marți, 11 ianuarie 2022

MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE - 12

1.  Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea lui Ludovic al XIV-lea. În centrul aversului monedei se prezintă portretul stilizat, privind spre dreapta al lui Ludovic al XIV-lea. În jurul portretului, pe părțile laterale și superioară, este aplicată inscripția: “LOUIS XIV” iar sub gâtul personajului este gravat anul emiterii monedei: ”2014”, încadrat de două ornamente decorative abia vizibile. Pe revers, central și puțin în dreapta, este reprezentat un soare având în centru chipul stilizat al personajului, denumit de contemporani Regele Soare. Pe partea stângă sunt inscripționate literele mari de tipar: “R și F” -  (inițialele numelui statului francez – Republica Franceză), iar mai jos pe două rânduri orizontale este inscripționată valoarea monedei: “10 EURO”. Periferic circular, pe partea de jos și în dreapta, sunt inscripționați anii de domnie ai personajului: “1645 - 1715”.
Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 17 martie 2013, valoarea – 10 euro, forma – aproximativ rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 22,2 grame, material compoziție – argint, puritatea – 90% și tiraj – 10000 exemplare, calitatea – proof , gravor – Christian Lacroix.
Ludovic al XIV-lea a fost regele Franței și al Navarei. A condus Franța timp de 72 de ani – una dintre cele mai lungi domnii din istoria europeană. Supranumit Regele Soare sau Ludovic cel Mare, i-a urmat la tron tatălui său în 1643, când era un copil de aproape 5 ani, dar a condus personal guvernul din 1661, până la moartea sa în 1715. El s-a născut la data de 5 septembrie 1638 și a decedat la data de 1 septembrie 1715. Spre deosebire de alți regi din vremea lui, Ludovic a avut posibilitatea de a-și alege politica și miniștrii fără a ține cont de parlament. Putea lua rapid hotărâri. Nu era obligat nici să-și justifice acțiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă. Regele Soare a fost propriul său prim-ministru. El se ocupa personal de introducerea unor reforme legale. Prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată de importante reforme administrative și mai ales de o restribuire mai bună a taxelor. Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea și-a dominat armatele prin profesionalism. El a câștigat respectul soldaților săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-și propria abilitate ca soldat. Deseori și-a condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. Îl preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Era interesat în mod real de problemele militare, fiind, în mod invariabil, bine informat și receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos și s-a adaptat rapid la viața de campanie. Era fericit printre soldații săi, iar aceștia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătățea atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuși, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofițeri. Nu numai comandanții cu grade înalte erau aleși de către rege; Ludovic iși arogase dreptul de-a numi orice ofițer până la rangul de colonel. Era o armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era retrogradat. Era un lucru acceptat faptul că regii își moșteneau tronurile prin drept divin – adică ei nu stăpâneau prin consensul supușilor săi, ci erau aleși de către Dumnezeu. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franței "fiul cel mai vârstnic al Bisericii" și "regele preacreștin". El ținea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naștere –le dieu-donné (darul lui Dumnezeu). Născut din părinți aflați la o vârstă destul de înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franța de la dezbinare spirituală și nu ezita să intervină personal și decisiv în treburile religioase.Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat întotdeauna o problemă discutabilă. Criticii săi l-au comparat cu Hitler: avea aceleași ambiții nemăsurate, aceeași disponibilitate de a risca declanșarea unui război, aceeași indiferență față de suferința umană. Apărătorii săi susțin că politica externă a lui Ludovic era concepută în adevăratul interes al Franței. Bătrânețea Regelui Soare a fost sâcâită de reumatism, indigestie și gută. În ciuda faptului că a fost foarte atent la economia națională, Ludovic al XIV-lea a cheltuit sume mari de bani sprijinind artiști care lucrau sub ordinele sale, pentru a face Franța tot mai puternică și ca imagine publică. A creat Academia regală de Arhitectură și Academia regală de Științe, fiind patronul mai multor artiști. El a ordonat construirea complexului militar Hotel des Invalides,  casă de odihnă pentru militarii și oficialii care serviseră cu fidelitate în armată sub comanda sa, deveniți infirmi din cauza rănilor de război, sau prea bătrâni. Acesta va fi unul dintre pionierii farmaciei internaționale. Biserica sa, cu marea cupolă aurită, este considerată o capodoperă a clasicismului. La dorința sa se construiește un spital enorm pentru săraci, la Salpêtrière. Se construiește Observatorul din Paris, pentru a susține activitățile științifice. Vechile ziduri medievale ale Parisului sunt dărâmate și se construiesc porți fortificate, cu arcuri de triumf dedicate gloriei sale: Saint Denis și Saint Martin. A amplificat în mod considerabil colecția regală de opere artistice, în special picturi, prin cumpărarea colecției comerciantului Everhard Jabach, ce cuprindea opere importante, ce astăzi constituie inima muzeului Luvru și a altor mari muzee pe teritoriul Franței. Antichitățile, desenele marilor artiști, bronzurile, medaliile, au fost colecționate cu aviditate. În afară de aceasta, a încurajat dezvoltarea industriei franceze susținând manufacturile, printre care manufactura regală Gobelins, de stat, producătoare de țesături fine cunoscută în toată Europa; manufactura Saint-Gobain, privată, specializată în fabricarea sticlei, care a produs faimoasele oglinzi din Galeria Oglinzilor de la Versailles, reușind să producă oglinzi de dimensiuni mult mai mari decât cele ce se produceau în acea vreme, inventând o nouă metodă. A schimbat structura unor orașe: Lille, Besançon, Belfort, Briançon. În 1680 creează Comédie-Française. În 1681 se deschide Canal du Midi, care leagă Atlanticul cu Marea Mediterană. În noiembrie 1682 regele ia sub patronajul său Colegiul regal Louis le Grand, din Paris. În 1702 Parisul este împărțit în douăzeci de districte, se creează iluminatul public și poliția stradală. Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soțului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soție de care nu era atras, Maria Tereza a Austriei. Asemenea bunicului său, Henric al IV-lea Ludovic avea un mare apetit sexual și s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroși bastarzi.
2.  Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea lui Raymond Poincare. În centrul aversului monedei se prezintă portretul stilizat, privind spre în față și ușor dreapta al lui Raymond Poincare. În jurul portretului, pe părțile laterale și superioară, este aplicată inscripția: “Raymond POYNCARE ” iar sub gâtul personajului este gravat anul emiterii monedei: ”2015”, încadrat de două ornamente decorative abia vizibile. Pe revers, central și puțin în dreapta, este reprezentat un buchet de flori (mac și albăstrele) care fac referire la perioada primului război mondial care a marcat președinția lui Poincaré. Pe partea stângă, pe două rânduri orizontale este inscripționată valoarea monedei: “10 EURO” iar la partea cea mai de jos sunt inscripționate literele mari de tipar: “R și F” -  (inițialele numelui statului francez – Republica Franceză). Periferic circular, pe partea de sus și în stânga, sunt inscripționați anii de domnie ai personajului: “1913 - 1920”.
Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2015, valoarea – 10 euro, forma – aproximativ rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 22,2 grame, material compoziție – argint, puritatea – 90% și tiraj – 5000 exemplare, calitatea – proof , gravor – Christian Lacroix și prețul unitar de achiziție de la Monetăria franceză – 50 euro.
