Epaminonda's Blog.....: MOST

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea cehă MOST, denumire germană

BRUX, regiunea USTI NAD LABEN, din vremuri diferite,

dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Coloana Sfânta Ana

Planetarium

Primăria

Monumentul eroilor

Sala de sport

Teatrul

Strada Gării

Gimnaziul

Strada Pieței

Piața

Piata Erzherzog-

Monumentul Kaiser Josepfs

Mall-ul

Hotelul și Statuia lui Thomas Masaryk

Turnul

Piața mare

Palatul Germania

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

1457 - Ștefan cel Mare - Domnul Moldovei - 1504

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Lui Vasile Alecsandri 1821 - 1890 Țara recunoscătoare

Statuie ridicată în Iași anul 1905 în zilele MS Regelui Carol I,

prim ministru fiind G.Gr.Cantacuzino, ministrul instrucțiunii

M.Vlădescu, primar Emil Lascăr

Vasile Alecsandri a fost un poet, prozator și dramaturg (născut 21 iulie 1821, Bacău — decedat 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de mijloc. A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri. Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului. Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu. Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății. Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc. Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc. T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. “ (Sursa - Net - Vlada Afteni)

Insigna - V (Vama română)

Directia generala a vamilor functioneaza in cadrul Agentiei Nationale de Administrare Fiscala, coordoneaza si indruma la nivel teritorial 8 Directii regionale vamale, in cadrul carora sunt organizate 89 birouri vamale de frontiera si birouri vamale de interior. Directia generala a vamilor urmareste aplicarea uniforma, impartiala, transparenta si nediscriminatorie a reglementarilor vamale si fiscale pentru produse accizabile in domeniul autorizarii, miscarii si supravegherii fiscale. Peste 60% din activitatile curente ale autoritatii vamale (supravegherea vamala si fiscala, controlul vamal sau autorizarea si miscarea produselor accizabile) au ca rezultat indirect incasarea de taxe, iar cele de supraveghere si control vamal derulate cu precadere la nivelul birourile vamale de frontiera urmăresc atingerea unui grad de siguranta si securitate adecvat pentru frontiera externa a UE. Aproximativ 2400 functionari vamali contribuie la indeplinirea atributiilor specifice, bazandu-se pe bunele practici existente la nivel european si international in domeniul vamal si fiscal, utilizand un sistem informatic vamal integrat, mijloace auto, mijloace de control nedistructiv sau de supraveghere amplasate in frontiera, echipe caninein total 43) pentru depistarea drogurilor, produselor din tutun si a numerarului si un laborator vamal. Autoritatea vamala ofera operatorilor economici implicati in comertul international de marfuri servicii publice electronice prin intermediul sistemului informatic integrat vamal (SIIV) şi al sistemului de control al mişcărilor cu produse accizabile (EMCS), peste 99,9% din operatiunile vamale fiind derulate electronic.Autoritatea vamala asigura schimbul electronic de informatii cu celelalte administraţii vamale din statele membre şi cu Comisia Europeana prin intermediul sistemelor transeuropene componente ale SIIV, disponibilitatea acestora fiind de peste 99,5%. Supravegherea vamala, controlul vamal, supravegherea, autorizarea si miscarea produselor accizabile se aduc la indeplinire de catre birourile vamale de frontiera sau de interior, dupa caz, in raza proprie de activitate, iar in afara acesteia, pe caile de comunicatii si la sediul operatorilor economici de catre Directiile regionale vamale potrivit razei de competenta teritoriala stabilita de Directia generala a vamilor. Birourile vamale de frontiera realizeaza supravegherea si controlul vamal al marfurilor care fac obiectul traficului international, al bunurilor si valorilor apartinand calatorilor si al mijloacelor de transport la frontiera externa a Romaniei si a Uniunii Europene cu: Republica Moldova, unde functioneaza 7 birouri vamale (cel mai important fiind Albita), Ucraina - 5 birouri vamale (cel mai important fiind Siret) si Serbia - 6 birouri vamale (cel mai important fiind Moravita), marea majoritate cu specific rutier, iar unele si cu specific feroviar. La Marea Neagra, functioneaza 4 birouri vamale, destinate supravegherii si controlului vamal al marfurilor transportate pe cale maritima, principalul port fiind Constanta. Pentru bunurile sau marfurile care fac obiectul traficului aerian sunt deschise 15 birouri vamale, cel mai important fiind biroul vamal Otopeni Calatori care este organizat in cadrul aeroportului international Bucuresti Henri Coanda. Supravegherea si controlul marfurilor si navelor care circula pe fluviul Dunarea care separa Romania de Bulgaria si Serbia este asigurata de 15 birouri vamale. Birourile vamale de interior, in numar de 37, au atributii atat in ceea ce priveste vamuirea marfurilor cat si in ceea ce priveste autorizarea operatorilor, miscarea si supravegherea fiscala a operatiunilor cu marfuri accizabile.”

