910 Colegiul Carlton, s-a unificat cu Școala gimnazială Sfântu Thomas, funcționând într-un local din cartierul Essendon sub denumirea Northern Grammar School.

În anul 1921 școala a funcționat în zona Moonee Ponds, dar în curând s-a mutat într-un nou sediu pe locul Bisericii Sf. Ioan din Essendon. În anul 1924, școala a achiziționat actualul amplasament din strada Raleigh, nr.59, cartierul Essendon. În anul 1948, Essendon Grammar School și-a început afilierea la Biserica Presbiteriană. Locul școlii superioare din Keilor East a fost achiziționat în 1956, iar acest nou campus al școlii a fost deschis oficial de către prim-ministrul Australiei, Robert Menzies, în anul 1960. Până în anul 1969, consiliile celor două școli au convenit să integreze cele două școli la nivelurile superioare. În 2010, școala a început o reamenajare substanțială, în mai multe campusuri, care se va desfășura pe mai mulți ani. Un alt teren de aproximativ 40 de acri (160000 metri pătrați) a fost achiziționat în zona Parcului Keilor în 2006 și a fost dezvoltat ca teren de sport al școlii. Acestea au inclus noul campus pentru seniori, numit Infinity Center, care a fost redenumit Centrul Larkin în 2019, pentru a sărbători directorul pensionar Tony Larkin, și un campus reamenajat pentru băieți de gimnaziu numit Gottliebsen house, numit după Robert Gottliebsen și campusul pentru fete numit McNab house, numit după Claire McNab, care s-a deschis în anul 2013, respectiv 2014. Imaginile prezentate aici prezintă Centrul de muzică al școlii gimnaziale Penleigh și Essendon, care a fost proiectat de către arhitectul Mc Bride Charles Ryuan. Scopul acestui proiect a fost de a renova clădirea istorică existentă, Centrul de muzică, oferind spații îmbunătățite pentru predarea și spectacolul de muzică.

Clădirea a încorporat tehnologii moderne și interactive pentru realizarea a douăsprezece studiouri pentru grupuri mici și clase de instrumente individuale. Pentru a conecta elementele istorice ale clădirii proiectul se joacă cu tensiunea dintre școală și contextul ei suburban, precum și cu imaginația copilăriei.Proiectul urmărește să prelungească în mod elegant viața unei clădiri semnificative din punct de vedere istoric, în care zidăria vechiului are ecou în noul. În acest fel, echipa a abordat renovarea cu un sentiment de bucurie și frumusețe în care clădirea evocă un lirism jucăuș. Gestul cheie, o linie de undă sonoră înghețată, care se ondula pe teren, generând o expresie de nord care încadrează atât noul spațiu exterior, cât și cel de performanță. Din punct de vedere material, proiectul a putut recicla cărămizile și cheresteaua locală, precum și elementele existente precum ușile, adaptate cu geam termopan pentru izolare fonică. Blocurile moderne repetă tipologia fațadei anilor 60 de la West-end. În interior, s-a acordat mare atenție la detalii în tâmplărie, unde placajul pătat și natural indică tastele de pian și dulapurile superioare atent plasate formând o fațadă în formă de piramidă, cu luminatoare deasupra, evocând o imagine a razelor de lumină care radiază în spațiul interior. În realizarea și mobilarea edificiului s-a făcut o selecție atentă a materialelor, în care elementele naturale sunt reluate în cărămizile de argilă Euroa locale, cheresteaua naturală, placajul și covorul din păr de capră Tretford, cât și în schema de culori atent îngrijită, în care albastrul și albul pâlpâitor caută să evoce moliciunea cerului în diversele iluminări de peste zi. Pardoseala este acoperită cu covoare, dar sunt și porțiuni parchetate sau chiar piatră naturală. Pereții interiori sunt căptușiți cu diverse tiuri de rigips, gresie ceramică rectificată alb lucios, placaj, furnir de pin și stâlpi din lemn de esență tare; Placă meteorologică din lemn de esență tare; Panou, căptușeală gri deschis pentru panou, panou Ella; Panou, căptușeală de perete verde, panou Ella. Pereții de fațadă (exteriori) sunt acoperiți cu caramidă vitrata dar și naturală, beton culoarea cărbunelui finisat, ciment turnat sar și plăci deoțel. Acoperișul este realizat din panouri laminate, panouri albe mat rezistente la zgârieturi și panouri cu tehnologie nano-suprapunere. Luând forma unui simbol infinit, clădirea cu două etaje este împărțită în opt zone funcționale – școala de arte, școala de istorie, școala de matematică, școala de științe, biblioteca și cantina studenților, incinta sportivă și sala de prelegeri/spațiul de spectacol.

