Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Începând cu data de 1 decembrie 2021, Banca Naţională a României a pus în circulaţie o bancnotă cu valoarea nominală de 20 lei. Este prima bancnotă cu putere circulatorie pe care este prezentă o personalitate feminină: Ecaterina Teodoroiu. Se răspunde astfel interesului public legitim, care a găsit o largă susținere la nivelul societății, susținându-se consolidarea egalității de gen și a rolului major al personalităților feminine în istoria și societatea românească.

Bancnota cu valoarea nominală de 20 lei este imprimată pe suport de polimer, în tehnică mixtă plană/în relief, cu dimensiuni de 136 x 77 milimetri și culoare predominant verde oliv.Pe aversul bancnotei se regăsesc următoarele elemente grafice reprezentative: portretul Ecaterinei Teodoroiu, anii între care a trăit (1894-1917), un element floral reprezentând un buchet de brândușe (Crocus flavus). În plan secund, în zona centrală este reprezentată o insignă a Asociației Cercetașii României. Tot pe avers mai sunt imprimate: valoarea nominală, în cifre și litere, pe orizontală „20 LEI DOUĂZECIˮ, semnăturile guvernatorului și casierului central, stema României, denumirea băncii centrale emitente „BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEIˮ, o stilizare a însemnului de armă al infanteriei, un medalion cu sigla BNR și în dreapta, pe verticală, valoarea nominală în litere „DOUĂZECI LEIˮ, data punerii în circulație „1 decembrie 2021ˮ, valoarea nominală în cifre „20ˮ. Pe reversul bancnotei compoziția grafică include: o reprezentare a Victoriei înaripate de pe Medalia Victoriei, o imagine a Mausoleului de la Mărășești, iar în spatele Mausoleului, logo-ul cercetasilor. Totodată, reversul bancnotei mai cuprinde: valoarea nominală, în cifre și litere, denumirea băncii centrale emitente „BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEIˮ, sigla BNR poziționată în dreapta sus și stânga jos într-un dreptunghi, textul „FALSIFICAREA ACESTOR BILETE SE PEDEPSEŞTE CONFORM LEGILORˮ, seria și numărul tipărite cu cerneală neagră și caractere de aceeași înălțime, în partea stângă pe verticală și cu cerneală roșie și caractere de înălțime crescătoare, în partea dreaptă sus pe orizontală. În scopul protejării împotriva falsificării, bancnota include o serie de elemente de siguranţă - unele destinate publicului, altele detectabile cu aparatură specială, destinate lucrătorilor din sistemul bancar.

Eroina de la Jiu, Jeanne d’Arc a Romaniei, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu a cazut, rapusa de doua gloante in piept, pe 22 august 1917, in batalia de la Varnita si Muncelu. Este prima femeie-ofiter din armata romana care si-a sacrificat viata pe campul de lupta. Avea 23 de ani si se numea, dupa registrul satului in care s-a nascut, la 17 ianuarie 1894, Vadeni (azi cartier al orasului Targu Jiu): Catalina Toderoiu. Inca din primele momente ale intrarii Romaniei in razboi a plecat din satul sau, impreuna cu fratele ei, Nicolae, pentru a se pune "la dispozitia tarii", a tarii care avea nevoie de sufletul ei si de capacitatea ei de a se implica. A fost, pentru inceput, infirmiera la Spitalul din Targu Jiu – care deservea armata romana facand parte din ceea ce se numea "cohorta de cercetasi «Domnul Tudor»", compusa exclusiv din voluntari. La 15 august 1916, ziua in care Romania a intrat in razboi, cercetasii fusesera asimilati ca serviciu auxiliar al armatei. Cateva saptamani mai tarziu, la auzul mortii fratelui sau, Nicolae, in timpul unui asalt, Catalina cere sa se inroleze ca soldat, in locul lui. I s-a refuzat de mai multe ori cererea pana cand, induplecati de staruintele, curajul si devotamentul ei, comandantii superiori cedeaza si o trimit pe front, sa lupte cu arma in mana. Este prima femeie care a luptat nemijlocit, ca militar inrolat, in linia intai. Prima din armata romana. Asemuim adeseori efortul si patriotismul ei cu cel al inaintasei sale, frantuzoaica Jeanne d’Arc. Ca si Jeanne, Catalina – Ecaterina, cum i s-a spus mai tarziu, caci numele de botez era prea "fragil" si avea nevoie sa fie botezata cu numele unei martire – a cazut si ea prizoniera la dusman. Dupa ce a parcurs alaturi de camarazii ei traseul frontului, de la Targu Jiu la Danesti, Bratuia, Floresti, Rasina, Pesteana si Tunsi, ea este prinsa de nemti si dusa in lagarul de la Targu Carbunesti. Aici insa curajul ei avea sa iasa din nou la iveala. Pandeste momentul potrivit, ucide santinela de paza si evadeaza. Este reprimita cu urale de soldati, care incepusera sa vada in ea nu o copila, ci o femeie-barbat, barbatoasa, puternica, gata, la o adica, sa le fie si lor sprijin. Catre sfarsitul anului 1916, Catalina (Ecaterina) Toderoiu (Teodoroiu) este ranita de un obuz la piciorul stang. Se vindeca (prea greu, parca, pentru nevoia ei de a-si sluji patria), iar la inceputul anului urmator revine pe front. Este momentul cand insusi Regele Ferdinand ii confera doua pretioase (si ravnite) distinctii ostasesti: Ordinul "Virtutea cercetaseasca de razboi, in aur" si Ordinul "Virtutea Militara de razboi, clasa a II-a". Din simplu soldat, cum se inrolase in august 1916, un an mai tarziu o vom regasi pe front, in fruntea plutonului pe care il comanda, ca ofiter. Armata romana pregatea o miscare ampla, pe linia Varnita-Muncelu, pentru a opri ofensiva armatei germano-austro-ungare. Plutonul Catalinei se afla si el acolo, la datorie. Era 22 august 1917 cand, conducandu-si, imbarbatandu-si oamenii, "domnisoara sublocotenent" se avanta in bataia gloantelor. "Inainte baieti, nu va lasati, sunteti cu mine!", le striga ea necontenit. Iar barbatii aceia care tinusera in mana, cu numai doi ani inainte, coase, topoare si seceri, barbatii aceia care de un an intreg lusera toate fronturile la rand, luptand pentru patria lor, ascultau de indemnurile ofiterului cu trup de codana si inima de viteaz. Doua goante dusmane au lovit-o in piept. In plin! Ecaterina Teodoroiu se prabusea secerata. Dar cu ultimele ei puteri a ridicat bratul, aratandu-le directia, si le-a strigat indemnul de lupta: "Inainte baieti, nu va lasati, sunteti cu mine! Inainte! Razbunati-ma!". Au fost ultimele cuvinte ale sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu. Plutonul ei a razbunat-o. In acea zi, batalia a fost castigata de armata romană. Fiinta aceea plapanda, care murise eroic, a fost inmormantata pe campul de lupta. Plutonul ei a plecat mai departe, spre alta batalie care se cerea castigata. Tarziu, mult mai tarziu, trupul ei a fost mutat intr-un sanctuar al eroilor.