Insigna - Școala ofițeri naviganți aviație "Aurel Vlaicu"

În perioada interbelică, la Cotroceni a funcţionat Şcoala pregătitoare de ofiţeri naviganţi, la Tecuci a luat fiinţă Şcoala militară de pilotaj şi antrenament, iar în Buzău, Şcoala de perfecţionare pentru piloţi de război, având sarcina continuării pregătirii în zbor a absolvenţilor şcolilor de la Cotroceni şi Tecuci. Durata şcolii a fost de 2 ani, iar din anul şcolar 1930 – 1931 s-a mărit la 3 ani, în scopul asigurării unei pregătiri superioare, la nivelul tehnicii de aviaţie care se moderniza şi a exigenţelor întrebuinţării în luptă a acesteia. Zborul de instrucţie începea, într-o primă fază, pe avionul Morane-109 şi continua pe avioane de vânătoare de tipul Focker D-111, Spad-61 sau pe avioane de recunoaştere de tipul Potez-15. La Constanţa a funcţionat Şcoala de tir şi bombardament. În 1940 şcolile militare de aviaţie de la Tecuci şi Buzău au fost mutate pe aerodromul Ziliştea-Boboc, terenul de zbor aflându-se pe pământurile lui Alexandru Marghiloman, cedate în folosul aeronauticii şi aviatorilor decoraţi cu Ordinul „Virtutea Aeronautică”. Intrarea României în războiul de reîntregire naţională, la 22 iunie 1941, aduce aviatorilor de pe aerodromul Ziliştea onoarea de a intra primii în luptă, într-o misiune de bombardament asupra nordului şi sudului Chişinăului. După cel de-al II-lea război mondial, în conformitate cu condiţiile impuse de Comisia Aliată de Control, şcolile militare de aviaţie au fost desfiinţate. După 1948 învăţământul militar de aviaţie a început să se reorganizeze în garnizoanele Sibiu, Mediaş şi Tecuci. În 1953 Şcoala militară de aviaţie nr. 1 de la Tecuci a primit numele de Şcoala de Ofiţeri de aviaţie „Aurel Vlaicu”, iar în 1958 şi-a mutat sediul pe aerodromul Boboc, devenind Şcoala Superioară de ofiţeri, cu durată de 4 ani, unde se pregăteau atât piloţi militari cât şi piloţi pentru aviaţia civilă, personal navigant şi nenavigant. Revoluţia din decembrie 1989 a deschis instituţiei noi perspective. În 1991 Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie „Aurel Vlaicu” s-a transformat în Institutul Militar de Aviaţie „Aurel Vlaicu”. Începând cu anul 1997, Institutul Militar de Aviaţie „Aurel Vlaicu” s-a transformat în Şcoala de Aplicaţie pentru Aviaţie „Aurel Vlaicu”. Sarcinile de formare a viitoarelor cadre de aviaţie, din punct de vedere teoretic, au fost preluate de Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă” din Braşov. La 1 august 2003, ca urmare a procesului de transformare şi redimensionare din cadrul Forţelor Aeriene, Şcoala de Aplicaţie pentru Aviaţie îşi schimbă denumirea în Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene şi reuneşte cele trei categorii de arme specifice Forţelor Aeriene: aviaţie, artilerie antiaeriană şi rachete sol–aer şi radiolocaţie. În anul 2007 au fost finalizate două proiecte importante, constând în procesul de modernizare a infrastructurii pistei de decolare şi punerea în funcţiune a simulatorului de zbor al avionului IAR – 99ȘOIM. La 1 septembrie 2008 pentru eficientizarea procesului de instruire, Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene s-a reorganizat, înfiinţându-se Centrul de Instruire pentru Forţele Aeriene, structură responsabilă de procesul de învăţare şi instrucţie în şcoală.