3. Muzeul de design Vitra din orașul german Weil-am-Rhein este realizat după planurile renumitului arhitect canadian Frank Owen Gehry și a fost inaugurat în anul 1995.

În realizarea acestui edificiu, renumitul arhitect și-a manifestat interesul pentru interconectarea discretă a formelor disparate care, prin ciocnire și dezordine aparentă, se combină cumva pentru a crea o prezență în rezoluție-probabil motivul de bază pentru care cubismul și expresionismul sunt atât de evident legate cu modernismul. Acest lucru se vede cu ușurință la Muzeul de design Vitra, o clădire mică, de 8000 de metri pătrați, pe două etaje, pentru o expoziție de scaune, design și programe educaționale. Clădirea este un vârtej în continuă schimbare de forme albe la exterior, fiecare aparent fără relație aparentă cu celălalt, cu interioarele sale o interacțiune puternică din punct de vedere dinamic, la rândul său direct expresiv al circumvoluțiilor exterioare. Angularitatea structurilor anterioare ale lui Gehry a fost ruptă la Vitra prin utilizarea curbei. Arcurile baroc și spiralele blânde implică mișcare colectivă, răspunzând naturii dinamice a centrului de producție. Chiar și fabrica rectilinie este introdusă în acțiune de rampele ondulate care o flanchează și corespund vizual muzeului curbiliniu. Acoperișurile din zinc ale muzeului și fabricii lui Gehry funcționează în tandem cu clădirea placată cu aluminiu a lui Grimshaw pentru a unifica în mod liber campusul, dar sunt suficient de variate ca stil pentru a funcționa cu adăugiri arhitecturale mai recente. Clădirea muzeului, o atracție arhitecturală în sine, a fost prima clădire a lui Frank O. Gehry din Europa, realizată în colaborare cu arhitectul Lörrach Günter Pfeifer. Împreună cu muzeul, care inițial a fost proiectat doar pentru a găzdui colecția privată a lui Rolf Fehlbaum, Gehry a construit și o hală de producție cu aspect mai funcțional și o poartă pentru fabrica Vitra din apropiere. Deși Gehry și-a folosit stilul deconstructivist sculptural caracteristic pentru clădirea muzeului, nu a optat pentru amestecul său obișnuit de materiale, ci s-a limitat la tencuiala albă și un aliaj de titan-zinc. Pentru prima dată, el a permis formelor curbe să-și spargă formele unghiulare mai obișnuite. Formele albe înclinate par să facă ecou capelei Notre Dame du Haut de Le Corbusier din Ronchamp, Franța, nu departe de Weil. Criticul de arhitectură Paul Heyer a descris impresia generală asupra vizitatorului ca „... un vârtej în continuă schimbare de forme albe la exterior, fiecare aparent fără relație aparentă cu cealaltă, cu interioarele sale o interacțiune puternică din punct de vedere dinamic, la rândul său direct expresiv al circumvoluțiilor exterioare. Ca totalitate, ea se rezolvă într-o etapă coerentă împletită...”Colecția muzeului, axată pe mobilier și design interior, este centrată pe moștenirea designerilor americani Charles și Ray Eames, precum și pe numeroase lucrări ale designerilor precum George Nelson, Alvar Aalto, Verner Panton, Dieter Rams, Jean Prouvé, Richard Hutten. și Michael Thonet. Este una dintre cele mai mari colecții din lume de design modern de mobilier, inclusiv piese reprezentative pentru toate perioadele și stilurile majore de la începutul secolului al XIX-lea încoace. Aceste lucrări, inițial colecția privată a lui Rolf Fehlbaum, sunt acum expuse permanent în clădirea Schaudepot recent finalizată din incinta Vitra.

