Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – JUDEȚUL GORJ: BIBLIOTECA DE ARTĂ ȘI MUZEUL MEMORIAL IOSIF KEBER DIN TG.JIU, MONUMENTUL ECATERINA TEODOROIU DIN TG.JIU, MONUMENTUL GENERALULUI DRAGALINA DIN DEFILEUL JIULUI, ORAȘUL MOTRU ȘI PUNCTUL DE GRANIȚĂ-POLATIȘTEA

1. Biblioteca de artă și Muzeul memorial Iosif Keber este un important obiectiv cultural și monument istoric de importanță locală din municipiul Târgu-Jiu, secție a Bibliotecii Județene “Christian Tell” Gorj.

Municipalitatea tocmai a pus la bătaie suma de aproape două milioane lei pentru renovarea clădirii construite în anul 1932. Clădirea a aparținut pictorului Iosif Keber și este situată pe Strada 11 Iunie 1848, la nr. 67. Casa este un punct important pe harta turistică a Târgu-Jiului, din perspectiva stilistică a construcției proiectată de arhitectul Iulius Doppelreiter. Atelierul de lucru al pictorului era la etaj fiind prevăzut cu luminator în acoperiș. Cu doar câţiva ani înainte de moartea sa, pictorul Iosif Keber a donat Muzeului Judeţean Gorj pe data de 29 septembrie 1981 multe din lucrările sale dar și ale fiului său Adrian, decedat timpuriu. În urma decesului pictorului, neexistând moştenitori, casa în care locuia a intrat în domeniul public al judeţului, prin Decizia 210/1990 a Prefecturii Gorj, devenind sediul secţiei de Artă a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell“, instituţie aflată în subordinea Consiliului Judeţean Gorj.

Doar Iosif Keber a donat bibliotecii peste șase mii de volume, în majoritate de artă, și albume de pictură de mare valoare, astfel că Biblioteca de artă Iosif Keber a devenit una dintre cele mai importante și mai ample din țară.

Iosif Keber a fost un pictor român, specializat în pictura bisericească și restaurarea lăcașurilor de cult, care s-a născut la data de 30 iulie 1897 la Târgu-Jiu, într-o familie de evrei de origine flamandă, și a decedat la data de 19 aprilie 1989. Din cauza faptului că evreii erau considerați străini, Iosif Keber și familia sa au avut multe probleme de-a lungul vremii. A studiat la gimnaziul „Tudor Vladimirescu” (astăzi colegiu național), unde i-a fost descoperit talentul pentru pictură de către profesorul său, Liviu Popa. În anul 1912 a obținut o medalie de aur într-un concurs organizat între licee. După terminarea liceului s-a înscris la cursurile Școlii de arte frumoase din Bucuresti, unde i-a avut ca profesori pe George Demetrescu Mirea și Costin Petrescu. Încă de pe băncile Școlii de Arte Frumoase de la București, Iosif Keber s-a făcut remarcat prin diversitatea stilurilor adoptate și prin stilul propriu pe care îl impregna pe material. A făcut pictură monumentală, gravură, desen, peisaj, portret sau natură statică. Studiile și le-a desăvârșit, însă, în străinătate, acolo unde s-a specializat în pictura bisericească. Enumăr mai jos câteva dintre lăcașurile de cult unde a pictat Iosif Keber:

Biserica Precupeții Vechi, din București
Schitul Darvari – București
Catedrala “Sfinții Voievozi” din Târgu-Jiu
Biserica „Sfinții Apostoli” din Târgu-Jiu
Iconostasul bisericii mari de la Mănăstirea Dealu
Catedrala ortodoxă Rădăuți

Iosif Keber s-a stins din viață, lucrând la șevalet, la 19 aprilie 1989, și a fost înmormântat în cripta familiei din cimitirul Bisericii din Vădeni (Sișești), Târgu-Jiu. În amintirea sa, o stradă din Târgu Jiu a primit numele de Strada Iosif Keber.

2. Monumentul Ecaterina Teodoroiu, denumiri alternative Mausoleu sau Sarcofag, este situat în centrul municipiului Târgu-Jiu, la nord de Calea Eroilor, aproape de Biserica Sf. Voievozi, în Piața Prefecturii Gorj.

Basoreliefurile de pe monument au fost sculptate de artista moldoveană Milița Petrașcu (1892 - 1976), care a fost eleva lui Brâncuși la Paris. Mausoleul, declarat monument istoric, realizat din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 x 1,60 metri și înălțimea 2,10 metri, are forma unui sarcofag de piatră albă, pe un postament cu trei trepte, pe care este amplasat un basorelief ce prezintă scene din viața și activitatea militară a eroinei de la Jii – sublocotenentul Ecaterina Teodororiu. Mausoleul a fost inaugurat în toamna lui 935 în prezenţa regelui Carol al II-lea. Basoreliefurile de pe fețele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe fața dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieții din satul ei natal; pe latura opusă, apare eroina, în medalion, salutată de cercetașii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două fețe ne-o înfățișează în război, pornind la atac cu plutonul și momentul final, când este dusă la locul de odihnă pe mâini pioase de soldați.

În cele patru colțuri, veghează patru femei în costum național, ținând în mâini câte o cunună de lauri.