Ordinul național "Steaua României" din vremea Regelui Carol I

Ordinul naţional "Steaua României" este cel mai vechi ordin naţional, a fost creat în 1864, în timpul domniei lui Cuza şi a fost acordat în acea perioadă într-un număr redus. După proclamarea independenţei naţionale, Carol I înfiinţează acest ordin prin legea votată în 10 mai 1877. Au fost stabilite 5 grade pentru acest ordin: cavaleri, ofiţeri, comandanţi (comandori), mari ofiţeri, mari cruci. Ordinul Steaua României este cea mai înaltă distincţie oferită de statul român. În 1863 reluând discuţiile pentru înfiinţarea unei distincţii româneşti, domnitorul Cuza contactează renumita casă de bijuterii Kretly din Paris. Aceasta va prezenta domnitorului un model de distincţie ce va fi aprobat şi comandat în 1000 de bucăţi. Denumirea originală, propusă de domnitor era "Ordinul Unirii" iar cele două cifre încrustate, "5" și "24", simbolizau dubla alegere a domnitorului. Deasemenea pe decoraţie era încrustată şi deviza: "Genere et cordres fratres" (Fraţi prin origini şi simţiri). Însă cum cadrul legal nu permitea instituirea ordinului, domnitorul Cuza s-a limitat la a oferi decoraţia doar câtorva prieteni apropiaţi. Pe fundalul izbucnirii conflictului cu Imperiul Otoman, discuţiile pentru înfinţarea unui ordin naţional se redeschid. Sub guvernarea lui Ion C. Brătianu se decide instituirea legală a distincţiei în forma ei de bază operându-se modificări doar la cifra domnească (schimbată acum cu cea a lui Carol I şi la dictonul ce nu mai corespundea momentului istoric, noua deviză fiind: "In fide salus" (În credinţă e salvarea). A fost aprobată şi noua denumire a ordinului care, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, a devenit "Steaua României".

Insigna regalistă - Submarine

Se pare că produsul medalistic de mai sus este o insignă ce a fost executată la comanda unei unități românești de submarine. Având în vedere că pe insignă se distinge coroana regală trag concluzia că această insignă este din vremea regatului. Această insignă se purta de către tot personalul unității, pentru că apartenența la această armă specială se constituia într-un mare un motiv de mândrie. Submarinul este o navă care are posibilitatea navigației mixte, la suprafață cât și în imersiune. Termenul de submarin desemnează în special navele militare în scopul camuflării unui atac. Forțele Navale Române au avut în dotare un total de nouă submarine, opt au luptat în timpul celui de-al doilea război mondial, cele mai cunoscute fiind Delfinul, Marsuinul și Rechinul. În afara acestor trei submarine, marina română a mai avut încă cinci submarine pitice clasa CB. Dintre acestea numai două au devenit operaționale și au efectuat misiuni de recunoștere. După 23 august 1944, au fost luate și folosite de Uniunea Sovietică până în 1945 când au fost demontate pentru piese. În anul 1985 la șantierul naval din Nijni Novgorod - Uniunea Sovietică, a început construcția unui submarin din clasa Kilo, unul dintre cele mai silențioase și greu de reperat submarine din lume. Acesta urma să devină succesorul primului submarin românesc, fiind numit Delfinul II. Oficialitățile comuniste românești au plătit în jur de 60 de milioane de dolari pentru acest submarin, al doilea din lume din punct de vedere al performanțelor în acel moment și a fost livrat în anul 1986.

____________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII