Epaminonda's Blog.....: CHAPELLE - LEZ

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea belgiană CHAPELLE -

LEZ- HERLAIMONT, provincia HAINAUT, regiunea

VALONIA, din vremuri diferite, câteva vechi cărți poștale

ilustrate și o insignă din aceiași localitate.

Primăria

Monumentul eroilor

Piața comunală

Piața bisericii

Biserica St. Germain

Strada Augustin Robert și Gara

Fosa nr.7 și Centrala electrică

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

Insignă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

______________xxx_____________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - D (Dinamo București)

Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara. Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta. Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej. In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz. Dinamo Bucureşti este unul dintre cele mai vechi cluburi sportive din capitală, fondat 1948, şi este împărţit în mai multe departamente sau discipline sportive.

Palmaresul general al clubului se prezintă astfel:

JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008) -122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)
CAMPIONATE MONDIALE - 797 medalii (243 aur, 260 argint, 294 bronz)
CAMPIONATE EUROPENE - 880 medalii (248 aur, 301 argint, 331 bronz)
CAMPIONATE BALCANICE - 3675 medalii (1254 aur, 1567 argint, 854 bronz)
JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE - 179 medalii (70 aur)
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI - 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă, 1 tenis); 5 locuri II (scrimă); 1 loc III (scrima)
CUPA CUPELOR - 1 loc I (volei masculin)
RECORDURI OLIMPICE : 5
RECORDURI MONDIALE : 4
RECORDURI NAŢIONALE : 2632
TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751