Gheorghe Munteanu-Murgoci, un om de ştiinţă român, aflat în vizită în Anglia, ia contact cu cercetăşia de aici. Întorcându-se la Bucureşti, el va deveni principalul iniţiator şi conducător al primelor grupuri de cercetaşi români. În 1912 apăreau primele grupuri de cercetaşi români (Blaj, Braşov, Bucureşti) pentru ca în 1914, datorită activităţii lor creative, să ia fiinţă Asociaţia Cercetaşii României, recunoscută oficial. În timpul Primului Război Mondial, cercetaşii români au dat o mână de ajutor în spatele liniei frontului, fiind prezenţi acolo unde era nevoie, înlocuind sanitari, curieri, telegrafişti. În memoria celor ce au murit atunci, la Tecuci a fost ridicat un monument, singurul din lume dedicat cercetaşilor. În 1922 Asociaţia Cercetaşii României devine membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Mişcării Cercetăşeşti. În 1937, anul desfiinţării sale, Organizaţia se afla peste tot unde era nevoie de ajutorul ei. În urma ordinului de abolire dat de Carol al II-lea, Asociaţia îşi suspendă orice activitate. Renăscută în 1990, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României“, cea mai mare mişcare neguvernamentală de tineret din România, se face repede cunoscută atât în ţară cât şi în străinătate. În 1993, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României“ este singura mişcare cercetăşească din România reprimită în Organizaţia Mondială a Mişcării Scout care numără în prezent peste 30 milioane de membri activi în 216 ţări şi teritorii. În România, peste 2500 de membri îşi desfăşoară activitatea în 65 grupuri de cercetași.

Brândușa galbenă (Crocus flavus) este o specie de floare balcanică, ce înflorește primavara devreme pe pajiști stâncoase. Este o plantă erbacee, perenă, asemănătoare cu brandușa albă, dar cu o înălțime mai mica decât a acesteia. Are frunze înguste, liniare și o floare în formă de cupă cu șase petale ascutit-rotunjite la varf, colorate galben intens și formează colonii destul de mari, în locuri deschise, uscate și bine însorite, uneori în covorul acestora găsindu-se și exemplare răzlete de brândușa albă. Floarea se naturalizează bine în grădină, iar soiurile sale sunt folosite ca plante ornamentale.