Raymond Poincaré a fost un avocat și om politic francez, prim-ministru al Franței de mai multe ori și președinte al statului între anii 1913–1920, care s-a născut la data de 20 august 1860 și a decedat la data de 15 octombrie 1934. Poincaré a fost ales deputat în anul 1887, iar șase ani mai târziu a devenit cel mai tânăr ministru francez. Între 1893 și 1894 a deținut portofoliul educației, în 1894 a fost numit ministru al Finanțelor, revenind la Ministerul Educației în 1895. În anul 1903 a părăsit Camera Deputaților pentru a se concentra asupra profesiei de avocat. A ocupat apoi funcția de senator iar în 1906 a acceptat din nou portofoliul finanțelor. În ianuarie 1912 Poincaré este numit Președinte al Consiliului de Miniștri în cadrul coaliției de guvernământ. Ocupă apoi funcția de ministru de externe și, datorită atitudinii Germaniei, se implică puternic în întărirea Triplei Înțelegeri, motiv pentru care este acuzat de grupările de stânga de acțiuni pro-belice. Un an mai târziu, în anul 1913, Poincaré este ales președinte. În timpul primului război mondial  Poincaré a încercat să mențină unitatea națională însă nu a reușit să colaboreze constructiv cu Georges Clemenceau (devenit prim-ministru în 1917). După încheierea mandatului prezidențial, Poincaré a revenit în funcția de senator. În ianuarie 1923 a revenit la putere ca prim-ministru și a ordonat Armatei franceze ocuparea regiunii Ruhr pentru a constrânge Germania să îndeplinească prevederile Tratatului de la Versailles. În urma alegerilor din anul 1924 Poincaré a fost înlocuit de reprezentantul stângii, Edouard Herriot. În iulie 1926 a revenit la funcția de prim-ministru, deținând simultan și portofoliul finanțelor. În cadrul acestor funcții, a adus Franței o perioadă de prosperitate economică. În iulie 1929, Raymond Poincaré s-a retras din activitatea politică din motive de sănătate.
3.   Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea lui Charles de Gaulle. În centrul aversului monedei se prezintă portretul stilizat, privind spre în față și ușor dreapta al lui Charles de Gaulle. În jurul portretului, pe părțile laterale și superioară, este aplicată inscripția: “Charles de GAULLE” iar sub gâtul personajului este gravat anul emiterii monedei: ”2015”, încadrat de două ornamente decorative abia vizibile. Pe revers, central și puțin în dreapta, este reprezentat un microfon BBC, care amintește de discursul personajului la BBC în ziua de marți 18 iunie 1940. Apelul său la rezistență a fost difuzat a doua zi după anunțul armistițiului de către mareșalul Petain. Pe partea stângă, pe două rânduri orizontale este inscripționată valoarea monedei: “10 EURO” iar la partea cea mai de jos sunt inscripționați anii de domnie ai personajului: “1959 - 1969”. Pe partea din dreapta sunt inscripționate literele mari de tipar: “R și F” -  (inițialele numelui statului francez – Republica Franceză).
Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2015, valoarea – 10 euro, forma – aproximativ rotundă, diametrul – 37 milimetri, greutatea – 22,2 grame, material compoziție – argint, puritatea – 90% și tiraj – 5000 exemplare, calitatea – proof , gravor – Christian Lacroix și prețul unitar de achiziție de la Monetăria franceză – 50 euro.