Nicolae Caranfil 1893 - 1993

Ing. N. Caranfil a contribuit la modernizarea

orașului București între anii 1930 - 19400

Nicolae Gheorghe Caranfil a fost un inginer român, organizatorul rețelei moderne de electricitate și gaze și a salbei de lacuri din București, membru corespondent (din anul 1940) al Academiei Române, și un scrimer olimpic. El s-a născut în data de 28 noiembrie 1893 la Galați și a decedat la data de 22 aprilie 1978 la Forest Hils, statul New York, SUA. Studiile preuniversitare le-a urmat la Liceul "Vasile Alecsandri" din orasul natal, pe care l-a absolvit in 1911. Din copilarie dorea sa urmeze cariera tatalui si era decis sa devina inginer. Studiile superioare le-a inceput la scoala Nationala de Poduri si sosele din Bucuresti, de la care a plecat la École de Génie Civil a Universitatii din Grand (Belgia), unde a obtinut titlul de inginer civil. Pentru perfectionare, dupa obiceiul din epoca, a urmat cursuri postuniversitare la Cambridge (Anglia) si a vizitat pentru informare unele obiective industriale din SUA. Pregatirea deosebita de care a avut parte i-a permis ulterior sa rezolve probleme foarte diferite din domeniul energiei, hidrotehnicii, comunicatiilor si transporturilor. In 1916 a fost mobilizat ca sublocotenent intr-o unitate de artilerie. Dupa un timp a fost transferat la biroul tehnic al Comisiei Militare de Aprovizionare cu Armament din Franta, Anglia si Italia, curând devenind seful acestui departament. Intors in tara, a fost atras de initiativa inginerului Dimitrie Leonida privind electrificarea tarii, care a infiintat in acest scop societatea "Electrica", la care Nicolae Caranfil a fost director intre anii 1922-1929, când a pus bazele industriei de masini electrice la Cluj si Timisoara. După primul război mondial orasul Bucuresti era lipsit de dotari urbanistice si edilitare, apa potabila se scotea din fântâni insalubre, locuintele se luminau cu petrol lampant, incalzirea se facea cu lemne si carbuni, strazile erau luminate cu "gaz aerian", transportul urban se facea cu tramvaiul tras de cai, strazile erau desfundate de ploi, deseurile menajere se transportau cu carute. In nordul orasului erau o serie de lacuri salbatice cu papuris si tântari, focare de infectie. Edilii orasului doreau modernizarea, pentru ca populatia sa dispuna de dotarile necesare unei vieti sanatoase, mijloace de transport, iluminat public s.a. demne de o capitala europeana. In acest sens, pe lânga Municipiul Bucuresti au fost infiintate Societatea Generala de Gaz si Electricitate Bucuresti (SGGE) si Uzinele Comunale Bucuresti (UCB) care se ocupau cu exploatarea surselor de apa si de canalizare. La ambele societati, inginerul Nicolae Caranfil a fost numit director general si a reusit ca acestea sa realizeze dorintele populatiei si municipalitatii. In timp de zece ani, ing. N. Caranfil a extins reteaua de iluminat electric stradal pe o lungime de 285 km, facilitând si racordarea locuintelor la reteaua de distributie electrica. Pentru a stimula populatia sa utilizeze energia electrica in locuinte, a infiintat organizatia "Totelectric" si societatea comerciala "Electrogaz", care vindea aparate electrice de uz casnic. In aceeasi idee a introdus tarife diferentiate pentru iluminat si pentru utilizarea aparaturii electrocasnice care erau mai ieftine. O data cu preluarea conducerii SGGE, Nicolae Caranfil a inceput sa actioneze pentru alimentarea Capitalei cu gaze naturale, care sa fie folosite la consumul menajer si industrial, actiune continuata dupa 1940, când aprovizionarea cu gaze se facea din zacamintele existente in Transilvania. O atentie deosebita in cadrul preocuparilor lui N. Caranfil a fost aprovizionarea cu apa a populatiei si pentru a asigura un consum de 250 litri/zi locuitor, fata de 160 l/zi in 1930. Sursa principala de apa era râul Dâmbovita, a carui apa era captata si filtrata la Arcuda, localitate situata la 15 km de Bucuresti. Aceasta sursa era completata cu ape subterane de la Ulmi, Slobozia, Clinceni si Bragadiru. Ing. N. Caranfil a identificat si pus in functiune ca sursa de aprovizionare a Capitalei Argesul, ale carui ape de suprafata erau transformate in ape potabile intr-o uzina instalata in comuna Rosu. S-a prevazut, pentru ca in cazul avariilor sa nu se intrerupa aprovizionarea cu apa, o retea de puturi adânci de 160-230 m, amplasate pe teritoriul orasului. Printre realizarile sale se pot cita regularizarea râului Dâmbovita si modernizarea salubritatii orasului, realizata prin UCB, care a introdus cutiile metalice cu capac pentru strângerea resturilor menajere si transportul cu autocamioane de constructie speciala. Sistematizarea baltilor din jurul Capitalei, proiectata de N. Caranfil, a fost ratificata de Consiliul General al Municipiului Bucuresti in sedinta din 21 octombrie 1932. Astfel au fost sistematizate lacurile Baneasa, Herastrau, Floreasca-Tei, Fundeni, Pantelimon si Cernica, pe o suprafata de 1330 ha, având o capacitate de 29 milioane m.c. de apa. In realizarile sale si-a gasit sustinatori in cadrul colegilor de la AGIR, al carei membru marcant era si unde si-a publicat numeroasele articole in buletinele asociatiei.