În plus, muzeul organizează expoziții temporare în clădirea principală, adesea cu împrumuturi din alte colecții. La rândul lor, părți din colecție sunt împrumutate altor instituții din întreaga lume. În plus, muzeul produce ateliere, publicații și produse muzeale, precum și întreținerea unei arhive, a unui laborator de restaurare și conservare și a unei biblioteci de cercetare. De asemenea, organizează tururi ghidate în incinta Vitra, o atracție majoră pentru cei interesați de arhitectura modernă.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

Parcul Natural BUCEGI

Parcul Natural Bucegi este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a V-a IUCN (Uniunea Națională de Conservare a Naturii) situată pe teritoriile administrative ale județelor Brașov, Dâmbovița și Prahova. Aria naturală se întinde în partea sudică a județului Brașov (pe teritoriile administrative ale orașelor Predeal și Râșnov și pe cele ale comunelor Bran și Moeciu), în cea nordică a județului Dâmbovița (pe teritoriul comunei Moroeni) și în cea nord-vestică a județului Prahova, pe teritoriile administrative ale orașelor Azuga, Bușteni, Comarnic și Sinaia. Parcul Natural Bucegi a fost creat în anul 1974 pentru promovarea și dezvoltarea turismului, ca măsură de prevenire a procesului de exploatare irațională a resurselor naturale și distrugere a diversității biologice. El are o suprafață totală de 32663 ha, din care jumătate se află pe teritoriul județului Dâmbovița. În arealul parcului sunt incluse rezervațiile naturale:

Abruptul Bucșoiu-Mălăiești-Gaura (1634 ha)
Lacul fosilifer Paliul Hoților (arie protejată de tip paleontologic întinsă pe o suprafață de 6 ha, cu formațiuni de flișuri cretacice stratificate alcătuite din roci argilo-marnoase, conglomerate tilloide, blocuri de calcare și șisturi marno-argiloase cu inserții de calcit; cu bogate depozite de faună și floră fosilă)
Turbăria Lăptici cu o suprafață de 14,90 ha
Locul fosilifer Vama Strunga (10 ha)
Peștera Cocora (307 ha)
Abruptul prahovean Bucegi (3.478 ha)
Munții Colții lui Barbeș (1.513 ha)
Peștera Răteiului (1,50 ha).

Geologic, munții Bucegi sunt alcătuiți dintr-o mare varietate de roci: calcare, șisturi cristaline, fapt pentru care relieful este divers. Frumusețea peisajului este sporită de culmile abrupte de peste 1000 m dinspre Valea Prahovei, de netezimea platoului Bucegilor și de cascade (Urlătoarea). Altitudinile oscilează între 800 m și 2505 m (vf. Omu), unde este amplasată o stație meteorologică. Parcul cuprinde o mare diversitate biologică, geologică, geomorfologică, carstul ce prezintă o importanță deosebită prin frumusețea peisajului și prin interesul științific.Parcul prezintă o arie naturală montană cu o gamă floristică și faunistică diversă, exprimată atât la nivel de specii cât și la nivel de ecosisteme terestre. Fauna parcului este una diversificată și reprezentată de mai multe specii de mamifere, păsări, pești, amfibieni și reptile, unele protejate prin lege și aflate pe lista roșie (UCIN). Flora ariei protejate este constituită din specii vegetale distribuite etajat, în concordanță cu structura geologică, caracteristicile solului și climei, structurii geomorfologice sau altitudinii. În arealul acestui parc frumoase de cultură și arhitectură: Biserica Adormirea Maicii Domnului – Bran, Mănăstirea Sinaia, Castelele Peleș și Pelișor din Sinaia, Mănăstirea Caraiman, Biserica Domnească din Bușteni, Castelul Bran, Castelul Cantacuzino Bușteni.