Mausoleul de la Mărăşeşti este un monument dedicat eroilor români căzuți la datorie în timpul primului război mondial. Acesta a fost ridicat pe locul în care, în vara anului 1917, s-au desfăşurat luptele de la Mărăşeşeti, soldate cu victoria trupelor române, dar și pierderi cifrate la 480 de ofiţeri şi 21000 de soldaţi români. Două au fost evenimentele ulterioare care au urmat acestor sângeroase lupte. La 22 August 1920 mareșalul francez Joffre sosește în Romania și, în cadrul unei ceremonii fastuoase decorează orașul Mărășești cu distincția militară franceză “Crucea de război”, aceasta fiind înmânată primarului în exercițiu Ulises Negropontes. Totuși, mai importantă decât recunoștința adusă acestui oraș este inițiativa luată de către Societatea Ortodoxă Naționala a Femeilor din Romania, de a ridica pe aceste meleaguri un monument care să amintească despre sacrificiul de sânge în bătălia de la Mărășești. Propunea s-a făcut în cadrul congresului din data de 8 iunie 1919. Comitetul de inițiativă era format din: președinte - Alexandrina Cantacuzino și membri - Nicolae Iorga, Maria Glagoveanu, Elena Odobescu, Elena Davila, Zefira Voiculescu, general Constantin Cristescu, inginer Nicolae Niclescu, Maria Glagoveanu, Constantin Balș, Elena Davilla, Elena Odobescu, Zoe Rarincescu și primarul orașului Mărășești - Georgios Ulises Negropontes. Președinte de onoare era Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei. Pentru realizarea monumentului s-a lansat un concurs de proiecte ce a fost câștigat de către cei doi arhitecți, cu proiectul având mottoul “SUS”, care au fost recompensați cu un premiu de 40000 lei aur la vremea respectivă. Acesta înfățișa o catedrală puternic decorată, înaltă de 45 de metri, situată pe o terasa impozantă. Totuși, repede acest proiect s-a dovedid nefezabil din cauza constrângerilor materiale, astfel încât s-au făcut nu mai puțin de 11 proiecte alternative și mai puțin impozante de către arhitecții câștigători. A fost ales cel care s-a inspirat din forma monumentului Tropaeum Traiani, de la Adamclisi, din Dobrogea. Acesta avea 1600 metri pătrați desfășurați și o înălțime de 30 de metri până la vârful Cupolei Gloriei. Lucrările au fost începute în anul 1923 pe terenul donat de moșierul Georges Negropontes, socrul generalului Eremia Grigorescu. La 6 August 1923, în prezența reginei Maria și a oficialităților locale, are loc ceremonia punerii pietrei fundamentale a Mausoleului. Între anii 1924 - 1925 se înhumează aici osemintele scoase de prin câmpurile și gropile comune din jur, aproape 6000 de luptători. Din păcate condițiile vitrege ale vremii, lipsa banilor și poate scăderea entuziasmului celor implicați, acest proiect se oprește pe la jumătatea anului 1925, terminate fiind criptele și platforma având Culoarul Cavalerilor și sarcofagul lui Grigorescu. Regele Carol al II-lea, revenit în țară în 1930 și detronândul pe fiul său minor, Mihai, începe un regim cu tentă naționalistă. Astfel, la data de 6 August 1933 are loc la Mausoleu o ceremonie prin care se atribuie Mărășeștiului medalia “Virtutea militară”, de Aur, prilej cu care regele promite sprijinul său pentru terminarea mausoleului și cinstirea eroilor neamului. În anul 1936 se materializează această promisiune, iar la data de 18 septembrie 1938, în prezența regelui, are loc ceremonia de inaugurare a Mausoleului Eroilor Neamului, de la Mărășești. Acesta avea o bază octogonală, fiind terminată și cupola în trepte, numita Cupola Gloriei. Aceasta are o înălțime de 30 de metri si o circumferință la baza de 40 de metri. Întregul monument a fost clădit de antrepenorul Eremia Tiberiu, în beton armat și piatră de Deva, fiind dotat cu instalații electrice, sisteme de ventilație și grupuri sanitare. Sculptorii Cornel Medrea și Ion Jalea sunt responsabili de basoreliefurile ce înconjoară cupola, acesta din urmă luptând în primul razboi mondial și pierzându-și un braț, fapt pentru care a sculptat cu o singură mână. Pictura interioară, executată în tentă naivă cu trimitere la picturile din bisericile făcute de meșterii populari, a fost pusă în frescă de către Eduard Săulescu. La intrare, cu litere mare din bronz, stă scris „Întru slava eroilor neamului”, alături de numele localităților unde s-au purtat lupte crancene. Anul 1947 a fost unul de tristă amintire pentru Mausoleu, deși s-au reparat stricăciunule cauzate de infiltrația apei și lipsa de îngrijire a acestuia în anii războiului. La 6 August 1947 a avut loc o ceremonie nu de comemorare a luptei salvatoare a ostașilor români, ci a frăției de arme romano-sovietice (!). Ceremonia la care regele Mihai nu a fost invitat și care a fost organizată nu de către Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe din România, în custodia căreia se afla mausoleul, ci de către Ministerul Apărării Naționale, prin intermediul Muzeului Militar Național și sub atenta supraveghere a Inspectoratului General al Armatei pentru Educație, Cultură și Propagandă (în fond o instituție ce colcăia de agenți sovietici ce urmăreau impunerea comunismului în România). De asemenea, pentru a se denigra Societatea Națională a Femeilor Ortodoxe din Româînia, înca din vreme au fost creată osocietate co-organizatoare ale evenimentului precum Federația Democratică a Femeilor din România. La acest eveniment nu a putut fi însă împiedicat să vină și Patriarhul Nicodim Munteanu, președintele Așezământului Național Regina Maria pentru Cultul Eroilor, care a avut un discurs dur la adresa celor care folosesc acest eveniment în folosul unor interese proprii sau a unor puteri din afară. În fapt, până în anul 1967 în România comunistă, ziua de 6 August nu a avut un statut oficial de sărbătoare în cadrul evenimentelor de cult adresate eroilor neamului, deoarece primul razboi mondial era privit de către sovietici ca unul imperialist, de jaf și cucerire. Situația se schimbă odată cu venirea la puterea a lui Nicolae Ceaușescu, dornic să pozeze în rebelul comunist ce se opune Moscovei și care sprijină valorile naționale. În anul 1967 acesta organizează aici o ceremonie fastuoasă prin care marchează revenirea în atenția publică a acestui impozant mausoleu și a datei de 6 August 1917. Actualmente mausoleul adăposteşte 5073 de soldaţi şi ofiţeri în 154 de cripte individuale şi 9 cripte comune de pe 18 culoare, eroi din peste 250 de mari unitati ale Armatei Romaniei, din care 106 necunoscuți. Iată câțiva dintre eroii care odihnesc în culoarul Cavalerilor: lt. Gabriel Pruncu, lt. col. Arthut Vârtejanu, copilul-erou Maria Ioan Zaharia, mr. Grigore Ignat, precum și preoții Ionescu Cazacu Stefan și Nicolau Grigore.

Produsul medalistic Medalia Victoriei celebrează victoria din primul război mondial și s-a realizat în anul 1921, ea conferindu-se celor ce au participat la acest război. Un exemplar al acestei medalii cu siguranță poate fi admirat la Muzeul “Vasile Pârvan”, din municipiul Bârlad, județul Vaslui, dar poate că și în alte muzee sau colecții private. Medalia este confecționată din bronz, prin ștanțare, are forma rotundă, având diametrul de 35 milimetri și greutatea de 2 grame. Aversul prezintă o femeie înaripată, stând în picioare și ținând în mâna dreaptă o spadă iar în stânga, o ramură de palmier. Reversul prezintă inscripția MARELE RĂZBOI PENTRU CIVILIZAȚIE. Medalia este însoțiță de o panglică de culoarea a două curcubeie, suprapunând la mijloc culoarea roșie.

2. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 16 septembrie 2006 prin care se popularizează Farul La Plata.

Farul La Plata, geografic, este situat în Capul La Plata, de la Oceanul Atlantic, pe raza municipiului Pasjes, regiunea spaniolă Țara Bascilor. Fizic farul este situat pe Muntele Ulía, în partea de vest a gurii de vărsare a râului Puerto de Pasajes, fiind situat în vecinătatea farului Senekozuloa, împreună marcând ieșirea în Marea Cantabrică din portul Guipuzcoa. Denumirea farului din La Plata și-ar putea avea originea în rolul proeminent pe care l-a jucat portul Pasajes încă din cele mai vechi timpuri, deoarece făcea parte din traseul pe unde erau exportate minereurile erau extrase pe vremuri din minele Arditurri din Oyarzun, traseu situat în zona cunoscută sub numele de Espejo de Pasajes, și alternativ Frontón de la Plata. Farul nu este deschis pentru vizitatori. Designul acestui far a fost inspirat în mod categoric de castele medievale. Caracteristicile tehnice ale farului sunt următoarele:

Anul construirii - 1855
Înălțimea propriu-zisă a turnului – 13 metri
Înălțimea focală – 153 metri
Vizibilitate – 13 mile marine (24 kilometri)

3. Cu ocazia aniversării împlinirii unui an de la victoria repurtată asupra forţelor azere, Banca Naţională a Azerbaidjanului a anunţat în data de 04.11.2021, punerea în circuitul numismatic a unei bancnote comemorative de circulaţie cu denominarea de 500 manat.