Provenită dintr-o familie modestă din Oltenia, eroina de la Jiu, Jeanne d’Arc a Romaniei, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu a cazut, rapusa de doua gloante in piept, pe 22 august 1917, in batalia de la Varnita si Muncelu. Este prima femeie-ofiter din armata romana care si-a sacrificat viata pe campul de lupta. Avea 23 de ani si se numea, dupa registrul satului in care s-a nascut, la 17 ianuarie 1894, Vadeni (azi cartier al orasului Targu Jiu): Catalina Toderoiu. Inca din primele momente ale intrarii Romaniei in razboi a plecat din satul sau, impreuna cu fratele ei, Nicolae, pentru a se pune "la dispozitia tarii", a tarii care avea nevoie de sufletul ei si de capacitatea ei de a se implica. A fost, pentru inceput, infirmiera la Spitalul din Targu Jiu – care deservea armata romana facand parte din ceea ce se numea "cohorta de cercetasi «Domnul Tudor»", compusa exclusiv din voluntari. La 15 august 1916, ziua in care Romania a intrat in razboi, cercetasii fusesera asimilati ca serviciu auxiliar al armatei. Cateva saptamani mai tarziu, la auzul mortii fratelui sau, Nicolae, in timpul unui asalt, Catalina cere sa se inroleze ca soldat, in locul lui. I s-a refuzat de mai multe ori cererea pana cand, induplecati de staruintele, curajul si devotamentul ei, comandantii superiori cedeaza si o trimit pe front, sa lupte cu arma in mana. Este prima femeie care a luptat nemijlocit, ca militar inrolat, in linia intai. Prima din armata romana. Asemuim adeseori efortul si patriotismul ei cu cel al inaintasei sale, frantuzoaica Jeanne d’Arc. Ca si Jeanne, Catalina – Ecaterina, cum i s-a spus mai tarziu, caci numele de botez era prea "fragil" si avea nevoie sa fie botezata cu numele unei martire – a cazut si ea prizoniera la dusman. Dupa ce a parcurs alaturi de camarazii ei traseul frontului, de la Targu Jiu la Danesti, Bratuia, Floresti, Rasina, Pesteana si Tunsi, ea este prinsa de nemti si dusa in lagarul de la Targu Carbunesti. Aici insa curajul ei avea sa iasa din nou la iveala. Pandeste momentul potrivit, ucide santinela de paza si evadeaza. Este reprimita cu urale de soldati, care incepusera sa vada in ea nu o copila, ci o femeie-barbat, barbatoasa, puternica, gata, la o adica, sa le fie si lor sprijin. Catre sfarsitul anului 1916, Catalina (Ecaterina) Toderoiu (Teodoroiu) este ranita de un obuz la piciorul stang. Se vindeca (prea greu, parca, pentru nevoia ei de a-si sluji patria), iar la inceputul anului urmator revine pe front. Este momentul cand insusi Regele Ferdinand ii confera doua pretioase (si ravnite) distinctii ostasesti: Ordinul "Virtutea cercetaseasca de razboi, in aur" si Ordinul "Virtutea Militara de razboi, clasa a II-a". Din simplu soldat, cum se inrolase in august 1916, un an mai tarziu o vom regasi pe front, in fruntea plutonului pe care il comanda, ca ofiter. Armata romana pregatea o miscare ampla, pe linia Varnita-Muncelu, pentru a opri ofensiva armatei germano-austro-ungare. Plutonul Catalinei se afla si el acolo, la datorie. Era 22 august 1917 cand, conducandu-si, imbarbatandu-si oamenii, "domnisoara sublocotenent" se avanta in bataia gloantelor. "Inainte baieti, nu va lasati, sunteti cu mine!", le striga ea necontenit. Iar barbatii aceia care tinusera in mana, cu numai doi ani inainte, coase, topoare si seceri, barbatii aceia care de un an intreg lusera toate fronturile la rand, luptand pentru patria lor, ascultau de indemnurile ofiterului cu trup de codana si inima de viteaz. Doua goante dusmane au lovit-o in piept. In plin! Ecaterina Teodoroiu se prabusea secerata. Dar cu ultimele ei puteri a ridicat bratul, aratandu-le directia, si le-a strigat indemnul de lupta: "Inainte baieti, nu va lasati, sunteti cu mine! Inainte! Razbunati-ma!". Au fost ultimele cuvinte ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu. Plutonul ei a razbunat-o. In acea zi, batalia a fost castigata de armata romană. Fiinta aceea plapanda, care murise eroic, a fost inmormantata pe campul de lupta. Plutonul ei a plecat mai departe, spre alta batalie care se cerea castigata. A fost înmormântată în Valea Zăbrăuciorului, pe frontul Mărăşeştilor, iar osemintele ei au fost aduse la Târgu-Jiu şi îngropate cu onorurile cuvenite pe data de 4 iunie 1921.

3. Monumentul generalului Dragalina este de fapt o cruce mare de marmură, pe un postament de piatră, împrejmuită cu un grilaj de fier, amplasată exact pe locul unde generalul Dragalina a fost rănit în data de 12 octombrie 1916, pe timpul primului război mondial.