Capra neagră este o adevărată mândrie a țării noastre, a fost declarată

monument al naturii și sălășluiește pe crestele alpine, greu accesibile chiar și celor mai experimentați alpiniști. Despre ea Eugen Jebeleanu spunea; “Au plămădit-o înălțimile muntelui – acolo unde creștetele poartă ocalele nevăzute ale cerurilor – din cutezanțe și din gingășii, au întărit-o stâncile din crită; au agerit-o vânturile și au săgetat-o piscurile și hăurile. Așa a ajuns să împartă cu vulturii împărăția neprihănirilor. Suișurile ei pieptișe, săriturile cele mai pline de cerbicie te țin cu sufletul la gură…” Capra neagra este cel mai „vechi“ mamifer din Romania: ea traia in perioadele glaciare cuaternare, alaturi de mamut si de rinocerul linos. A supravietuit incalzirii climatului retragindu-se in zonele montane inalte, ce constituie si habitatul ei actual: golul alpin si padurile adiacente. In schimb, ceea ce s-a schimbat drastic este distributia caprelor negre pe teritoriul Romaniei. Denumit stiintific Rupicapra rupicapra carpathica, acest animal ierbivor este gregar: traieste in ciopoare de 5-30 exemplare, conduse de femele batrine. Masculii adulti de peste cinci ani duc o viata solitara, retrasi in zone greu accesibile. Vârsta unui exemplar poate fi aflata numarind inelele de pe coarne. Durata de viata este estimata la 15-20 de ani. Capra neagra se distinge prin agilitate, putind face salturi de pâna la 2 metri inaltime si 6 metri lungime. Chiar si pe stinci abrupte, poate atinge o viteza de 50 km/ora. La nevoie poate inota, dar traversarea lacurilor alpine o epuizeaza. Printre dusmanii caprelor negre se numara ursii, lupii, râsii si acvilele de munte, dar numarul exemplarelor nu este periclitat de pradatori ci de braconieri.

Sfinxul din Munții Bucegi este o formațiune geologica alcătuita din conglomerate, rezultată în urma dezagregării și eroziunii diferențiate, situat la 2206 m altitudine, în județul Dâmbovița, pe teritoriul administrativ al comunei Moroeni. Originea numelui Sfinxului este datorată asemănării sale cu un cap uman, mai exact cu Sfinxul Egiptean. Format dintr-un bloc mare de piatră ce a căpătat forma de astăzi într-un timp foarte îndelungat, Sfinxul din Bucegi, aflat pe platoul Bucegi, măsoară 8 metri în înălțime și 12 metri în lățime. Din punct de vedere istoric și chiar mistic, Sfinxul este reprezentarea unei divinități supreme din timpuri pelasge. Aspectul său omenesc este asociat cu o expresie de suveranitate și putere, acest lucru fiind evidențiat prin fața proporționată, buze severe si bărbia voluntară. Pelasgii au fost anteriori grecilor, triburile lor au fost răspândite mai ales în zona Mării Egee. Asemănarea sa cu un Sfinx (dacă este privit din anumite unghiuri, marcate în jurul său), cât și legendele și istoria locului, au făcut ca această formațiune geologică să devină o atracție turistică importantă. În perioada 1966-1968, juristul peruan Daniel Ruzo, observase că Sfinxul seamănă cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stâncă de pe podișul Marcahuasi, din Peru, numit „Monumentul Omenirii”.