Bancnota de 500 de manat, supranumită şi “Victoria” este dedicată zilei de 08.11.2020, zi declarată de preşedintele azer ca zi a victoriei după cele 44 de zile ale războiului din anul 2020 (împotriva Armeniei). Aversul, cu orientare orizontală, este o compoziţie din mai multe elemente istorice şi patriotice azere: în fundal, Podul de piatră Khudafarin, aflat pe teritorului recâştigat al provinciei Nagorno-Karabakh; un grup de soldaţi azeri arborând steagul ţării. În prim-plan, în partea de jos, se observă lalele roşii (simbolizând sângele martirilor şi al veteranilor). În zona centrală, floarea naţională Khari-bulbul (Ophrys caucasica), simbolizând victoria şi cuvintele mobilizatoare la luptă ale preşedintelui Ilham Aliyev “Karabakh este Azerbaidjan”, sub care apare logoul evenimentului aniversar “8 noiembrie 2020 Ziua Victoriei”.

Podul Khudafarin asigură trecerea peste râul Aras din provincia Nagorno Karabah. Podul are o lungime de 200 metri, o lățime de 4,5 metri, înălțimea maximă de 10 metri, este ușor curbat și are 15 arcade, fiind construit în secolul al XIII-lea. La construcția podului arhitecții au folosit piatră de râu (diguri și arcade) și cărămidă pătrată coptă (parapetul părții superioare). Digurile care protejează culeele podului (intrările pe pod) sunt construite în plan triunghiular din pietre de râu.

Khari-bulbul, denumire științifică Ophrys caucasica, este o frumoasă floare ce crește în mod special în țările Armenia, Azerbaidjan, Georgia și Rusia, zona masivelor de coastă din nord-estul Anatoliei, de la Trabzon în vest, până la Marea Caspică. Ea face parte din familia Orchidaceae, ordinul Asparagales. Presa de stat azeră a declarat-o „floarea oficială” a regiunii Karabah. Asociația azerilor din Rusia a organizat în anul 2014 o expoziție intitulată „Khari bulbul, o floare a păcii și a iubirii”. Tot în anul 2014 a avut loc o ceremonie de prezentare a acestei flori la Conservatorul Grădinii Botanice din Statele Unite ale Americii. Reversul, de orientare verticală, are în prim-plan Mausoleul poetului-Mulah Panah Vagif.

Mausoleul Vagif este situat în orașul Shusha din provincia Karabkh și a fost construit în cinstea lui Molla Panah Vagif, poet, om de stat, diplomat și vizir proeminent – ministru de externe al Hanatului Karabakh. Construcția mausoleului a început în anul 1970 și măsoară pe înălțime 18 metri. El a fost construit de A.Mustafayev după planurile arhitecților Abdul Vakhab Salamzade și E.I.Kanukov. Designul mausoleului urmează modelul compozițiilor arhitecturale ale mausoleelor din Azerbaidjan. Partea de jos a monumentului este construită cu plăci de marmură roșiatică Karabakh, marmură albă și gri. Aluminiul este folosit pentru modelul de decor pe toată lungimea mausoleului. După anul 1992 mausoleul a fost vandalizat de forțele armene. Pe 17 martie 2021 s-a anunțat că a început reconstrucția mausoleului. În planul doi se observă Fortăreaţa Askeran.

Cetatea Askeran este situată în apropierea orașului cu același nume, pe malul râului Qarqar. Cetatea are două secțiuni, secțiunea de pe malul stâng având o linie dublă din pereți de piatră. Cetatea s-a construit din piatră, în anul 1751, din inițiativa conducătorului Hanatului Karabakh – Panah Ali Khan. În timpul războiului ruso-persan din anii 1804 – 1813 trupele ruse au ajuns până la cetate. În anul 1810 aici au avut loc discuții de pace între ruși și perși. În evul mediu pe acest loc a existat un sat armenesc denumit Mayraberd. Deasupra imaginilor sunt prezentate din nou cuvintele preşedintelui “Karabakh este Azerbaidjan”. Bancnota are ca şi culori predominate verdele, roşul şi maroul. Un element interesant este că pe bancnotă nu apare nicio semnătură şi nici numele vreunui oficial sau a vreunei instituţii, cu excepţia numelui preşedintelui statului. Tirajul bancnotei este de 1000000 bucăți.

4. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează avioanele lumii.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 1 iulie 1999 prin care se popularizează avionul Boeing KC-97L Stratotanker.

Avionul Boeing KC-97L Stratotanker a fost o aeronavă cisternă, pentru alimentare din aer, și ani de zile coloana vertebrală a flotei de avioane cisternă a Forțelor Aeriene ale Statelor Unite, până când a fost înlocuită cu KC-135.La începutul anului 1942, Boeing a început să studieze un proiect de fabricare a unei versiuni de transport a Boeing B-29 Superfortress. După ce propunerea companiei a fost înaintată spre examinare USAAF și având în vedere că la acea vreme era o mare nevoie de transport pe distanțe lungi, compania a obținut, la 23 ianuarie 1943, un contract pentru trei prototipuri identificate de companie. Boeing Model 367 și desemnat XC-97 de către Forțele Aeriene ale Armatei; primul dintre ei și-a făcut zborul inaugural pe 15 noiembrie 1944. După testarea a trei aeronave KC-97A echipate cu rezervoare suplimentare și un tub retractabil pentru realimentare cu aer dezvoltat de Boeing în 1951, a început producția de serie a aeronavei cisternă KC-97E. Această versiune era propulsată de motoare R-4360-35C de 3.500 CP. Varianta ulterioară KC-97F s-a diferențiat doar prin faptul că avea motoare mai puternice. Atât KC-97E, cât și KC-97F erau aeronave cisternă/transport convertibile, deși pentru a avea o capacitate de transport deplină a fost necesară dezasamblarea echipamentului de realimentare în zbor. Cea mai numeroasa varianta, cu 592 de unitati, a fost KC-97C, care avea capacitate maxima de transport de combustibil sau marfa fara nicio modificare a echipamentelor sale.Varianta KC-97L a avut mai multă putere datorită instalării a două turborreatoare General Electric J47-GE-23 de 2359 kg de tracțiune sub aripi, pentru a-și îmbunătăți șansele de a întâlni Boeing B-47. Forțele Aeriene ale Statelor Unite au folosit KC-97 până când acesta a fost retras în favoarea lui Boeing KC-135 la începutul anului 1976, fiind transferat în unitățile aeriene de Rezerva Forțelor Aeriene și Gărzii Naționale. Un total de 816 KC-97 au fost construite de Boeing și doar 88 din versiunea cargo C-97. KC-97 avea motoare cu piston, alimentate cu benzină, dar transporta kerosen pentru misiunile sale de realimentare, așa că trebuia să aibă sisteme de alimentare separate. KC-97 Stratotanker este un derivat al Boeing Model 367 / C-97 Stratofreighter și Boeing 377 Stratocruiser, modificat cu rezervoarele, țevile și pompa de zbor necesare. Avionul era capabil să găzduiască mărfuri mari introduse printr-o ușă laterală mare. La sfârșitul anului 1972, Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii au transferat Forțelor Aeriene Spaniole trei KC-97L (denumite TK.1).
5. Conform informaţiilor apărute în mai multe ziare din Asia, Coreea de Nord a introdus în circulaţie o bancnotă de necesitate-cupon denumită donpyo sau tonpyo, cu denominarea de 5000 Woni. Deşi este imposibil de aflat cu certitudine care este motivul apariţiei acestor donpyo/tonpyo, în presă circulă două variante: prima, este aceea că donpyo/tonpyo este de fapt o bancnotă prin care se încearcă atragerea valutei de la persoane private, cadre de partid, către fondurile statului. A doua, susţine este extrem de dificilă aprovizionarea cu hârtia şi cerneala necesare tipăririi bancnotelor standard, pe timpul pandemiei de COVID-19. Cert este că donpyo a fost lansată în circulaţie în luna septembrie a acestui an, dar este privită cu neîncredere de către populaţie, pentru că nu a existat nicio informaţie oficială prin care să fie informată despre acest nou mijloc de plată. Faptul ca donpyo este tipărit aparent pe hârtie simplă, fară niciun fel de elemente de securitate, nu are cum să ajute la creşterea încrederii. Donpyo are o culoare predominant roşie.