Insigna - Foișorul de foc -

Muzeul pompierilor

Foișorul de Foc, astăzi Muzeul Pompierilor este o clădire-monument istoric de 42 metri înălțime din București aflată la intersecția străzii Traian cu bulevardul Regele Ferdinand, în imediata apropiere a bisericii Oborul-Vechi (monumentul ocupă centrul unei piațete care îi poartă numele și către care mai converg și alte artere, respectiv străzile Vasile Stroescu, Iancu, cavaler de Flondor, Zece Mese și Popp de Băsești). În trecut servea drept turn de observație pentru apărarea împotriva incendiilor. A fost construit în 1890, la doi ani după ce precedentul turn, Turnul Colței, ridicat în anul 1715, a fost demolat. Planurile au fost realizate de George Mandrea, în acea perioadă arhitectul-șef al Bucureștiului. Într-o primă variantă a proiectului, clădirea avea un aspect greoi, lipsit de supleţe, cu ziduri masive necesare susţinerii rezervorului de apă. În a doua variantă, cea realizată, arhitectul a operat subţierea pereţilor rezultând 16 pilaştri adosaţi care preluau sarcina rezervorului. Alte modificări, au dus la reducerea materialului de construcţie şi amplificarea efectului optic, realizând clădirea suplă şi astăzi impunătoare prin cei 42 metri. Primul etaj, era destinat inginerului şi lucrătorilor reţelei de apă iar la etajul doi era cazarma soldaţilor pompieri care executau supravegherea oraşului. După finalizarea construcției, însă, compania locală de apă - Uzina de Apă Grozăvești - nu a avut pompe suficient de puternice pentru a îl umple cu apă. Din acest motiv, la 22 aprilie 1892, Primăria a cedat Companiei de Pompieri întreaga clădire. Parterul a fost amenajat pentru trăsurile de incendiu şi caii acestora. Etajul 1 a devenit cazarma soldaţilor iar etajul 2 a fost destinat pentru comandant. Turnul este construit din cărămidă și var hidraulic, având diametrul la sol de 17 metri, grosimea zidului la sol de 3,2 metri, iar la partea superioară, în dreptul rezervorului de apă, grosimea era doar de o cărămidă, pentru reducerea sarcinii construcției. Turnul a fost prevăzut cu un rezervor de 750 metri cubi apă pe înălțimea etajelor actuale 4, 5 și 6. Începând cu anul 1892 în clădirea a funcționat și „Postul de pompieri nr.5 Foișor”, în dotarea căruia se aflau două utilaje trase de cai: o pompă manuală de stins incendii şi o saca pentru transportul apei, tip Knaust, Austria, modele 1882. Tot aici era amenajat şi grajdul celor 6 cai necesari. Ca „observator al incendiilor”, Foişorul a funcţionat până la instalarea în clădire a telefonului, în anul 1910, iar ca post de pompieri până la înfiinţarea cazărmii Obor, în 1936. După 1936, clădirea a avut diverse destinaţii până în anii 1961-1963 când Foişorul de Foc este renovat şi amenajat ca muzeu. În locul rezervorului de apă dezafectat au fost construite trei nivele, scara centrală în spirală a fost prelungită până la ultimul etaj şi s-a instalat liftul. Din anul 1963, a fost transformat în Muzeul al Pompierilor, având ca tematică generală prezentarea momentelor importante din istoria pompierilor, în corelare cu cele ale istoriei naționale și aflat în subordinea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. Expoziţia de bază este organizată pe cele şapte nivele ale clădirii (P+6), prezentând cronologic organizarea, dotarea și misiunile pompierilor de-a lungul timpului. Aceasta cuprinde numeroase colecții specifice domeniului pompieri din care fac parte obiecte valoroase precum: pompe manuale diverse pentru stins incendii, costume și căști de protecție, uniforme, drapele, stingătoare manuale, piese de