Papa Ioan Paul al II-lea - ROMA

Papa Ioan Paul al II-lea, născut Karol Jozef Wojtyla, (18 mai 1920 – 2 aprilie 2005) a fost unul dintre cei iubiți papi ai Bisericii catolice mondiale. La 18 mai 1920, într-o familie modestă din localitatea Wadowice, Polonia, s-a născut Karol Józef Wojtyła, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea. Trecerea prin lume a acestui „om între oameni” se înscrie la loc de cinste în istoria Poloniei, a Europei, a catolicismului și a atmosferei apăsătoare cauzată de totalitarismele de tristă amintire: fascismul, nazismul și comunismul. Pentru Karol Wojtyła, totul a început în localitatea Wadowice: viața, școala, teatrul și preoția. În anul 1942 a început clandestin studiile teologice, Polonia fiind sub ocupație nazistă. În paralel, scrie poezii și piese de teatru, interpretând ca actor amator, roluri în piese de top ale dramaturgiei poloneze și universale. Hirotonit preot își continuă studiile doctorale la Roma (1946-1948). După susținerea doctoratului la Cracovia, devine conferențiar universitar și avansează în cariera ecleziastică: de la preot la episcop, la arhiepiscop și cardinal. La 16 octombrie 1978 este ales Papă (primul Papă de altă origine decât cea italiană, de la Papa Adrian al VI-lea, adică din anul 1522). Pontificatul său de 26 de ani (1978-2005) este considerat al treilea ca durată în istoria Bisericii Catolice, în urma Sf. Petru, estimată între 34 și 37 ani și a lui Pius al IX-lea (31 ani). La 13 mai 1981, zi în care Biserica catolică o sărbătorește pe Sf. Fecioară Maria de la Fatima, în mijlocul unei mulțimi de credincioși adunați în Piața Sf. Petru a fost victima unui atentat dus la capăt de Mehmet Ali Agča, care a tras cu pistolul din apropiere. Rănit grav, a supraviețuit, ca printr-un miracol socotit a fi intervenția Fecioarei Maria, definită astfel de marele Pontif: „o mână a tras cu glonțul, alta i-a modificat traiectoria”. Credincios devotat față de Preasfânta Fecioară Maria, Papa Ioan Paul al II-lea a înscris în stema pontificatului său litera majusculă M, definiție a numelui MARIA. Personalitatea Papei Ioan Paul al II-lea (filosof, teolog, poet, dramaturg) a fost puternic implicată în istoria umanității, unde s-a vrut și a fost „înainte de toate păstor”, acționând cu înțelepciune și curaj pentru ca libertatea să fie coordonată cu răspunderea, în favoarea unui parteneriat între Cultură și Biserică. A promovat ecumenismul, favorizând unitatea creștină între catolicism și ortodoxie, și nu în ultimul rând, dialogul religios cu alte religii, în special cu evreii. Încă de la începutul pontificatului a condus o puternică acțiune politică și diplomatică împotriva comunismului, fiind considerat unul dintre arteficii căderii sistemelor socialismului real. O punte trainică între Papa Ioan Paul al II-lea și spiritualitatea românilor creștini ortodocși este sublim definită după vizita din anul 1999: „Am dorit cu acest pelerinaj să aduc un omagiu poporului român și originilor lui creștine. (…) În decursul secolelor, seva rădăcinilor creștine a alimentat prin numeroși martiri și mărturisitori ai credinței, o nesecată venă de sfințenie. Ție, cerească mamă a speranței, îți încredințez, îndeosebi, familiile și tinerii care sunt viitorul iubitului popor al României”. Un moment inedit al biografiei laureatului Nobel, savantul George Emil Palade, membru al Academiei Pontificale de Științe, este cel în care Papa Ioan Paul al II-lea, în cadrul unei festivități de premiere i-a pus la gât un colan. Marele biolog i-a atras politicos atenția: „Prea Sfinte Părinte, dar eu sunt ortodox, să știți”. Papa i-a răspuns politicos: „Nu are importanță dragă, la câte ai făcut mata pentru umanitate depășește orice graniță a confesiunii!”Papa Ioan Paul al II-lea, încă de la urcarea sa în Scaunul papal, din balconul Bazilicii Sf. Petru, din Roma, s-a adresat mulțimii cu îndemnul: „Nu vă fie teamă! Deschideți larg porțile lui Cristos”. Referitor la vizita în România din anul 1999, omul simbol al credinței și iubirii de semeni mărturisea: „Gândul meu se întoarce mereu, cu vie emoție, la vizita pe care, cu voia lui Dumnezeu, am avut ocazia să o efectuez în România. A fost vorba de un eveniment cu dimensiune istorică, fiind prima mea călătorie într-o țară unde creștinii sunt, în majoritate ortodocși”. Definind menirea și rolul său în lumea noastră, Papa Ioan Paul al II-lea le-a ilustrat în versurile care îi aparțin:
DOAMNE, / în acest univers / în lumea fără de sfârșit / EXIȘTI / și aici am și eu un al meu rost / pogorât să fiu în mormânt / din moarte pre moarte călcând / dacă în țărână sunt transformat / o părticică din Pasca Ta sunt. În urmă cu 9 ani, la data de 1 mai 2011, Papa Ioan Paul al II-lea a fost beatificat în cadrul unei ceremonii impresionante în Piața Sfântul Petru din Roma. Cauza de beatificare și canonizare a început la scurt timp după trecerea la cele veșnice, fără a se mai aștepta cinci ani, așa cum prevăd canoanele bisericii catolice. Pe 27 aprilie 2014 a avut loc ceremonia de canonizare, la care a asistat un milion de credincioși din întreaga lume, alături de 150 cardinali, 1000 de episcopi și peste 6000 de preoți. Sfântul Ioan Paul al II-lea este sărbătorit în calendarul bisericii catolice pe 22 octombrie, data la care a început pontificatul său, în anul 1978.

Piața Sfântul Petru din Roma (în italiană - Piazza San Pietro) a fost realizată de Gian Lorenzo Bernini, unul din cei mai renumiți arhitecți ai barocului, între anii 1656 – 1667 la comanda papei Alexandru al VII-lea în fața Bazilicii Sfântul Petru din Roma. În prezent Piața Sfântul Petru este teritoriu al statului Vatican. Piața este înconjurată de coloane semicirculare ale ordinului toscan proiectate de Bernini, care, în combinație cu catedrala, formează forma simbolică Cheia Sfântului Petru. Colonadele lui Bernini constituie frontiera de stat dintre Vatican și Italia. În mijloc pieței se află un obelisc egiptean din Heliopolis, adus la Roma de împăratul Caligula. Potrivit Tratatului de la Lateran, zona Pieței Sf. Petru este supusă autorității italiene pentru controlul polițienesc, chiar dacă face parte din statul Vatican. Cel mai important monument de cultură și arhitectură al pieței este Bazilica Sfântul Petru vizitată non stop de turiști din toată lumea. Edificiul, lung de 186 metri, înălțimea cupolei de 119 metri, și cu o suprafață totală de peste 15000 m², este cea mai mare biserică din lume. Fațada în stil baroc este dominată de statuile Mântuitorului, a sfântului Ioan Botezătorul și a 11 apostoli (cea a sfântului Petru se găsește în interior). În mijloc se află loggia binecuvântării papilor, de unde este împărțită binecuvântarea festivă "urbi et orbi". Planul bazilicii este în forma unei cruci latine cu trei "nave". Între stâlpii navei centrale se găsesc 39 de nișe, fiecare cu statuia unui sfânt întemeietor al unui ordin religios. În interior bazilicii se poate admira un mare număr de statui în marmură, travertin sau bronz. Bazilica "Sfântul Petru" reprezintă una din principalele obiective turistice pentru orice vizitator al Romei.Venind de la podul "Sant'Angelo", după ce parcurge îngusta stradă "del Borgo", vizitatorului i se deschide dintr-odată, dinspre "Via della Conciliazione", un spațiu vast și solemn, care-l umple de înmărmurire: vederea fațadei strălucitoare, recent restaurată a bazilicei. Fie pe scări, fie cu un ascensor, se poate ajunge pe terasa acoperișului, după alte 537 de trepte pe "Loggia Panoramica", de unde privitorul are o vedere magnifică asupra orașului.