Pe avers, apare Arcul de Triumf din Phenian (simbol al rezistenţei faţă de ocupaţia japoneză, al doilea cel mai înalt arc de triumf din lume). Se mai observă stema de stat şi un fundal realizat din repetarea cifrei 5000. Pe revers, apare în zona centrală denominarea de 5000, pe un fundal cu diferite motive artistice. Tot pe revers apare şi seria, de două ori.

Arcul de Triumf din Phenian a fost construit pentru a comemora rezistența coreeană față de Japonia din 1925 până în 1945. Construit în anul 1982 în Piața Triumfului, la poalele dealului Moran, monumentul a fost construit în onoarea și gloria rolului lui Kim Ir-sen în rezistența față de ocupația japoneză. Inaugurat cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, fiecare dintre cele 25500 de blocuri fine de granit alb reprezintă o zi din viața lui până la acel moment. Structura este modelată după Arcul de Triumf din Paris și a fost construit în mod deliberat să fie puțin mai mare decât cel din Paris. Este cel mai înalt arc de triumf din lume din lume, având 60 m înălțime și 50 m lățime. Arcul are zeci de camere, balustrade, platforme de observare și lifturi. El are de asemenea, patru porți boltite, fiecare având 27 m înălțime, decorate cu azalee sculptate în grosimea lor, iar în interior este înscris "Cântecul generalului Kim Il-sung", reprezentând un imn revoluționar, care a pus capăt ocupației japoneze. Arcul este întotdeauna parte din tururile oficiale nord coreene pentru turiști și vizitatori.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

________________xxx________________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BRAȘOV

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

(Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri,

Mihail Kogălniceanu, Costache Negri și Episcopul Melchisedec)

160 de ani de la Unirea Principatelor Române 1859 - 2019

Societatea numismatică română - Secția Brașov

Unirea Principatelor, a fost primul proiect de țară realizat de patrioții români. Idealul unirii a fost formulat de elitele politice și intelectuale educate în marile orașe vest-europene, la începutul secolului al XIX-lea. Primii pași concreți au fost realizați în timpul Revoluției de la 1848, când s-a realizat o uniune vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Proiectul de unificare a Principatelor a fost favorizat și de interesele marilor puteri în Balcani. Profitând de slăbirea influenței Rusiei, învinsă în Războiul Crimeii, Napoleon al III-lea și-a dorit un bastion pro francez în regiune și a susținut idealul național al românilor. În august 1858, în cadrul unei conferințe internaționale la Paris, s-a semnat o Convenție care permitea reorganizarea Moldovei și Țării Românești, care erau tratate în relațiile internaționale unitar, cu condiția alegerii în fiecare dintre Principate a doi domni, două adunări și două guverne. Totuși, existau și două instituții comune, cu sediul la Focșani, respectiv Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție. În lunile următoare, cele două Principate au început să pună în practică prevederile Convenției de la Paris. Cel mai important pas a fost desemnarea domnitorilor. Primele alegeri au avut loc în Moldova, la data de 5 ianuarie 1859, fiind ales Alexandru Ioan Cuza, un liberal moderat, care a reușit să atragă de partea sa inclusiv deputați din partida conservatoare. Dacă la Iași s-a ajuns rapid la un consens, în Țara Românească neînțelegerile dintre liberali și conservatori erau profunde. Deoarece Convenția de la Paris nu preciza expres că domnitorul Moldovei nu poate fi ales și în Țara Românească, patrioții munteni au lansat ideea alegerii lui Cuza. Decizia urma să fie adoptată la 24 ianuarie 1859, iar liberalii au mobilizat populația în zona Hotelului Concordia din București, unde se desfășurau dezbaterile, pentru a pune presiune pe conservatori, ca să-l aleagă domn tot pe Alexandru Ioan Cuza. Marile puteri au fost puse în fața faptului împlinit, iar în anii următori Cuza a fost recunoscut domnitor, inclusiv de Imperiul Otoman.

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918.

Mihail Kogălniceanu a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, care s-a născut la data de 6 septembrie 1817 la Iași și a decedat la data de 1 iulie 1891 la Paris.A văzut lumina zilei într-o familie de boieri moldoveni. Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe Vasile Alecsandri, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave. Ajutat de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Luneville și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin. Revenit în țară a început să publice masiv în diverse reviste existente pe piață. Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romantic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare. Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală. În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez și a debutat și Alecsandri ca dramaturg. În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă. În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. După declanșarea revoluțiilor europene de la 1848 Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil. Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români. Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două principate dunărene sub o singură administrație. În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei. Prin felul să de a fi și marele său talent de negociator l-a propus și susținut pe Alexandru Ioan Cuza la domnia Moldovei și apoi și a Țării Românești, deci a Principatelor române. Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educația publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Maria Obrenovici. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarila sa. În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești. După aducerea și numirea ca domn a unui prinț străin – Carol I – Kogălniceanu și-a continuat cariera politică. În anul 1880 Kogălniceanu și-a reprezentat țara în Franța, devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu a fost președinte al Academiei între anii 1887 și 1889. A murit la Paris în urma unei operații, fiind înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