Charles de Gaulle a fost un general și un politician francez, care s-a născut la data de 22 noiembrie 1890 și a decedat la data de 9 noiembrie 1970. În anul 1940 a devenit șef al guvernului francez din exil la Londra,  iar în 1945 a fost ales prim-ministru de către Parlamentul francez. În 1958 a fost ales președinte al statului, post pe care l-a păstrat și după alegerile din 1965.  Pe data de 28 aprilie 1969 Charles de Gaulle a demisionat din funcția de președintele al Franței. La 18 iunie 1940, de Gaulle se adresează poporului francez prin Radio Londra, de la microfonul BBC, chemând francezii la rezistență. Cabinetul britanic se opune inițial ideii, care este însă susținută de Winston Churchill. În Franța, apelul a putut fi auzit la ora 19.00. Acest discurs a rămas ca unul dintre cele mai celebre din istoria franceză. Pe lângă reforma financiară din anul 1958, Franța beneficia de efectul pozitiv al creșterii economice din statele occidentale din perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial până la criza petrolului din 1973, precum și de perioada de creștere inițiată în cursul celei de-a IV-a Republici. Structurile economice au fost modernizate, iar nivelul de viață s-a ridicat. Dar creșterea nu a fost repartizată egal în interiorul societății și astfel au apărut mișcări sociale de amploare. Conform părerii propriilor săi partizani, de Gaulle a fost complet surprins de o criză pe care nu a prevăzut-o și pe care nu a înțeles-o. Dispariția bruscă și inexplicabilă a șefului statului, plecat cu elicopterul, la 29 mai către o destinație necunoscută, a provocat stupoare și a deschis calea tuturor calculelor. În orice caz, îndată după întoarcerea sa la Paris de a doua zi, alocuțiunea sa radiofonică are un ton ferm. De Gaulle era gata să accepte unele dintre revendicările manifestanților. După discursurile relativ dezolante anterioare, Franța părea să regăsească un de Gaulle de zile mari. Manifestația gaullistă care a urmat a fost creditată cu circa un milion de participanți de către organizatorii acesteia, respectiv 300000 de către poliție. Alegerile din iunie 1968 au fost un mare succes pentru gaulliști care au obținut 358 din cele 487 de mandate de parlamentar (un record în istoria parlamentarismului francez). La data de 27 aprilie 1969 s-a organizat un referundum privind transferul unor puteri către regiuni și transformarea Senatului, prin care de Gaulle propunea introducerea reprezentanților organizațiilor profesionale și sindicale în sânul consiliilor regionale. Punând în balanță toată greutatea sa în soarta acestui referendum, a anunțat în avans intenția de a demisiona în cazul în care răspunsul majoritar va fi "nu". Și rezultatul a fost negativ La câteva minute după miezul nopții, la 28 aprilie 1969, un comunicat laconic anunța: "Încetez să exercit funcțiile mele de președinte al Republicii. Această decizie intră în vigoare astăzi la amiază". La ora 19 și 10 minute, în ziua de 9 noiembrie 1970, în timpul unui banal joc de cărți, generalul suferă o ruptură de anevrism și după 20 minute se stinge din viață. Știrea este comunicată abia a doua zi, printr-o scurtă alocuțiune televizată a lui Georges Pompidou. Moartea sa, care conform expresiei succesorului său, lăsa "Franța văduvă", este ocazia de a percepe măsura rolului jucat de către de Gaulle în istoria Franței. Testamentul său, pe care îl redactase în 1952 rămâne un ultim bobârnac dat de dincolo de mormânt convențiilor sociale: "Doresc să fiu înmortmântat la Colombey".  "Pe mormântul meu: Charles de Gaulle, 1890-19... Nimic altceva". "La funeraliile mele, nici președinți, nici miniștri!" Ministrul francez de finanțe, Valery Giscard d’Estaign, a fost totuși prezent, motivând că nu vine în calitate de ministru, ci de simplu francez. Toți ceilalți oficiali, președintele Nixon
inclusiv, s-au mulțumit a asista la o simplă slujbă în onoarea sa la Notre Dame de Paris. La vestea morții sale mai multe sute de mii de parizieni au mărșăluit pe bulevardul Champs-Elysees în noapte, sub ploaie, pentru a oferi omagiul lor.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA O PERSONALITATE
UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA 
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN MUNICIPIUL BUCUREȘT

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Insigna - D (Dinamo București)
Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspăt anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara.  Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta. Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei.  Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej.  In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. Sursa -  NET - Blogul lui Schmoukiz
Dinamo Bucureşti este unul dintre cele mai vechi cluburi sportive din capitală, fondat 1948, şi este împărţit în mai multe departamente sau discipline sportive. Palmaresul general al clubului se prezintă astfel:
  • JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008) -122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)
  • CAMPIONATE MONDIALE - 797 medalii (243 aur, 260 argint, 294 bronz)
  • CAMPIONATE EUROPENE - 880 medalii (248 aur, 301 argint, 331 bronz)
  • CAMPIONATE BALCANICE - 3675 medalii (1254 aur, 1567 argint, 854 bronz)
  • JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE - 179 medalii (70 aur)
  • CUPA CAMPIONILOR EUROPENI - 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis); 5 locuri II (scrimă); 1 loc III (scrima)
  • CUPA CUPELOR - 1 loc I (volei masculin) 
  • RECORDURI OLIMPICE : 5
  • RECORDURI MONDIALE : 4
  • RECORDURI NAŢIONALE : 2632
  • TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751
Muzeul național Cotroceni - București - România
Palatul Cotroceni, sediul Administrației Prezidențiale, se află într-un loc istoric cu o tradiţie de vieţuire de peste patru sute de ani. Între 1679 - 1681, pe acest teren situat la vest de București, pe malul drept al Dâmboviței, pe dealul Cotroceni, domnitorul Șerban Cantacuzino a întemeiat o mănăstire, defrișând o zonă dens împădurită din foștii codrii ai Vlăsiei. În cadrul ctitoriei realizată de Domnitorul Şerban Cantacuzino se remarcau biserica „Adormirea Maicii Domnului“, asemănătoare tipologic bisericii episcopale din Curtea de Argeş, precum şi grandiosul palat domnesc, edificat în spiritul baroc, specific civilizaţiei occidentale europene a acelor vremuri.Sub aspect arhitectonic, ansamblul de la Cotroceni cunoaşte câteva momente de referinţă: primul este legat de numele ctitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688). Al doilea datează din perioada domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbei (1849 - 1853, 1854 - 1856) care, în 1852, îl reface şi modernizează redecorând palatul domnesc, care a devenit reşedinţa sa de vară. Totodată, pentru a înlesni legătura cu Capitala, domnitorul Ştirbei a tăiat un drum nou, care a secţionat marele domeniu al mănăstirii, despărţind astfel zona domnească de cea a viitoarei Grădini Botanice, ale cărei începuturi datează din 1860. La Cotroceni au avut loc numeroase evenimente istorice. În 1821, conducatorul revoluţiei, Tudor Vladimirescu, a hotărât să-şi aşeze tabăra aici, Cotrocenii devenind centrul revoluţiei. Revoluţia din 1848 - 1849, la sud de Carpaţi, îşi are deznodământul la Cotroceni, unde a fost citită proclamaţia Înaltei Porţi, care o condamna. După citirea documentului au urmat arestarea şi încarcerarea la Cotroceni a numeroşi revoluţionari şi notabili ai Capitalei. În perioada Domnului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, Cotrocenii devin un centru al unităţii şi modernizării României, iar, în urma dotării şi modernizării, palatul capătă statutul de reşedinţă oficială de nivel european. Urmează edificarea palatului princiar (1893 - 1895), noul palat, ridicat de statul român şi destinat prinţului moştenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. În anul 1918, la Cotroceni a fost semnat, cu Puterile Centrale, tratatul cunoscut sub numele de Pacea de la Bucureşti. După Marea Unire, palatul a cunoscut modificari şi adăugiri efectuate de arhitectul Grigore Cerchez. Prinţesa, ulterior regina Maria, a lăsat la Cotroceni o amprentă inconfundabilă, personalizare care poartă pecetea spiritului său cu înclinaţii vădit artistice. După 1949, aici a funcționat Palatul Pionierilor. Grav afectat de cutremurul din 1977, Palatul a fost refacut în mare parte. Tot atunci s-a ridicat şi o aripă nouă (arh. N. Vlădescu), care adăposteşte astăzi sediul Administraţiei Prezidenţiale a României. Cotroceni este singura reşedinţă din întreg teritoriul românesc care a cunoscut folosinţa cea mai îndelungata, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi pâna în prezent. Datorită acestui fapt, prin Hotărârea Guvernului României nr. 478 din 10 iulie 1991, a fost înfiinţat Muzeul Naţional Cotroceni, ca instituţie de reprezentare naţională, în subordinea Ministerului Culturii. La 27 decembrie 1991, latura veche a Palatului a fost deschisă marelui public, iar, ulterior, prin H.G. 1279 din 20 decembrie 2001, Muzeul a fost transferat în subordinea Administraţiei Prezidenţiale. Muzeul este amenajat în cadrul unui monument istoric reprezentativ pentru arhitectura românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, palatul regal Cotroceni, care a integrat remarcabil o parte din arhitectura medievală a mănăstirii ctitorite de domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, către finele veacului al XVII-lea. Specificitatea îi este conferită de îmbinarea caracteristicilor unui spaţiu memorial, cu o istorie de aproape 350 de ani, cu cele ale unui muzeu de artă decorativă. Saloanele şi apartamentele sale au o deosebită putere evocatoare, accentul fiind pus nu doar pe valoarea intrinsecă a diferitelor artefacte, ci şi pe semnificaţia lor din perspectiva raporturilor cu personalităţile care au locuit în aceste încăperi de-a lungul vremii. În cei 27 de ani de existenţă, Muzeul Naţional Cotroceni s-a impus în mediul cultural şi social românesc ca o instituţie modernă, care tinde, prin organizare şi prin proiectele culturale, să se sincronizeze cu noile tendinţe din muzeologia contemporană. Au fost realizate programe ştiinţifice şi expoziţionale diverse, abordându-se teme de istorie, istoria artei (de la arta medievală la cea contemporană) şi de restaurare. „Restituiri istorice” reprezintă unul dintre proiectele iniţiate de această instituţie, care, sub diferite denumiri, şi-a meţinut obiectivul principal, de a readuce în atenţia comunităţii personalităţi pe nedrept uitate sau monumente istorice dispărute. Intenţia principală este de a „recupera” pentru memoria colectivă şi a reinterpreta activitatea unor artişti, a unor oameni politici sau a unor evenimente marcante pentru istoria şi cultura românească. În toţi aceşti ani, MNC a avut ca principal obiectiv punerea în valoare a patrimoniului propriu, dar şi a patrimoniului mobil provenit din colecţiile unor muzee şi instituţii colaboratoare, în cadrul nenumăratelor expoziţii temporare de excepţie. Preocuparea colectivului muzeului a fost aceea de a extinde aria ofertelor culturale adresate publicului prin proiecte ce au vizat în primul rând punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional. Asociate acestora a fost colocviile, conferinţele şi seminariile pe teme de interes cultural şi comunitar, inclusiv cele referitoare la protejarea patrimoniului mobil şi a monumentelor. Lansările de carte - de istorie, artă, filosofie - au exprimat consideraţia pe care muzeul o manifestă faţă de aparţiile editoriale de calitate, promovând, astfel, cultura scrisă.
Insigna - Monetăria Statului - 135 ani
Prima monetărie a României moderne a fost înfiinţată în anul 1870, fiind inaugurată pe 24 martie. Palatul Monetăriei era numit în epocă Otelul de Monetă - denumire obţinută din traducerea termenului francez - Hôtel de la Monnaie. Acest sediu a fost demolat în anul 1912, pe locul rămas fiind construit actualul palat al Muzeului Ţăranului Român. Autorităţile române au înfiinţat monetăria pentru a putea emite monede cu chipul domnitorului Carol I. Astfel de piese, ce erau un semn al dorinţei românilor de independenţă, nu putea fi comandate în străinătate. Imperiul Otoman, care pe atunci era puterea suzerană a României, se opunea vehement apariţiei chipului domnitorului pe monede, şi cerea ca piesele româneşti să aibă şi o semilună, ca semn al vasalităţii. În anul 1870 Monetăria a funcţionat doar cîteva luni, bătând piese de aur de 20 de lei şi de argint de 1 leu, pe rondele importate din Franţa. La protestele turcilor producţia a fost oprită. În anul 1879, imediat după câştigarea independenței, producţia de monede a fost reluată, şi a continuat cu deosebită intensitate până în 1885. În 1890 aici s-au bătut din nou monede de aur de 20 de lei. După 1890 monedele româneşti au fost bătute în străinătate.
Monetăria naţională este reînfiinţată în data de 20 decembrie 1935, pe strada Fabrica de Chibrituri nr. 30, unde funcţioneză şi astăzi. Monetăria Statului produce în principal moneda de circulație din România - Leu, dar și mone­de comemorative, medalii, decorații, obiecte din aur şi argint, precum și alte numeroase obiecte realizabile cu tehnologia specifică: jetoane, in­sig­ne, brelocuri, medalii sportive, sigilii, obiecte gravate, presate, acope­ri­­te galvanic sau emailate. Capacitatea de producție este de un miliard de monede pe an. În ultimii ani, o parte semnificativă a producției a fost destinată u­nor clienți străini. S-au exportat în special monede de circulație, co­me­morative, dar și medalii, jetoane sau brelocuri în Marea Britanie, Germa­nia, Olanda, Israel, Suedia, Moldova și Hong Kong.
550 de ani de la moartea marelui logofăt Udriște Năsturel
Th.&R.G.Zamfirescu (probabil numele gravorului)
Udriște Năsturel (cca.1596 - 1659)
Erudit umanist și clasicist român
Biblioteca metroplis Bvcarestis - România 2009
Udriște Năsturel a fost un cărturar, autor de versuri și traducător român din Țara Românească, boier, mare logofăt în timpul domniei lui Matei Basarab, era cumnat cu acesta, prin sora sa Elena Năsturel. El s-a născut prin 1596 și a decedat în anul 1659. Venind în contact cu cultura europeană a vremii a achiziționat cărți valoroase din această epocă. A avut o contribuție de seamă la introducerea limbii române în biserică și în activitatea tipografiilor de la Govora și Târgoviște. Prin legăturile sale a contribuit la schimbul de tipărituri românești între Țara Românească, Moldova și Transilvania. A tradus în limba română, după un intermediar slav, romanul popular „Varlaam și Iosaaf” (1649) și a scris prefața la „Cazania de la Govora” (1642). Prima traducere cunoscută în limba slavonă a lucrării lui Thomas a Kempis – Imitatioa Christi, este datorată lui Udriște Năsturel. Traducerea a fost realizată și tipărită în secolul al XVII-lea la Mănăstirea Dealu. Năsturel a fost un susținător al vechiului slavon bisericesc, limba de curte. A fost unul dintre ultimii exponenți ai ei în literatura română, și a predat-o elevilor de la școala din Târgoviște. Formele sale preferate de exprimare au fost eseul și prefața rimată.
Insigna - Medicină - București
Invatamantul superior medical si farmaceutic din Bucuresti dateaza de mai bine de un secol. Carol Davila, medic roman de orgine franceza, in colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus bazele invatamantului medical din tara noastra, infiintand, in 1857 Scoala nationala de medicina si farmacie. Datorita activitatii sale au luat fiinta in tara noastra o serie de societati stiintifice: "Societatea medicala" (1857), "Societatea de cruce rosie" (1876), "Societatea stiintelor naturale" (1876), precum si doua reviste medicale: "Monitorul medial" (1862) si "Gazeta medicala" (1865). In razboiul pentru independenta (1877-1878) a condus serviciul militar al armatei. Constructia Facultatii de medicina a fost complet terminata si inaugurata in ziua de 12 octombrie 1903 cand s-a facut si inaugurarea statuii lui Carol Davila, asezata in fata facultatii. Initiativa ridicarii unui monument al lui Davila a fost luata la primul congres medical national care a avut loc la Bucuresti in octombrie 1884. Statuia, opera valoroasa a lui Carol Storck, a fost turnata in bronz in atelierele Scolii de arte si meserii din Bucuresti. Inaugurarea edificiului facultatii inseamna o data importanta in evolutia invatamantului medical din Bucuresti. Noul local a adus mari imbunatatiri in functionarea laboratoarelor si organizarea lucrarilor practice, precum si in intreaga activitate didactica. El a adapostit pentru o vreme si o parte a sectiei de farmacie. Cu toate greutatile intampinate, Scoala nationala de medicina si farmacie s-a dezvoltat treptat, si la 12 noiembrie 1869, a devenit posibila infiintarea Facultatii de medicina din Bucuresti, care si-a deschis cursurile in ziua de 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicina in cadrul Universitatii din Bucuresti, si, totodata, pe terotoriul tarii noastre; prin ea stiinta medicala a reusit sa se impuna, atat in tara cat si peste granite. In 1898, Scoala de farmacie devine sectie a Facultatii de medicina, recunoscandu-i-se caracterul de institutie de invatamant superior. Ea functioneaza in aceasta situatie pe langa Facultatea de medicina pana in 1923, cand se infiinteaza Facultatea de farmacie, ca institutie separata, in cadrul Universitatii din Bucuresti. Un rol insemnat la crearea Facultatii de farmacie si la stimularea cercetarii stiintifice farmaceutice l-a avut profesorul Stefan Minovici (1867-1935). Sus am postat logo-ul si o fotografie cu sediul central al Universitatii de Medicina si Farmacie "Carol Davila" din Bucuresti - fost I.M.F. (Institutul de Medicina si Farmacie).
Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene, din vremi diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.
Fabrica de bere Bragadiru
Facultatea de științe juridice
Hipodromul Floreasca
Biserica Sfinții Voievozi
Banca Marmorosch Blank & Co - Sediul al cincilea
Strada Lipscani, Nr. 8
Casa centrală a asigurărilor sociale
Casa Universitarilor
Crematoriul Cenușa
Fântâna Sărindar
Hanul lui Manuc
Casa Toma Stelian
Creditul funciar rural
Fântâna Miorița 
Biserica Boteanu
Biserica Sfântu Spiridon
Biserica Albă
Casa Scânteii
Coloseul Oppler
Banca Generală Română - Strada Lipscani
Biserica Sfântul Gheorghe Vechi
Fundația Dalles
Gara Filaret
Gara de Nord
Grădina botanică
Aeroportul Băneasa
Cercul Militar Național
Expoziția generală română - 1906
Cârciuma muntenească
Muzeul național al satului Dimitrie Gusti
Casă din Rușețu (jud.Brăila), azi Buzău
Fântâna Zodiac
Catedrala Sfântul Iosif 
Banca Națională a României
Bufetul de la șosea
Biserica Stavropoleus

______________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Academicianul georgian Ivan Javakhishvili,
a trăit între anii 1876 - 1940
Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză
Detaliu vignetă de pe un set de cupoane
de raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 12.01.2022

Un comentariu:

Benita spunea...

M-am căsătorit cu dragul meu soț în ultimii 12 ani fără să rămân însărcinată, iar fibromul a fost problema. Am luat diferite medicamente prescrise, dar nu am putut să le vindec, dar soțul meu era atât de încrezător în mine și mă tot încuraja că într-o zi cineva mă va numi mamă. nu s-a odihnit căutând o soluție de la diferiți medici, tot ce au putut vedea a fost o intervenție chirurgicală și mi-a fost frică de asta, o prietenă din cabinetul meu mi-a prezentat doctorul DAWN ACUNA, ea a spus că Dawn acuna a ajutat-o ​​când avea tubul blocat și a ajutat-o ​​și ea. multe dintre prietenele ei să conceapă,
I-am scris imediat pe Whatsapp, mi-a promis ca ma ajuta dupa ce i-am explicat totul, mi-a dat niste instructiuni care am facut totul perfect conform instructiunilor, la 3 saptamani dupa tot am fost la spital si doctorul mi-a confirmat sarcina in 1 saptamana dar chiar acum am copilul meu frumos.
*Dacă vrei să tratezi infertilitatea.
*Daca vrei sa ramai insarcinata rapid.
*Dacă vrei să-ți întorci iubitul.
*Dacă vrei o căsătorie pașnică.
Și mulți alții îl contactează pe Dr dawn acuna pe Whatsapp:+2348032246310
E-mail: dawnacuna314@gmail.com