Monumentul este situat în defileul Jiului, pe malul râului și pe marginea arterei rutiere care leagă orașul Târgu-Jiu de Petroșani, în punctul denumit de localnici “la locurile rele”. Cu litere aurite, pe monument stă scris: „Aici am fost rănit făcându-mi datoria pentru neam și țară”. Monumentul a fost dezvelit la 12 octombrie 1927, la 11 ani de la moartea generalului Ioan Dragalina, cel care îndeplinea pe atunci funcția de comandant al Armatei I. La loc vizibil pe monument este aplicată inscripția: “1927 luna octombrie 12 – S-a ridicat această cruce pe locul unde Generalul Ion Dragalina, Comandantul Armatei 1-a, a fost rănit în ziua de 12 oct.1916, cauzându-i moartea. Ridicată de Societatea Mormintelor Eroilor Craiova, având președinte pe Gl. de Div. C. Dumitrescu, Comandant al Corpului I Armată, cu concursul ostașilor care au luptat la CERNA și Jiu sub ordinele lui. În semn de veșnică amintire și ca un îndemn pentru viitor că orice ROMÂN trebuie să-și jertfească viața pentru NEAM și ȚARĂ”.

Întorcându-ne în timp, la 12 octombrie 1916, generalul Dragalina a fost rănit în locul în care a fost ridicat monumentul, răni de la care i s-a tras moartea, după două săptămâni. Dragalina a fost nimerit de gloanțele vrăjmașe în braț și în omoplat. Deși a fost dus la mai multe spitale (Târgu Jiu, Craiova, București), și chiar i s-a amputat brațul, acesta moare în urma unei septicemii, pe data de 24 octombrie 1916.

Ioan Dragalina, uneori ortografiat Ion Dragalina a fost un general român, care s-a născut la data de 16 decembrie 1860, la Caransebeș. Dragalina a urmat școala primară din orașul natal și școala de cadeți din Timișoara. Și-a continuat studiile militare la Academia Militară de la Viena(1884), fiind încadrat în armata austro-ungară. În paralel a absolvit și Școala de ingineri geodezi. În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă cu care a avut 6 copii. În anul 1887 Ioan Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent. Avansează treptat pe scara ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-colonel (1908). În perioada 1908-1911, locotenent colonelul Ioan Dragalina a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București. La începerea Primului Război Mondial avea gradul de general de brigadă și comanda Comandamentul 3 teritorial. Pentru meritele dovedite în ridicarea nivelului știintific al școlii, pentru ordinea și disciplina instituită în învățământul militar, Ioan Dragalina este decorat cu Ordinul Steaua României, clasa V-a. În aprilie 1911 Ioan Dragalina este avansat colonel și numit comandant al Regimentului 34 din Constanța. În această perioadă, a fost decorat cu Ordinul Coroana României, clasa a IV-a. În anul 1915 este avansat la gradul de general de brigadă. În perioada neutralității României (1914-1916), s-a ocupat cu realizarea de lucrări de fortificații pe Valea Prahovei. În anul 1916, înainte ca România să intre în război, Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, aflată la Drobeta Turnu Severin. Trupele diviziei pe care o comanda acopereau o distanță mare din frontiera de vest a României, de la izvoarele Argeșului până la Calafat. Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna. După ce a atacat în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda generalului Dragalina au reușit, la 19 august, să ocupe culmile muntoase Alion, Ozoina și Dranic, eliberând în zilele următoare orașul Orșova. Ofensiva germano-austro-ungară a fost stopată până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile. În data de 11 octombrie 1916 este numit comandant al Armatei I. În dimineața zilei de 12 octombrie generalul Dragalina ia o mașină, un șofer și doi ofițeri și pleacă personal în Valea Jiului, în recunoaștere, pentru a vorbi cu comandanții aflați în primele linii, deoarece legăturile cu unitățile înaintate erau întrerupte. La trecerea peste podul de lângă Mănăstirea Lainici mașina este prinsă într-un schimb de focuri, ocazie cu care generalul este rănit în brațul stâng și omoplat. Generalul este dus la București deoarece rana se complica. Pe patul de spital, regele Ferdinand al României îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Deși, cu brațul amputat, starea sa generală părând a se ameliora, se declanșează o septicemie care îl răpune. "Cine l-a cunoscut în viață a rămas puternic impresionat de puterea personalității sale. Era de o statură înaltă și avea o înfățișare frumoasă, înfățișarea clasică a bănățeanului voinic. Ochii lui mari și negri păreau a căuta mai întâi ce e mai bun și mai nobil în ființa omenească, de aceea s-a și putut apropia sufletește de cei pe care-i conducea.” Sunt cuvintele rostite de cei care l-au cunoscut pe generalul Ion Dragalina.

4. Motru este un municipiu din județul Gorj care mai include și localitățile: Dealul Pomilor, Horăști, Însurăței, Leurda, Ploștina, Lupoița, Râpa și Roșiuța.