Insignă pionierească

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier.

Insigna de membru al Organizației de Pionieri

În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie. Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu.

In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Insigna comunistă de merit - Pentru 5000 kg/ha neirigat

Produsul medalistic de mai sus este o distincție ce se conferea unităților cooperatiste și de stat ale agriculturii comuniste care realizau producții mai mari de 5 tone porumb știuleți la hectar neirigat. Se știe că în regimul comunist exista o întrecere între unitățile agricole cooperatiste și de stat în ceea ce privește realizarea de producții agricole în toate domeniile. Sunt cazuri când producțiile se umflau artificial. Această situație făcea partea din propaganda comunistă a vremii. Dezvoltarea agriculturii, ca ramură a economiei naționale, a fost unul dintre obiective principale ale regimului comunist din România. Se instituiseră fel de fel de concursuri și fel de fel de titluri, ordine, medalii, decorații, distincții și insigne pentru a-i mobiliza pe cetățeni în obținerea de producții din ce în ce mai mari în toate sectoarele agriculturii. S-a ajuns până acolo încât se raportau cifre false de realizare a planurilor în toate sectoarele agriculturii.

Am ilustrat această insignă cu o imagine sugestivă din agricultura perioadei de început a comunismului în România. Dedesubt am postat sloganul comunist "Citiți și răspândiți revista Agricultura socialistă!" aplicat pe capacul unei cutii de chibrituri.

Insigna - F.S.S.R. (Federația Societăților sportive din România)

Începuturile organizarii activitatii de educatie fizica si sport din țara noastra apartin celei de-a doua jumatati a secolului XIX-lea, cand s-au infiintat societati de vanatoare care au contribuit la dezvoltarea tirului si la formarea primelor societati de tir. Drept urmare, prima societate sportivă care s-a infiintat la Bucuresti, a fost Societatea de dare la semnu Bucuresci, in anul 1862. La initiativa lui Gheorghe Moceanu, primul profesor roman de gimnastica (termen prin care, la vremea respectiva, se intelegea educatie fizica) si a profesorului de scrima C. Constantiniu, a luat fiinta, la 8 iunie 1867 Societatea Centrala Romana de Arme, Gimnastica si Dare la Semn (mai tarziu, si Natatiune). Ca urmare a intensificarii activitatii societatilor de gimnastica existente, in anul 1906 ia fiinta primul for conducător din Romania: Federatiunea Societatilor de Gimnastica din Romania (F.S.G.R.). A doua organizatie centrală de conducere a activitatii de educatie fizica si sport din tara noastra a luat fiinta în decembrie 1912, sub denumirea de: Federatia Societatilor Sportive din Romania (F.S.S.R.). F.S.S.R. a fost prima organizatie care a cuprins aproape toate ramurile de sport practicate in tara. Ea a introdus afilierile si legitimarile sportive, organizand competitii, printre care și campionatele nationale (primele campionate fiind cele școlare). În acest sens s-au alcatuit primele calendare sportive, primele regulamente de competitii, s-au adaptat o serie de termeni tehnici, tactici si de regulament la specificul limbii romane, s-au introdus foile de arbitraj etc. In perioada 1920-1930, Romania a intrat in circuitul sportiv mondial, extinzandu-si relațiile sportive internaționale. Sportul scolar, care pana in 1916 fusese baza activitatii sportive, a trecut pe locul doi, lasand intaietatea cluburilor sportive. Sistemul suedez de educatie fizica a inceput să capete amploare, culminand cu infiintarea Oficiului National de Educatie Fizica (O.N.E.F.) si, in cadrul acestuia, a Institutului National de Educatie Fizica (I.N.E.F.). F.S.S.R. și O.N.E.F. si-au dus fiecare activitatea separat și independent. F.S.S.R. exprima initiativa particulara si se ocupa cu activitatea sportiva, iar O.N.E.F. era institutie de stat care a pus accentul pe sistemul suedez de educatie fizica. Datorita centralizarii excesive, la un moment dat, F.S.S.R. nu a mai corespuns, din punct de vedere organizatoric, necesitatilor dezvoltarii diferitelor ramuri de sport, care-si doreau acum autonomia. Drept urmare, prin noua lege din anul 1929, statul avea sa permita manifestarea initiativei private prin infiintarea de asociatii, care se vor grupa in federatii de specialitate. Astfel, in anul 1930, a avut loc infiintarea Uniunii Federatiilor Sportive din Romania (U.F.S.R.). În locul comisiilor pe ramuri de sport din F.S.S.R., au luat fiinta federatiile sportive. La data infiintarii sale, U.F.S.R. cuprindea numai trei federatii: box, tenis si fotbal. Criza economica din anii 1929-1933 a afectat si sportul romanesc, viata sportiva stagnand, in general. La 1 decembrie 1936, O.N.E.F.-ul a fost desfiintat, atributiile sale fiind preluate de I.S.E.F. (Institutul Superior de Educatie Fizica, fost I.N.E.F.). In anul 1937, se desfiinteaza O.E.T.R., ramanand numai organizatia de tineret Straja Tarii sau Strajeria, ca institutie de stat autonoma. Evenimentele politice interne si internationale, concentrarile efectuate in anul 1939, au determinat o noua scadere a activitatii sportive. La 30 septembrie 1940 a luat fiinta Organizația Sportului Românesc (OSR) - o noua organizatie sportiva care a condus activitatea sportiva din tara noastra pana in anul 1944. La 15 septembrie 1944, a luat fiinta Organizatia Sportului Popular (O.S.P.). La 7 noiembrie 1944, vechea O.S.R. s-a desfiintat prin lege, reinfiintandu-se totodata Uniunea Federatiilor Sportive din Romania (U.F.S.R.), care functiona pe langa Ministerul Culturii. Din punct de vedere organizatoric, O.S.P. trece in subordinea Ministerului Învatamantului Public. O noua schimbare a formei organizatorice a activitatii de educatie fizica si sport din tara noastra s-a facut la 9 august 1949 cand O.S.P. este înlocuita prin Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) de pe langa Consiliul de Ministri. Sub conducerea C.C.F.S. isi mai desfasurau activitatea Institutul de Educatie Fizica si scolile medii tehnice de cultura fizica. La 2 iulie 1957 a avut loc o noua reorganizare a miscarii sportive din Romania si anume, infiintarea Uniunii pentru Cultura Fizica si Sport (U.C.F.S.). U.C.F.S.-ul se constituia intr-o organizatie obsteasca, de masa pentru conducerea, indrumarea si controlul educatiei fizice si sportului din Romania. Prin rezolutia adoptata la conferinta din 1967 in locul U.C.F.S. s-a infiintat Consiliul National de Educatie Fizica si Sport (CNEFS) organul central de specialitate.In data de 30 decembrie 1989, la cateva zile dupa evenimentele ce au condus la schimbarea vechiul regim, s-a infiintat un nou for conducator: Ministerul Sporturilor. Acesta nu avea sa functioneze decat câteva luni. Conform HG 994, la data de 3 septembrie 1990 a luat fiinta Ministerul Tineretului si Sporturilor. Acest organ conducator central al domeniului își desfășoară activitatea si in prezent dupa ce, pe parcursul ultimilor ani, organizarea si functionarea sa au suferit modificari si completari in urma intrarii in vigoare a mai multor Hotarari de Guvern .

_____________ooOoo_____________

UN CERTIFICAT ROMÂNESC

PROVIZORIU DE ACȚIUNI