numismatică, documente etc. Prin expoziția sa, muzeul oferă și informații din domeniul prevenirii incendiilor, al relațiilor internaționale sau al misiunilor actuale ale salvatorilor, cei care intervin de fiecare dată pentru salvarea vieților și bunurilor oamenilor. După mai multe studii și sondaje, în anul 1960 ofițerul a propus Comandantului Pompierilor întreprinderea de măsuri pentru realizarea în clădirea Foișorului de Foc a unui Muzeu al Pompierilor. General Pamfil Tatu, împreună cu locțiitorii săi coloneii Benone Toropoc, Dan Dobrotineanu și Florea Rădulescu îmbrățișează ideea, dar se ridica problema fondurilor bănești necesare pentru refacerea și adecvarea localului, amenajarea viitorului muzeu, procurarea și confecționarea exponatelor și a mobilierului, precum și crearea unui stat minim de încadrare cu posturile necesare pentru funcționarea instituției.La toate aceste probleme, colonelul Nicolae Ioanovici, prin firea lui îndrăzneață și întreprinzătoare, a găsit răspunsuri. S-a apelat la Sfatul Popular al capitalei, propunând ca la început, viitorul Muzeu al Pompierilor să se constituie ca secție a Muzeului de Istorie și Artă al municipiului București, propunere acceptată de conducerea de atunci a capitalei, cu urmări benefice pentru acordarea fondurilor minime necesare. S-a intervenit la ministerele economice de atunci (petrol-chimie, forestier și industria lemnului, agricultură, industria constructoare de mașini, industria ușoară ș.a.) propunându-se ca în cadrul muzeului să fie exponate care să prezinte realizările și măsuri de prevenire și stingere a incendiilor din domeniile de activitate ale departamentelor respective. În schimb, acestea au contribuit cu fonduri pentru realizarea noii instituții muzeistice. La 17 septembrie 1963, în Cartea de onoare a Muzeului Pompierilor, pe prima pagină s-a înscris: ''Deschis în cinstea Zilei Pompierilor din Republica Populară Română, ca semn de cinstire a tradițiilor glorioase de luptă ale pompierilor și de înaltă prețuire a muncii contra incendiilor''. Muzeul Pompierilor constituie o realizare importantă pe tărâmul educației cetățenilor, un mijloc important de popularizare a regulilor și măsurilor de pază contra incendiilor. În atenția muzeografilor și a conducerii muzeului a stat în primul rând identificarea, colecționarea, depozitarea și conservarea de documente și obiecte ce atestă, în mod sugestiv și convingător, evoluția protecției împotriva incendiilor pe teritoriul României, din primele începuturi și până în zilele noastre. Documentele și exponatele din muzeu atestă participarea pompierilor militari, în momentele cruciale ale istoriei române - cum au fost Revolutia din 1848-1849, Războiului pentru Independență din 1877-1878, Războiul pentru întregirea neamului din anii 1916-1920, precum și în zilele furtunoase ale lunii august 1944, împotriva trupelor hitleriste. Un loc aparte în activitatea muzeului a fost studierea, identificarea și depozitarea mijloacelor de combatere a incendiilor din cele mai îndepărtate timpuri și până azi, însă regretabil este că nu s-a găsit încă posibilitatea ca acestea să fie prezentate publicului, in preajma imediată a sediului acestei instituții. Dupa decembrie 1989, ca și altor muzee ce prin conținutul exponatelor și activităților cuprind evoluția unor instituții din întreaga țară, instituției i s-a dat denumirea, pe drept cuvenită, de ''Muzeu Național'', inițial prin ordin al ministrului de interne, iar apoi, odată cu aprobarea noilor state de organizare ale Comandamentului Pompierilor, și prin Legea privind pompierii militari.

Insigna - Monetăria statului - 100 ani * 1870 - 1970

Prima monetărie a României moderne a fost înfiinţată în anul 1870, fiind inaugurată pe 24 martie. Palatul Monetăriei era numit în epocă Otelul de Monetă - denumire obţinută din traducerea termenului francez - Hôtel de la Monnaie. Acest sediu a fost demolat în anul 1912, pe locul rămas fiind construit actualul palat al Muzeului Ţăranului Român. Autorităţile române au înfiinţat monetăria pentru a putea emite monede cu chipul domnitorului Carol I. Astfel de piese, ce erau un semn al dorinţei românilor de independenţă, nu putea fi comandate în străinătate. Imperiul Otoman, care pe atunci era puterea suzerană a României, se opunea vehement apariţiei chipului domnitorului pe monede, şi cerea ca piesele româneşti să aibă şi o semilună, ca semn al vasalităţii. În anul 1870 Monetăria a funcţionat doar cîteva luni, bătând piese de aur de 20 de lei şi de argint de 1 leu, pe rondele importate din Franţa. La protestele turcilor producţia a fost oprită. În anul 1879, imediat după cîştigarea independenşei, producţia de monede a fost reluată, şi a continuat cu deosebită intensitate pînă în 1885. În 1890 aici s-au bătut din nou monede de aur de 20 de lei. După 1890 monedele româneşti au fost bătute în străinătate. Monetăria naţională este reînfiinţată în data de 20 decembrie 1935, pe strada Fabrica de Chibrituri nr. 30, unde funcţioneză şi astăzi. Monetăria Statului produce în principal moneda de circulație din România - Leu, dar și monede comemorative, medalii, decorații, obiecte din aur şi argint, precum și alte numeroase obiecte realizabile cu tehnologia specifică: jetoane, insigne, brelocuri, medalii sportive, sigilii, obiecte gravate, presate, acoperite galvanic sau emailate. Capacitatea de producție este de un miliard de monede pe an. În ultimii ani, o parte semnificativă a producției a fost destinată unor clienți străini. S-au exportat în special monede de circulație, comemorative, dar și medalii, jetoane sau brelocuri în Marea Britanie, Germania, Olanda, Israel, Suedia, Moldova și Hong Kong.

Insigna - Medicină București

Invatamantul superior medical si farmaceutic din Bucuresti dateaza de mai bine de un secol. Carol Davila, medic roman de orgine franceza, in colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus bazele invatamantului medical din tara noastra, infiintand, in 1857 Scoala nationala de medicina si farmacie. Datorita activitatii sale au luat fiinta in tara noastra o serie de societati stiintifice: "Societatea medicala" (1857), "Societatea de cruce rosie" (1876), "Societatea stiintelor naturale" (1876), precum si doua reviste medicale: "Monitorul medial" (1862) si "Gazeta medicala" (1865). In razboiul pentru independenta (1877-1878) a condus serviciul militar al armatei. Constructia Facultatii de medicina a fost complet terminata si inaugurata in ziua de 12 octombrie 1903 cand s-a facut si inaugurarea statuii lui Carol Davila, asezata in fata facultatii. Initiativa ridicarii unui monument al lui Davila a fost luata la primul congres medical national care a avut loc la Bucuresti in octombrie 1884. Statuia, opera valoroasa a lui Carol Storck, a fost turnata in bronz in atelierele Scolii de arte si meserii din Bucuresti. Inaugurarea edificiului facultatii inseamna o data importanta in evolutia invatamantului medical din Bucuresti. Noul local a adus mari imbunatatiri in functionarea laboratoarelor si organizarea lucrarilor practice, precum si in intreaga activitate didactica. El a adapostit pentru o vreme si o parte a sectiei de farmacie. Cu toate greutatile intampinate, Scoala nationala de medicina si farmacie s-a dezvoltat treptat, si la 12 noiembrie 1869, a devenit posibila infiintarea Facultatii de medicina din Bucuresti, care si-a deschis cursurile in ziua de 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicina in cadrul Universitatii din Bucuresti, si, totodata, pe terotoriul tarii noastre; prin ea stiinta medicala a reusit sa se impuna, atat in tara cat si peste granite. In 1898, Scoala de farmacie devine sectie a Facultatii de medicina, recunoscandu-i-se caracterul de institutie de invatamant superior. Ea functioneaza in aceasta situatie pe langa Facultatea de medicina pana in 1923, cand se infiinteaza Facultatea de farmacie, ca institutie separata, in cadrul Universitatii din Bucuresti. Un rol insemnat la crearea Facultatii de farmacie si la stimularea cercetarii stiintifice farmaceutice l-a avut profesorul Stefan Minovici (1867-1935). Sus am postat logo-ul si o fotografie cu sediul central al Universitatii de Medicina si Farmacie "Carol Davila" din Bucuresti - fost I.M.F. (Institutul de Medicina si Farmacie).

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului, iar mai jos pozele unor monumente de cultură și arhitectură bucureștene din vremuri diferite.