Vasile Alecsandri a fost un poet, prozator și dramaturg (născut 21 iulie 1821, Bacău — decedat 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de mijloc. A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri. Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului. Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu. Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății. Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc. Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc. T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. “ (Sursa - Net - Vlada Afteni)

Costache Negri (născut la data de 14 mai 1812 la Iași și decedat la data de 28 septembrie 1876 la Târgu Ocna) este un scriitor, om politic și patriot român. A îndeplinit următoarele funcții; pârcălab de Covurlui – între anii 1851 – 1855 și deputat – între anii 1857 – 1865. În anul 1842, era Venerabilul unei loji masonice din Bârlad. A fost un fervent luptător pentru cauza Revoluției de la 1848 și a Unirii Principatelor. Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza, a sprijinit toate acțiunile și reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat să renunțe la viața politică. S-a retras la Târgu Ocna și și-a dedicat ultimii ani ai vieții pasiunilor sale de-o viață: numismatica și colecționarea de tablouri. Mihai Eminescu îl prezenta pe Costache Negri ca fiind "unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor".

Melchisedec Ștefănescu (Mihail, pe nume de mirean) a fost un episcop și istoric român, politician, membru titular (1870) al Academiei Române, care s-a născut la data de 15 februarie 1823 și a decedat la data de 16 mai 1892. Tatăl și bunicul au fost preoți, iar mama a fost fiică de preot. La vârsta de 9 ani este dus în târgul Piatra Neamț și dat la școala de la Biserica Sf. Ion. Studiile ulterioare le-a făcut ază, astfel, la Seminarul de la Socola (1834 - 1843), apoi la Academia duhovnicească din Kiev (1848 - 1851), unde a obținut titlul de "magistru în teologie și litere". A profesat la școala din Șerbești – Neamț (1841 - 1842), Seminarul din Socola (1843-1848) și (1851 - 1856) și profesor și director la Seminarul din Huși (1856- 1861). A fost călugărit cu numele Melchisedec (1843), hirotonit ierodiacon (1844) la Socola, apoi ieronionah în Lavra Pecerska din Kiev (1851), protosinghel (1952) și arhimandrit (1853). A ajuns locțiitor de episcop la Huși (1861 - 1864), fiind hirotonit arhiereu cu titlul "Tripoleos" în 1862, apoi episcop eparhiot - numit prin decret semnat de Al.I. Cuza - al noii eparhii a Dunării de Jos, cu reședința în Ismail. La data de 22 februarie 1879 a fost ales episcop al Romanului, unde a păstorit până la moarte.Însuflețit patriot, a luptat pentru unirea Principatelor, fiind ales membru în Divanul Ad-Hoc (1857), a sprijinit reformele lui Al.I. Cuza și Războiul de Independență, a fost ministru al Cultelor (1860), membru de drept în Senatul României, încredințându-i-se o misiune politică în Rusia (1868). Ca profesor de seminar a publicat numeroase manuale didactică, majoritatea prelucrate după cele rusești. A fost unul dintre istoricii de seamă ai vremii sale și a publicat documente slavone, inscripții și însemnări din bisericile din Moldova, monografii de eparhii, biografiile unor ierarhi etc. mereu la datorie, prin specificul ei, atât în timp de pace cât şi în timp de război, instituţia pompierilor s-a afirmat prin înaltă conştiinţă civică manifestată prin salvarea vieţii oamenilor, în apărarea avuţiei acestora.

Pompieri Brașov 1869 - 1994

Parte integranta a instituţiei pompierilor din România, pompierii Braşoveni au avut o evoluţie determinată de condiţiile istorice generale şi social-istorice ale regiunii în care este situat judeţul. In procesul făuririi instituţiei pompierilor braşoveni putem distinge două procese majore:

1799 – 1936, procesul făuririi şi dezvoltării pompierilor civili
1936 – 2008, procesul formării şi dezvoltării instituţiei pompierilor militari