Originea cuvântului Motru este geto-dacică, Mutru sau Mutria, după istoricul Giurescu, însemnând apă limpede, curată. Din perioada romană ne parvine înscrisul “Ad Mutriam”, de undeva de prin părțile localității Cătunele, de pe Valea Motrului. Primă atestare documentare apare în hrisoavele de la Tismana din anul 1385. Minerii au descoperit un tezaur roman la Leurda, în anul 1964 (monezi datând în jurul anilor 196 – 251 E.N., din vremea împăratului roman Septimius Sever). În perioada medievală și chiar mult după, Roșiuța și Lupoița erau sate de moșneni. În timpul Revoluției de la 1821, locuitorii localității Ploștina au fost printre primii participanți, mulți dintre ei înrolându-se ca panduri. În fruntea lor era căpitanul de panduri Marius Pârv. La 24 mai 1966, prin decret al Consiliului de Stat, în zona din lunca Motrului, aparținând fostei comune Ploștina a fost organizat viitorul oraș Motru. Începând cu 1 septembrie 1968 localitatea Ploștina și satele Dealul Pomilor, Leurda, Însurăței, Horăști, Roșiuța, Râpa și Lupoița au intrat în componența orașului Motru, odata cu deschiderea zonei miniere. Rezervele de lignit din Valea Motrului au fost exploatate din 1960, prin deschiderea minelor: Horăști, Leurda, Ploștina, apoi prin apariția Minei Roșiuta și Motru – Vest, iar în anul 1976, lucrările de deschidere a carierei Lupoaia. Ziua de 18 octombrie 2000 este data la care orașul Motru a fost declarat municipiu, prin Legea nr. 180.

La recensământul din anul 2011 municipiul număra 19079 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 93,19% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Motru, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,83%, penticostali – 1,07% și restul – nedeclarată sau altă religie. Bisericile de lemn din satele Horăști, Lupoița și Leurda sunt obiective turistice musai de văzut la trecerea prin acest municipiu.

5. Câti dintre noi stiu cã, la Polatiște era o barierã si cã acum, fosta garnizoanã unde stãteau grãnicerii, români sau cea a maghiarilor, e doar o simplã ruinã, fãrã geamuri, nãpãditã de bãlãrii si uitatã de toatã lumea.

Bariera între România si Austro-Ungaria era în defileul Jiului, chiar peste podul ce trece peste pârâul Polatiste, care se varsã în Jiu. De o parte era granita cu Austro-Ungaria pânã la 1918 si atunci, acolo era un pichet de grãniceri, iar dincolo de pod, era pichetul de grãniceri români. Se știe că acest drum exista încă de pe vremea romanilor. De altfel si Alexandru Vlahutã vorbeste despre el si îl descrie ca fiind „de o frumusete negrãitã. Nicãieri nu am vãzut desfãsurate cu atîta mãiestrie, în acelasi cadru, cele trei mari podoabe ale pãmântului-muntii, pãdurile si apa- ca în trecãtoarea aceasta spre Petrosani. Soseaua, o prispã netedã, scobitã în brâul stâncos al muntelui, largã de douã care si lungã de 29 de kilometri merge serpuind pe marginea Jiului, care îsi taie voiniceste albia în piatrã… Dupã un ceas de drum, vedem deschizându-se în dreapta noastrã o poianã frumoasã, în mijlocul cãreia e asezat Schitul Lainic-o bisericutã si câteva chilii împrejmiute cu leaturi de brad, unde îsi fac mãtania 8 cãlugãri bãtrîni… La granitã, Polatistea vine limpede si grãbitã dinspre rãsãrit, spintecând fãgetul, unei vãi, si se azvârle în Jiu, sub podul de piatrã care leagã malurile a douã tãri”. Pe la 1870, se începe constructia propriu zisă a drumului prin defileu, dar din cauza costurilor se sistează. Urmare a unui acord între statul român și cel maghiar lucrările se reiau în anul 1879. La Polatiste erau pichetele de grãniceri, vama maghiarã si cea româneascã era la Petroșani, iar vama postei era lângã Lainici. Constructia pichetului a rãmas în paraginã, azi doar zidurile fiind mărturia acelor vremi.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL CONSTANȚA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

Divizionul 146 Nave minare deminare - 60 ani - 2011

Divizionul 146 Nave Minare - Deminare este o importantă unitate militară a Forțelor Navale Române, dislocată se pare în garnizoana Constanța. Este o unitate de dragoare, destinată pentru lupta contra minelor prin căutarea și distrugerea minelor în raioanele maritime proprii sau inamice. Unitatea se compune dragoarele 24, 25, 29 și 30 dar și puitorul de mine 274, fiecare cu echipaj de peste 70 de oameni. Aceste nave sunt echipate cu puternice categorii de armament: instalaţii artileristice calibrul 14,5 și 30 mm; instalații pentru lansarea rachetelor AA; instalaţii de lansare a bombelor antisubmarin, etc. Misiunile asumate ale acestei unități sunt:

siguranţa împotriva pericolului de mine al căilor navigabile şi a intrărilor în porturile maritime
participarea la apărarea obiectivelor militare şi economice din zona de responsabilitate a Fortelor Navale
participarea (limitat) la operaţiuni de sprijin umanitar, sub mandat ONU, UE, OSCE, NATO
participarea (limitat) la operaţiuni de răspuns în situaţii de criză, asistenţă umanitară şi acţiuni militare împotriva terorismului, conform angajamentelor asumate de România
salvarea pe mare
acordarea ajutorului navelor aflate în pericol

S-a întâmplat că unul din dragoarele acestei unități a fost ușor avariat în timpul unei misiuni de distrugere a unei mine plutitoare, din războiul ruso-ucrainian, rătăcite în apele noastre teritoriale. Prin Ordinul ministrului Forţelor Armate cu nr. 00316749 din 11 mai 1951, la 1 august 1951 s-a înfiinţat Divizionul 596 Dragaj (U.M. 04935 Constanţa), subordonat Comandamentului Apărării Zonei Maritime Constanţa. Divizionul şi-a păstrat denumirea până în anul 1959, când a devenit Divizionul 146 Dragoare de Bază. Din luna septembrie 1959, Divizionul 146 Dragoare de Bază şi-a schimbat locul de dislocare permanentă, s-a mutat din Portul Constanţa în Portul Militar Mangalia, fiind subordonat Comandamentului Bazei 42 Maritime Mangalia. Unitatea a rămas dislocată la Mangalia timp de două decenii.Divizionul 146 Dragoare de Bază (şi Puitoare de mine – din 1979) a rămas în compunerea Diviziei 42 Maritime din primăvara anului 1962 şi până în anul 1994, an în care aceasta din urmă a devenit Flota Maritimă. Perspectiva intrării în înzestrare a puitoarelor de mine şi plase antisubmarin a determinat schimbarea denumirii divizionului, în concordanţă cu noile misiuni pe care acestea le puteau executa. Astfel, noua denumire a devenit Divizionul 146 Dragoare de Bază şi Puitoare de Mine şi plăşi. Peste 15 ani s-a renunţat la misiunea de lansare a plaselor antisubmarin şi în consecinţă a dispărut din denumirea divizionului cuvintele "şi plăşi". În toamna anului 1980 Divizionului 146 Dragoare de Bază şi Puitoare de mine şi-a schimbat locul de staţionare permanentă de la Mangalia la Constanţa.În cadrul procesului de restructurare a Forţelor Navale Române, impus de necesităţile parcurgerii programului de preaderare a României la alianţa NATO, au fost cuprinse şi divizioanele de dragoare de la Constanţa şi Midia, pentru ca din 1 mai 2011 ele să se unească purtănd numele Divizionul 146 Nave Minare-Deminare, cu dislocarea permanentă în Portul Constanţa. Din anul 2004 şi până astăzi Divizionul 146 Nave Minare-Deminare s-a compus din patru dragoare maritime şi un puitor de mine. În cei peste 65 de ani de existenţă, în cadrul Divizionului 146 Nave Minare – Deminare şi a divizioanelor care l-au precedat, s-au executat an după an, în ritm continuu, activităţi de instrucţie a echipajelor, la cheu şi pe mare, iar unitatea a fost implicată în majoritatea exerciţiilor anuale organizate de către eşaloanele superioare, pentru ca echipajele şi navele să fie gata, atunci când ţara o va cere, să îşi îndeplinească cu succes misiunile specifice – Lupta Contra Minelor şi Minarea Navală.

Muzeul de arheologie "Callatis" - Mangalia

Farul genovez - România

Muzeul de Arheologie Callatis din municipiul Mangalia pune la dispoziţia publicului vizitator o variată ofertă culturală, începând cu exponatele aflate în expoziţia permanentă a muzeului, continuând cu monumentele arheologice aflate în zona municipiului Mangalia și terminând cu numeroasele activități cultural-științifice organizate la sediul muzeului callatian. El are sediul pe Șoseaua Constanța, nr.2. Muzeul de Arheologie Callatis este o instituție dedicată dezvoltarii patrimoniului muzeal prin formele caracteristice de constituire: cercetare, documentare, conservare și valorificare a vestigiilor istorice ale vechii cetati Callatis. Deși despre crearea unui nucleu muzeal la Mangalia se poate vorbi din anul 1915, abia în anul 1959, cu sprijinul autorităţilor locale, a fost înfiinţat un muzeu de arheologie deschis într-o cladire tip villae. Materialul arheologic adunat din necropolele vechii cetăţi – cu apariţia insolită a unicului “mormânt cu papyrus”, numeroase fragmente sculpturale şi arhitecturale, printre care se aflau: ineditul capitel cu protome de berbec și tezaurul de monede de bronz (cca. 9000) din sec. III p. Chr. În anul 1978 zestrea culturală a oraşului Mangalia a fost imbogăţită cu un nou local pentru muzeu destinat să prezinte istoria multimilenară a Callatisului. Muzeul de Arheologie dinMangalia a funcţionat ca secţie a Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, iar în anul 1990 capată un statut juridic independent. Astăzi, expoziția de bază a muzeului callatian aduce în prim plan diferite categorii de vestigii, de la cele mai vechi atribuite neoliticului, până la cele de epocă creștină.

Farul "Genovez" din Mangalia - a fost construit între anii 1858 – 1860, de o companie engleză, acest nume fiind dat în amintirea negustorilor de altă dată. Ceea ce localnicii din Mangalia numesc farul genovez sau vechiul far, unul dintre principalele puncte de atracţie din staţiunea situată în sudul litoralului românesc, are o poveste care începe în 1952. Era perioada în care sovieticii restituiseră României navele confiscate ca pradă de război, iar dezvoltarea economică impunea modernizarea portului şi realizarea unui dig şi a unui far noi. În acest context, oficialii de la SOVROM (societatea mixtă româno-sovietică înfiinţată la sfârşitul războiului cu scopul oficial de a recupera datoria României faţă de Uniunea Sovietică) au construit un canal, care să lege lacul Mangalia de portul de la Marea Neagră, şi un far de navigaţie modern, proiectat după un model legendar.Este vorba despre un far ridicat în jurul secolului XIII de negustorii genovezi ajunşi la Callatis (n.r. – vechea denumire a Mangaliei). Construcţia a dispărut ulterior, fiind înghiţită de înaintarea spre uscat a apelor mării, dar referinţele s-au păstrat în istorie. Totuşi, în 1958 la Mangalia a fost construit un nou far, al Armatei Române, iar bijuteria arhitectonică ridicată cu şase ani mai devreme şi-a pierdut utilitatea, rămânând doar un simbol al oraşului. În zidurile construcţiei au apărut crăpături, iar vopseaua s-a coşcovit. Lentila uriaşă care genera lumina puternică a fost scoasă din turn şi transportată la Muzeul Naţional al Marinei Române din Constanţa.

Universitatea maritimă - Constanța

Universitatea Maritimă din Constanța este o instituție de învățământ superior de stat, acreditată, cu o ofertă educațională orientată spre domeniul de marină și navigație. Aceasta include două facultăți:

Facultatea de Navigație și Transport Naval
Facultatea de Electromecanică Navală

În anul 1872 a fost înființată Școala Flotilei, la Galați, care a reprezentat primul pas spre instituționalizarea unor forme de instruire a ofițerilor de marină. Pe parcursul a doi ani de studiu, în această instituție s-au pregătit ofițeri și subofițeri, care au îndeplinit diferite funcții la bordul navelor Marinei Militare, dar și ale Flotei Comerciale Române. În anul 1909 s-a înființat la Constanța Școala Navală Superioară care din anul următor s-a numit „Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină”. În 1938 a fost înființată Secția Marină de Comerț, în cadrul aceleiași instituții. Începând cu anul 1948, Școala Navală primește numele de Școlile Marinei Militare, având în compunere atât școala de ofițeri, cât și pe cea de maiștri militari. Din 1950 instituția devine Școala de Ofițeri de Marină, apoi din 1954 Școala Superioară de Ofițeri de Marină, moment în care a fost inclusă în sistemul învățământului politehnic românesc. În anul 1969, școala a primit numele voievodului „Mircea cel Bătrân”. În data de 4 februarie 1972 s-a inaugurat Institutul de Marină Civilă pentru pregătirea ofițerilor din marină comercială. Cursurile se țineau în actualul local al Școlii nr. 43, de pe str. Unirii, nr. 22, iar studenții au fost cazați la căminele Institutului Pedagogic Constanța. Pentru anul I de învățământ superior de 4 ani, fuseseră planificate 11 grupe de studiu, din care: la secția navigație - 3 grupe pentru „Navrom” și 2 grupe pentru „Întreprinderea de Pescuit Oceanic”; la secția mecanică - 3 grupe pentru „Navrom” și o grupă pentru IPO; la secția electrică - 2 grupe pentru „Navrom”. În anul 1973 prin Decretului Consiliului de Stat nr. 502 din 29 august, Institutul de Marină Civilă Constanța se unește cu Școala Militară de Ofițeri Activi de Marină și formează Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” Constanța.La data de 6 februarie 1990 a fost emisă Hotărârea Guvernului privind re înființarea Institutului de Marină Civilă, compus din „Facultatea de Electromecanică Navală” și „Facultatea de Navigație” a Marinei Civile trec din cadrul Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân". Noua instituție înființată își desfășoară activitatea în imobilul care a aparținut fostelor Comitete și Instituții de Partid, având în dotare și 2 nave laborator: nava școală cargou „Neptun” cu o capacitate de 5530 tdw și „Someș” cu o capacitate de 3250 tdw. Începând cu promoția 1991, absolvenții Institutului de Marină Civilă puteau obține brevetul de ofițer maritim III (punte, mașină, electric). Celor două facultăți li s-a adăugat în anul 1992, Colegiul Universitar de Navigație Fluvială (inițial), după care a dobândit acreditare pentru specializare Maritimă și Fluvială, numindu-se Colegiul Universitar de Navigație Fluvială și Maritimă. Colegiul avea inițial trei specializări: Navigație Fluvială, Electromecanică Fluvială și Radioelectronică cu durata de trei ani. Institutul de Marină Civilă, ca urmare a H.G. nr. 85/2000, și-a schimbat denumirea în Universitatea Maritimă din Constanța. În anul 2003, Universitatea a primit Certificat al Sistemului de Management al Calității ISO 9001, fiind prima universitate românească auditată și certificată de o autoritate competentă în domeniu, Bureau Veritas. Cadrele didactice sunt constituite în 4 catedre: Catedra de Navigație și Transport Naval, Catedra de Științe Matematice și Umaniste, Catedra de Electrotehnică, Electronică și Informatică, Catedra de Inginerie Mecanică. Începând cu anul universitar 2008-2009, pentru o mai bună derulare a activității de cercetare, cele 96 de cadre didactice ale universității au fost arondate unui număr de 11 departamente specifice fiecărui domeniu de competență.

Direcția hidrografică maritimă - România

Până în anul 1882 navele româneşti foloseau pentru navigaţie, rutele dunărene întocmite de specialişti ruşi şi hărţi marine întocmite de specialişti englezi. Odată cu creşterea prezenţei navelor militare pe Dunăre şi înfiinţarea Şcolii Copiilor de Marină s-a simţit nevoia întocmirii şi folosirii unor documente româneşti. În acest sens, maiorul de marină Mihail Drăghicescu, ajuns Şef de Stat Major al Flotilei, a ordonat ca pe timpul marşurilor de instrucţie pe Dunăre şi executării practicii elevilor la bordul bastimentelor româneşti, să se execute măsurători pe Dunăre, pentru a se cunoaşte cu precizie şenalul navigabil şi obstacolele de navigaţie existente. Astfel, în anii 1882 şi 1883 Maior Mihail DRAGHICESCU echipajele şi practicanţii ambarcaţi pe navele Fulgerul şi Lebăda au adunat un bogat material care, folosit cu pricepere de maiorul de marină Drăghicescu, a dus la întocmirea primei hărţi româneşti a Dunării. Această hartă a fost reprodusă la scara 1:28 000 în anul 1895, fiind actualizată permanent de către echipajele navelor militare pe timpul executării marşurilor pe Dunăre. Harta a fost utilizată în condiţii foarte bune până în anul 1904. În anii 1885-1886 s-au executat primele lucrări hidrografice pe litoralul românesc al Mării Negre, în zona Sulina – Gura Portiţei de la bordul canonierei Griviţa cu scopul de a se studia posibilităţile de intrare în lacul Razelm. Din anul 1893, un grup de cercetători hidrografi şi hidrologi, condus de Grigore Antipa, a efectuat mai multe campanii de lucrări de la bordul crucişătorului Elisabeta, bricului Mircea şi canonierei Griviţa. Prima structură de cercetare hidrografică a fost Secţia specială pentru lucrări hidrografice la Dunăre şi la Mare înfiinţată în anul 1897 şi condusă de locotenent comandorul Alexandru Cătuneanu, specialist hidrograf, cu studii de specialitate în Franţa şi participant la două campanii hidrografice în Orientul Îndepărtat şi Caledonia. La 30 iunie 1897 au fost detaşaţi mai mulţi ofiţeri la Secţia Specială pentru lucrări hidrografice care, sub comanda locotenent Comandorului Alexandru Cătuneanu au început ridicarea hidrografică a coastei româneşti. S-au executat sondaje până la distanţa de 10 km de coastă, pe linii de sondaj la distanţe de 2500 m unele faţă de altele. În anul 1900, după o activitate laborioasă de patru ani, pe baza materialelor rezultate din lucrările hidrografice şi hidrologice, executate cu bricul Mircea şi şalupa Rahova, s-a întocmit prima hartă marină românească, cunoscută sub denumirea Harta Cătuneanu. Aceasta a fost imprimată la Paris în acelaşi an şi a primit medalia de aur la expoziţia universală organizată în capitala Franţei. Actualizată şi reimprimată în anul 1929, ea a fost folosită în marina română până în anul 1952. În anul 1900, cu ocazia delimitării frontierei româno-bulgare, ofiţerii români împreună cu inspectorul Kehaia D. au executat ridicări hidrografice la Dunăre, în zona Silistra – Gura Văii, în urma cărora s-a întocmit o Hartă la scara 1:50 000 a Dunării şi alta a Ostroavelor la scara 1:20 000. În anul 1904 s-a înfiinţat la Galaţi, un Serviciu de pilotaj şi hidrografie fluvială al Marinei Militare, în cadrul căruia a funcţionat o şcoală practică de pilotaj fluvial. La 23 februarie 1926, prin Decizia Ministerială nr. 126, emisă în baza prevederilor Legii de organizare a Marinei din 1898 şi ale art. 1 din Regulamentul de funcţionare a Marinei Militare din 1912, a fost înfiinţat Serviciul Hidrografic Maritim, cu sediul în clădirea Şcolii Navale din Constanţa (în prezent clădirea adăpostind Muzeul Marinei Române). În perioada 1926-1940, Serviciului Hidrografic Maritim a executat numeroase acţiuni specifice, dintre care mai importante au fost: executarea de măsurători hidrografice la gurile Dunării, executarea de prospecţiuni pentru extinderea portului Constanţa, editarea hărţilor de navigaţie la scara 1: 50.000 în zona de litoral românesc. Între anii 1940-1945, Serviciului Hidrografic Maritim a asigurat din punct de vedere hidrografic şi hidrometeorologic acţiunile de luptă ale Marinei Militare. La 11 noiembrie 1955, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri al R.P.R. nr. 2444, Serviciul Hidrografic Maritim a fost reorganizat în Direcţia Hidrografică Maritimă (DHM) comandor Alexandru Cătuneanu. În perioada 1955 – 1990, Direcţia Hidrografică Maritimă a executat acţiuni de o mare diversitate în folosul navelor româneşti militare şi civile, pentru asigurarea de navigaţie în zona de responsabilitate a României, dintre care mai importante au fost: construirea şi punerea în funcţiune a farurilor Constanţa (1960) şi Sf. Gheorghe (1968), editarea “Cărţii Pilot a Mării Negre” şi a avizelor pentru navigatori. Din anul 1966 DHM a devenit reprezentanta guvernului României, în calitate de stat Membru al Asociaţiei Internaţionale de Semnalizări Maritime (IALA/AISM). Din anul 1971 şi până în prezent, DHM - instituţie cu profil unic în ţară, principalul expert al României în problemele privind geografia maritimă şi delimitările maritime - participă cu specialişti în Comisia Naţională Interministerială de negociere privind delimitarea zonei economice exclusive şi a platoului continental al Mării Negre. După anul 1990, instituţia a fost reorganizată, s-a mutat în sediul actual şi a realizat, printre altele: editarea a 37 de hărţi de navigaţie naţionale, editarea “Cărţii farurilor, semnalelor de ceaţă şi radiofarurilor din Marea Neagră şi Marea Marmara” şi a “Tablelor Nautice”. În perioada 2002 – 2003 a fost realizat Sistemul Meteorologic Integrat Naţional al Forţelor Navale (SIMIN – FN). În anul 2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 941, Legea nr. 395 privind activitatea hidrografică maritimă, lege ce stabileşte şi reglementează activitatea Direcţiei Hidrografice Maritime şi care acordă instituţiei noastre statutul de autoritate naţională în domeniul acestei activităţi. Din ianuarie 2007, DHM a devenit reprezentanta guvernului României, în calitate de stat Membru al Organizaţiei Hidrografice Internaţionale (OHI). Începând cu anul 2008 DHM este acreditată ca instituţie care desfăşoară activităţi de cercetare ştiinţifică fiind implicată în proiecte cu finaţare naţională şi europeană. În anul 2008 Direcţia Hidrografică Maritimă participă cu un specialist cartograf în delegaţia naţională privind delimitarea maritimă în Marea Neagră la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, acţiune legată de stabilirea şi delimitarea platoului continental al Mării Negre între România şi Ucraina, activitate finalizată în anul 2009, prin pronunțarea deciziei curții. Începând cu anul 2011 DHM publică avizele pentru navigatori anuale şi lunare în limbile română şi englezță. Din anul 2012 Direcția Hidrografică Maritimă a devenit al 27-lea oficiu hidrografic recunoscut pe plan mondial ca producător de hărți electronice de navigație prin afilierea la Centru Internațional pentru hărți electronice de navigație (IC-ENC) de pe lângă Oficiul Hidrografic al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Începând cu anul 2016 laboratorul avize pentru navigatori (AWNIS) are şi atribuţii specifice unei celule AWNIS (Serviciul de informaţii de Navigaţie Aliat Global). Celula AWNIS participă la exerciţiile militare internaţionale ale Forţelor Navale cu informaţii privind securitatea şi siguranţa navigaţiei (SASON) pentru asigurarea libertăţii de navigaţie. Începând cu acest an toate hărţile de navigaţie româneşti sunt compilate în sistemul geodezic internaţional WGS84. În anul 2016 au fost validate de IC-ENC 6 hărţi electronice de navigaţie în benzile de utilizare. A fost elaborată publicaţia nautică Simboluri şi abrevieri folosite pe hărţile de navigaţie româneşti (DH-105), ediţia a 2-a. Sediul actual al instituției este situat pe Strada Fulgerului, la nr. 1.

Fruntaș în cultura florii soarelui - Reg. Dobrogea

Dezvoltarea agriculturii, ca ramură a economiei naționale, a fost unul dintre obiective principale ale regimului comunist din România. Se instituiseră fel de fel de concursuri și fel de fel de titluri, ordine, medalii, decorații, distincții și insigne pentru a-i mobiliza pe cetățeni în obținerea de producții din ce în ce mai mari în toate sectoarele agriculturii. S-a ajuns până acolo încât se raportau cifre false de realizare a planurilor în toate sectoarele agriculturii.

Am ilustrat această insignă cu o imagine sugestivă din agricultura perioadei de început a comunismului în România. Dedesubt am postat sloganul comunist "Citiți și răspândiți revista Agricultura socialistă!" aplicat pe capacul unei cutii de chibrituri.

Municipiul Constanța este situat pe coasta Mării Negre, în partea de sud-est a României, în regiunea istorică Dobrogea, reședința judeţului cu acelaşi nume şi cel mai mare oraș al regiunii de dezvoltare Sud-Est. Alături de oraşul Cluj Napoca, Constanța este orașul cu cel mai ridicat standard de viață din România. Conform recensământului din anul 2011, Constanța avea 254693 locuitori. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din anul 657 Î.E.N., când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă, numită Tomis. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Constanța, din vremuri diferite.

Casinul Comunal

Băile Duduia

Bar Vraja Mării

Bulevardul și Hotelul Carol

Cercul Militar

Sosirea trenului de la Mamaia

Palatul administrativ

Pavilionul Reginei

Strada Carol I

Strada Ștefan cel Mare

Județul Constanța este județul cel mai urbanizat din România, populația care locuiește în orașe numărând puţin peste 500000 de locuitori din totalul de aproximativ 760000 de locuitori. Județul este situat în extremitatea SE a României, are o suprafaţă de 7071 kilometri pătrați, iar capitala judeţului este oraşul cu acelaşi nume, Constanţa. Ca subunităţi administrative judeţul are 3 municipii - Constanța, Medgidia și Mangalia, 9 oraşe - Băneasa, Eforie, Cernavodă, Hârșova, Murfatlar, Năvodari, Negru Vodă, Techirghiol, Ovidiu şi 58 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din diferite perioade de timp, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.