Perioada 1799-1936 poate fi delimitată prin existenţa a două etape distincte. Prima etapa, delimitată până la înfiinţarea instituţiei pompierilor şi a poliţiei de incendiu în 1869, se caracterizează prin lipsa organizării serviciului de pompieri, a unor oameni anume pregătiţi pentru lupta cu focul, şi prin existenţa unui inventar pompieristic redus şi prost întreţinut, care de cele mai multe ori se dovedea a fi ineficient. În Braşov, ca în majoritatea oraşelor transilvane, organizarea combaterii incendiilor se făcea prin forme specifice, care în ansamblu, foloseau priceperea profesională a breslelor şi aveau ca model Regulamentul pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, elaborat de Curtea de la Viena prin Magistratura Capitalei imperiului. Ca formă specifică de organizare se poate remarca împărţirea oraşului pe vecinătăţi care cuprindeau teritoriul a 2-4 străzi, având drept scop realizarea si apărarea intereselor vecinilor, asigurarea lor publică, obligaţia de a întreţine curăţenia caselor şi străzilor, pe aceea de a întreţine aparatele de stingere a incendiilor, cât şi îndeplinirea funcţiei de pompier în caz de incendiu. În fruntea vecinătăţilor se alegeau doi vilici care aveau îndatorirea de a supraveghea luarea măsurilor de prevenire, inspectarea hornurilor şi a locurilor favorabile izbucnirii incendiilor. Vecinătăţile aveau şi un regulament pompieristic, datat 1800, prin care se organizau plutoane dotate cu cele necesare şi care erau conduse de către un comandant. Atribuţiile specifice pentru stingerea incendiilor erau bine împărţite astfel: pielarii aduceau apa, dulgherii dărâmau obiectivul incendiat iar urloierii stingeau focul. Pentru stingerea incendiilor se foloseau găleţi de piele (care se umpleau cu apa şi se dădeau din mână în mână), scări, târnăcoape. Mult mai târziu prin secolul al XVIII-lea apar şi pompele de mână şi pe roţi, stropitorile de incendiu. Un inventar din anul 1799 menţionează că la acea dată în oraşul Braşov existau 8 pompe pe roţi, 12 pompe de mână, 18 scări, 41 târnăcoape si 41 găleţi din piele. A doua etapa începe în anul 1869, când in Braşov se înfiinţează prima “reuniune a pompierilor voluntari”, care in anul 1874 se va reorganiza. Aceasta noua etapa este caracterizata prin organizarea serviciului de pompieri cu oameni bine pregătiţi teoretic şi practic, prin întocmirea unor regulamente şi instrucţiuni de serviciu, prin înzestrarea cu echipament şi aparate eficace pentru stingerea incendiilor. Sunt cumpărate hidrofoare, scări, securi, cordoane, iar în anul 1876 se pune la dispoziţie marea pompă de apa. Se înfiinţează 5 staţiuni de semnalizare şi înştiinţare a pompierilor în caz de incendiu. In 1899, Reuniunea pompierilor voluntari din Braşov număra 103 membrii activi şi 500 membrii ajutători, fiind menţionate 308 incendii la care aceştia au intervenit. Instrucţia se realiza la Turnul Pompierilor, care era construit din lemn şi era amplasat în Livada Poştei. Însufleţită de dorinţa unei dezvoltări moderne, reuniunea a trimis în anul 1901 pe comandantul şi adjunctul său la marea expoziţie pentru apărare împotriva focului şi probleme de salvare de la Berlin, unde în acelaşi timp s-a ţinut şi adunarea Congresului European al Pompierilor. Influenţa acestei călătorii de documentare s-a concretizat prin repararea aparatelor existente, modificarea şi îmbunătăţirea statutelor. După primul război mondial activitatea reuniunii a slăbit, rămânând cu o dotare slabă, necorespunzătoare. In perioada 1919-1923 se întăreşte disciplina în cadrul reuniunii, se organizează exerciţii festive generale, speciale, participând-se la stingerea a 344 de incendii.
Perioada 1936 – 2008 poate fi delimită prin existenţa a trei etape distincte. Prima etapă, cuprinde perioada 1936-1945 şi este caracterizată prin înfiinţarea structurilor militare ale pompierilor militari, care au evoluat funcţie de factorii administrativi şi politici ai vremii. Astfel prin Legea pentru organizarea pompierilor, promulgată la 3 aprilie 1936 se reglementa activitatea pompierilor militari şi civili din întreaga ţară. Potrivit articolului 4 din Lege, Corpul Pompierilor Militari se compunea din comandament de serviciu, grupuri de unităţi, centre de instrucţie, unităţi de pompieri militari, ateliere şi depozite, formaţiuni de pompieri rurali. Pentru aplicarea prevederilor legii, începând cu luna iunie 1936 s-au înfiinţat noi unităţi de pompieri militari. In municipiul Braşov reşedinţa judeţului cu acelaşi nume, s-a constituit o companie de pompieri la 4 iulie 1936. Din punct de vedere organizatoric, ca urmare a modificărilor operate de Marele Stat Major cu data de 12 februarie 1937, Compania de pompieri din Braşov aparţinea de Grupul Teritorial Bucureşti, unul dintre cele 7 grupuri ale Corpul Pompierilor Militari. În privinţa dotării cu tehnică de luptă este de menţionat că unitatea de pompieri militari din Braşov a preluat, potrivit Legii din 1936, multe şi valoroase materiale de la formaţiunile de pompieri voluntari, materiale achiziţionate de acestea în 67 de ani de existenţă. Cazarma Companiei de pompieri Braşov a fost construită între anii 1936-1939 după un proiect tip eliberat de la Bucureşti. Odată cu intrarea României în război, şi trupele de pompieri sunt implicate în diverse operaţiuni, cea mai importantă fiind stingera incendiilor provocate de bombardamente.
Etapa a doua cuprinde perioada 1945 -1968 se caracterizează în principal prin profunde transformări determinate de conducerea politică a vremii. Astfel după încetarea războiului, la data de 18 iulie 1945, este constituit Grupul 5 Pompieri Braşov, care avea în compunere Compania pompieri Braşov, Secţia de pompieri Făgăraş, Secţia Ucea, Secţia de pompieri Predeal, care în cursul anului anul 1946 şe înfiinţează la Braşov Inspectoratul Regional cu Grupurile 5 Ploieşti şi 6 Braşov. Grupul 6 avea în organică Compania de pompieri Braşov, Secţia de pompieri Făgăraş, Secţia de pompieri Predeal, Secţia Ucea. Un an mai târziu, în 1947 inspectoratele regionale s-au redus la 4, ceea ce a determinat mărirea numărului de grupuri. În urma acestor schimbări, la Braşov va funcţiona Grupul 9, încadrat la Inspectoratul Regional nr. 3 Cluj. Activitatea de prevenirea incendiilor se organizează la nivelul anului 1956 prin înfiinţarea Inspecţia regională de supraveghere prevenirea incendiilor (S.P.I), cu sediul în oraşul Stalin şi care era formată din 3 inspecţii orăşeneşti S.P.I în oraşele Braşov, Sibiu, Mediaş, 8 inspecţii raionate S.P.I. in fiecare raion al regiunii Braşov. Etapa a treia cuprinde perioada din 1968 şi până în prezent care este marcată de organizarea administrativă determinată de dispariţia regiunilor şi apariţia judeţelor. Ca urmare a reorganizării administrative la 1 octombrie 1968, a avut loc şi reorganizarea Corpului Pompierilor Militari, când pompierilor militari din Braşov i s-a atribuit denumirea de Grupul de Pompieri al Judeţului Braşov, grup de tip A. Subunităţile de intervenţie au fost întărite prin înfiinţarea la data de 19.07.1974 a Companiei de pompieri Braşov 3, iar un an mai târziu, la l iulie 1975 a Companiei de pompieri Victoria, cu menirea de a apăra din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor obiectivele din cartierul „Steagu Roşu” Braşov respectiv Combinatul Chimic Victoria. La 10.05.1980 începe construcţia noi cazărmi de la Depozitul Stoc Mobilizare Bod când se construiesc garajul, sera, se împrejmuieşte perimetrul cu gard şi este realizat iluminatul exterior. În acelaşi timp se constituie şi pichetul de incendiu, iar la data de 1 iulie 1994, se reînfiinţează Compania de pompieri Zărneşti. În această perioadă o importantă modificare a organigramei unităţii se produce la 01.05.1998 când unitatea primeşte şi denumirea de Grupul de Pompieri „Ţara Bârsei” al judeţului Braşov. O altă modificare majoră în evoluţia unităţii are loc la 15.12.2004 când personalul din structurile Grupului de pompieri „Ţara Bârsei” al judeţului Braşov şi ale Inspectoratului de protecţie civilă judeţean Braşov, se mută în interesul serviciului în Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Ţara Bârsei” al judeţului Braşov.

Insigna - Facultatea de silvicultură și exploatări forestiere

Brașov 1883 - 1983

Facultatea de Silvicultură și exploatări forestiere din municipiul Brașov este una dintre facultățile fanion ale universității Transilvania, pentru multe decenii unica facultate care pregătea în România specialiști în domeniul silvic. Facultatea este și astăzi lider național în domeniu, cu o ofertă diversă de programe de licență și masterat. Sediul facultății este situat pe Strada Șirul Beethoven, la nr.1. Studenții de la această facultate au următoarele oportunități:

Beneficiază de cursuri și seminarii ținute de un corp profesoral de elită, alcătuit din cadre didactice şi cercetători a căror activitate este recunoscută la nivel naţional şi internaţional;
Au acces la o infrastructură didactică și de cercetare științifică modernă: laboratoare dotate cu aparatură și echipamente de ultimă generație; baze didactice experimentale în jurul Brașovului; colecţii valoroase de plante şi animale, cu unicate și exemplare foarte rare; bibliotecă ce cuprinde cea mai mare colecţie de cărţi de profil din România;
Dobândesc experiență internațională în cadrul programelor de mobilități externe încheiate cu facultăți de silvicultură din Europa și Canada;
Beneficiază de instruire practică variată şi bogată: excursii de studiu organizate la nivel naţional şi internaţional, practică internă aferentă disciplinelor de studiu, stagii de practică la diferite companii de profil;
Au posibilitatea de angajare la ocoale silvice de stat și private, întreprinderi de exploatare şi prelucrare a lemnului, asociații de vânătoare, societăţi comerciale de proiectare în silvicultură, societăţi comerciale specializate în comerţul de utilaje şi tehnică de lucru forestieră, administrațiile ariilor naturale protejate, oficiul de cadastru, firme de cadastru, garda forestieră, agenții de protecția mediului, garda de mediu, institute de cercetare silvică din țară și străinătate, organizații internaționale de profil etc.
În cadrul mobilităților internaționale, studenții au posibilitatea să urmeze timp de un semestru sau chiar un an întreg la una dintre cele peste 20 de universități partenere din Europa, Asia, America de Nord și America de Sud.
Se oferă posibilități multiple de petrecere a timpului liber într-una dintre cele mai frumoase și dezvoltate regiuni din România. Brașovul este cunoscut ca un important centru cultural, artistic, turistic și sportiv. În centrul nostru universitar există două mari complexe studențești – 13 cămine, însumând 4200 de locuri de cazare (185 - 315 lei/lună). Fiecare complex dispune de o cantină-restaurant. Bazele sportive (teren de fotbal cu nocturnă, 4 săli de sport) sunt deschise în permanență studenților. Universitatea Transilvania din Brașov le oferă studenților 10 tipuri de burse. Studenții cu rezultate academice remarcabile și tinerii implicați în viața comunității primesc burse din partea Universității – „Bursa de excelență a Universității Transilvania din Brașov”, în valoare de 3.000 de lei și „Bursa internship student-campus”. Sunt premiați și stimulați șefii de promoție ai liceelor care devin studenții noștri, sunt premiați șefii de promoție ai programelor noastre de licență, sunt susținuți și încurajați studenții cu dificultăți materiale și cu performanțe deosebite.

România - Oficiul județean de turism Brașov

Până la instaurarea comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V. – Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei.
Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta. În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și Birou național de turism pentru tineret (B.T.T.).

Concursul de vinuri - Brașov - Ed.1990

Domeniul viticol și produsele sale sunt în primul rând rezultatul unei munci cu standarde ridicate. Controlul calității este crucial, atât în îngrijirea podgoriilor cât și în procesul de fabricație, de la culesul strugurilor până la metodele de depozitare a vinului. Întrebarea este: cine anume decide care vinuri sunt cele mai bune și cum? Un profesionist în domeniu va știi ce caracteristici determină calitatea unui vin dar, în același timp, există și varietăți premiate pe care orice sommelier le va recomanda. Anual în România au loc concursuri ale vinului organizate în diferite localități din țară desigur aflate în vecinătatea celor mai mari podgorii. Este o ocazie prin care se fac cunoscute pe plan național marile podgorii dar și centrele de preparare și îmbuteliere a vinurilor. În afara concursurilor naționale se organizează și concursuri cu participare internațională și plus vinuri românești participă la concursurile organizate peste hotare. Nenumărate sunt premiile câștigate de vinurile românești în concursuri internaționale. Enumăr aleatoriu doar trei mari podgorii românești care anual câștigă premii internaționale: Cotnari, Jidvei și Dealu Mare.

Brașov (în germană Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut Cronstadt sau Brassov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen, Krînen) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Braşov, România precum şi mare centru turistic, industrial, cultural. Potrivit recensământului din anul 2002, a avut o populație de 284596 locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe din țară. Tradiția și cronicile calendarelor brașovene consideră anul 1203 ca an „în care s-a început zidirea Brașovului”, deși documente și izvoare sigure nu confirmă această dată. Primul act păstrat care a fost emis în Brașov, purtând mențiunea expresă: „Datum in Braso”, a fost emis de regele Ladislau al IV-lea în anul 1288. Deasupra am postat stemele vechi, interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, drapelele de la anul 1600 şi actual al oraşului precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din orașul Brașov din vremuri diferite.

Biserica reformată

După ziduri

Banca națională săsească

Fabrica de celuloză

Gimnaziul mare greco ortodox

Biserica săsească din deal

Banca austro-ungară

Spitalul de stat nr.2

Cartierul muncitoresc Steagul Roșu

Palatul poștal

Școala evanghelică Madchen

Sinagoga

Spitalul de ochi

Teatrul de stat

Biserica Neagră

Vedere - Brașov

Brașov este un judeţ din România aflat în sud-estul Transilvaniei, care include regiunile istorice Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi Altland-ul săsesc. Situat în partea centrală a țării, pe cursul mijlociu al râului Olt, în interiorul arcului Carpatic, judeţul Braşov deține 2,3% din suprafața țării, adică 5351 kilometri pătrați, numără aproximativ 630000 de locuitori şi are capitala în oraşul cu acelaşi nume - Braşov. Ca subunităţi administrative judeţul are în compunere 4 municipii - Brașov, Făgăraș, Săcele și Codlea, 6 oraşe - Predeal, Zărnești, Râșnov, Victoria, Rupea, Ghimbav şi 43 de comune. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Brașov, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat.