Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos celebrează pasărea Șoimul călător. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, pe fundal se prezintă un Șoim călător, stând pe o stâncă și orientat spre dreapta dar privind către stânga. În dreapta sa mai este prezentată o pasăre în zbor. Undeva în stânga, pe stâncă, sunt inscripționate literele majuscule XY (probabil simboluri ale gravorilor), iar la partea inferioară, curbat, este aplicată inscripția: “WANDERFALKE”. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri. Lângă gheara din dreapta a pajurii este inscripționată litera majusculă X (probabil simbol al gravorului). Periferic circular, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “2016” (anul emiterii monedei), “20 EURO” (valoarea monedei) și “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 2020, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur, calitatea – proof și tiraj – 200000 bucăți.

Șoimul călător, în limba latină - Falco peregrinus, în limba germană - Wanderfalke, este o specie de pasăre din familia falconidelor. Șoimul călător este cel mai rapid animal de pe planetă. Una dintre cele mai mari abilități ale șoimului este viteza cu care zboară sau cu care coboară. Unii specialiști susțin că zboară cu aproximativ 380 km/h. Este necrofag, dar cel mai des se hrănește cu porumbei sau alte păsări de talia porumbelului. Vânează în zori și la asfințit, putând repera un porumbel în zbor de la mai mult de 8 km. Șoimii călători sunt păsări monogame, masculul fiind puțin mai mic decât femela. Aceștia își construiesc cuibul pe vârfurile stâncoase, inabordabile. Cuplul este unit pe viață și revine frecvent la același cuib. Scobitura din stâncă, potrivită clocitului, trebuie să asigure spațiu suficient chiar și pentru patru pui și nu trebuie să fie în raza de acțiune a prădătorilor. Depunerea ouălor începe la sfârșitul lunii martie. Femela depune 3-5 ouă pe care le clocește timp de o lună. Puii părăsesc cuibul la vârsta de 5 săptămâni, dar devin independenți față de părinții lor la vârsta de 2 luni. Dacă supraviețuiesc dușmanilor lor (frigului sau bufniței), atunci pot trăi 25 de ani. Prada șoimului călător este reprezentată, mai ales, de alte păsări. Dintre păsările cântătoare îi cad pradă ciocârlia de câmp și potârnichea de lăstăriș, iar dintre păsările mai mari porumbelul de stâncă. Iarna, șoimii vânează la gurile de vărsare ale râurilor în mare, iar meniul lor cuprinde mai ales pescăruși, rațe, stârci. Au nevoie de aproximativ 100 de grame de hrană zilnic, dar necesarul crește după eclozarea puilor, trebuind să îi hrănească și pe aceștia. În perioada de clocit, șoimul călător trebuie să străbată distanțe mari în căutarea hranei. Teritoriul lui de vânătoare este de 40-200 de kilometri pătrați. Vânează rar mamifere, dar, uneori, prinde și iepuri. Șoimul călător preferă spațiile deschise, libere, precum: pusta, zonele mlăștinoase și semi deșertice, stepa, unde își poate utiliza cel mai eficient vederea excelentă. În Europa Centrală cea mai mare răspândire o are în zonele muntoase, unde crăpăturile dintre stânci oferă locuri excelente de cuibărit. Prădătoarele din vârful lanțului trofic, cum este și șoimul călător, sunt deosebit de sensibile la substanțele toxice ingerate odată cu hrana. Scăderea dramatică a efectivelor coincide, evident, cu folosirea unor pesticide. Aceste substanțe toxice nu se metabolizează, ci sunt acumulate și transmise în lanțul trofic. Șoimul călător, ca ultimă verigă a acestui lanț, preia aceste substanțe toxice în cantități mari, fapt ce îi dăunează clocitului. Prin limitarea folosirii substanțelor chimice și măsurile de protecție luate în interesul șoimilor călători, în ciuda atacurilor de neoprit ale prădătorilor de ouă, efectivele decimate serios au început o ușoară revenire. În timpul celui de-al doilea război mondial, șoimii călători au fost distruși intenționat pentru ca nu cumva să prindă porumbeii mesageri ce transportau mesaje importante. Ochiul șoimului călător este mai mare decât al omului, își observă hrana și de la altitudini de 300 de metri. Șoimul călător face parte din speciile amenințate cu dispariția.

2. Moneda de mai jos celebrează pasărea Barza albă. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, pe fundal se prezintă o Barză albă stând în picioare, într-un cuib și fiind orientată spre stânga. Undeva în dreapta cuibului sunt inscripționate literele majuscule XY (probabil simboluri ale gravorilor), iar periferic circular, în stânga și în dreapta păsării sunt aplicate inscripțiile: “WEISS” și ”STORCH” care împreunate formează numele păsării în limba germană. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri. Lângă gheara din dreapta a pajurii este inscripționată litera majusculă X (probabil simbol al gravorului). Periferic circular, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “2016” (anul emiterii monedei),“20 EURO” (valoarea monedei) și “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 2016, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur, calitatea – proof și tiraj – 200000 bucăți.

Barza albă sau Cocostârcul alb, denumire științifică - Ciconia ciconia, în limba germană – Weißstorch, este o pasăre mare din familia Ciconiidae. Penajul său său este în principal alb, cu aripile parțial negre. Adulții au picioare portocalii lungi și ciocuri roșii lungi, și măsoară în medie 100–115 cm de la vârful ciocului până la capătul cozii, cu o anvergură a aripilor de 155–215 cm. Barza albă se hrănește cu o gamă largă de animale, de la insecte, pești, amfibieni, reptile, mamifere mici și păsări mici. Își ia cea mai mare parte a hranei de la sol, din vegetația joasă și din apa puțin adâncă. Barza este monogamă, dar nu se împerechează pe viață. Ambii membri ai perechii construiesc un cuib mare, care poate fi folosit mai mulți ani. În fiecare an, femelele pot pune de obicei patru ouă, care eclozează asincron la 33-34 de zile după ouat. Ambii părinți clocesc ouăle pe rând și îi hrănesc pe pui. Puii părăsesc cuibul la 58-64 zile după eclozare și continuă să fie hrăniți de părinți încă 7-20 de zile. Barza albă are un areal de vară larg, deși disjunct, în toată Europa, adunat în Peninsula Iberică și Africa de Nord în vest și în mare parte din Europa de Est și Centrală, cu 25% din populația mondială fiind concentrată în Polonia, precum și în părți din Asia de Vest. Unele populații aderă la ruta de migrație orientală, care trece prin Israel în Africa de Est și Centrală. Berzele albe zboară spre sud din zonele lor de reproducere din Europa, în august și septembrie, spre Africa. Acolo, ele petrec iarna în savanele din Kenya și Uganda până în Africa de Sud. În aceste zone se adună în stoluri mari, care pot depăși o mie de indivizi. Primăvara, păsările se întorc spre nord; acestea sunt observate în Sudan și Egipt din februarie până în aprilie. Ele ajung din nou în Europa la sfârșitul lunii martie și în aprilie, după o călătorie medie de 49 de zile. Prin comparație, călătoria de toamnă este finalizată în aproximativ 26 de zile. Sunetul principal produs de barza albă adultă este un clămpănit zgomotos din cioc, care a fost asemănat cu focul de mitralieră din depărtare. Pasărea face aceste sunete prin deschiderea și închiderea rapidă a ciocului, astfel încât să se producă un pocnet de fiecare dată când ciocul se închide. Sunetul este amplificat de punga de la gât, care acționează ca un rezonator. Barza albă se reproduce în zone agricole deschise, cu acces la zonele umede mlăștinoase, construind un cuib mare în copaci, pe clădiri sau pe platforme construite de om. Fiecare cuib are 1–2 m în profunzime, 0,8–1,5 m în diametru și cântărește 60–250 kg. Nefiind persecutată, întrucât este considerată semn bun, ea își face adesea cuiburi aproape de zonele locuite de oameni; în Europa de Sud, cuiburile pot fi văzute pe biserici și alte clădiri. Cuibul este folosit de obicei an după an, mai ales de către masculii mai în vârstă. Masculii sosesc mai devreme în sezon și își aleg cuiburile. Cuiburile mai mari sunt asociate cu un număr mai mare de pui crescuți cu succes și par a fi mai căutate. O pereche de berze albe crește o singură serie de pui pe an. Femela depune de obicei patru ouă, ce măsoară 73 pe 52 mm și cântăresc 96 – 126 grame. Ouăle sunt albe, dar adesea par murdare sau gălbui din cauza unei substanțe glutenoase. Puii pot zbura la 58 până la 64 de zile după eclozare. Berzele albe încep, în general, să se reproducă la vârsta de aproximativ patru ani, deși vârsta primei reproduceri a fost înregistrată între doi ani și șapte ani. Cea mai bătrână barză albă sălbatică cunoscută a trăit timp de 39 de ani după ce a fost inelată în Elveția, în timp ce păsările în captivitate trăiesc peste 35 de ani.

3. Moneda de mai jos celebrează pasărea Ciocănitoarea neagră. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu, pe fundal se prezintă o tulpină de copac pe care stă o ciocănitoare neagră, orientată spre stânga. Undeva în stânga tulpinii sunt inscripționate literele majuscule XY (probabil simboluri ale gravorilor), iar periferic circular, pe partea dreaptă este aplicată inscripția: “SCHWARZSPECHT”. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele,

fiecare având câte cinci colțuri. Lângă gheara din dreapta a pajurii este inscripționată litera majusculă X (probabil simbol al gravorului). Periferic circular, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “2016” (anul emiterii monedei),“20 EURO” (valoarea monedei) și “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 21 iunie 2021, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur, calitatea – proof și tiraj – 200000 bucăți.

Ciocănitoarea neagră, denumire științifică - Dryocopus martius, în limba germană – Schwarzspecht, este o pasăre sedentară din familia picide. Este cea mai mare ciocănitoare din Europa, având talia unei ciori. Lungimea corpului este de 45–57 cm, iar greutate de 200–380 g. Anvergura aripilor este de circa 64-73 cm. Longevitatea maximală cunoscută este de 14 ani. Colorația penajului este de un negru lucios, cu excepția unei zone de pe cap: masculul are tot creștetul roșu, iar femela - doar partea din spate a creștetului. Coada este lungă și în formă de daltă. Ciocul este mare, puternic, alb-albăstrui sau galben și cu vârful întunecat. Picioarele sunt sur-plumburii. Spre deosebire de celelalte ciocănitori, are un zbor drept continuu, fără ondulații. Arealul cuprinde regiunile boreale și temperate din Europa, parțial Asia până la Extremul Orient. Cele mai mari populații cuibăresc în Polonia, Bielorusia, Rusia și România. În România este întâlnită în păduri de conifere, mixte și foioase din Carpați, uneori și în cele din șes, mai ales în Muntenia. În ultimele decenii populația a suferit o expansiune accentuată și a devenit o specie larg răspândită în România, lipsind numai în zonele întinse fără păduri și la altitudini peste limita pădurii (1700 m); este o specie comună în Delta Dunării. Populația din România este estimată la 14.500 și 57.000 de perechi. În Republica Moldova este foarte rară, a apărut prin anii 1980 și actualmente se întâlnește în pădurile din lunca Prutului și în zona Codrilor. Este o pasăre monogamă și sedentară, fiind prezentă tot timpul anului; iarna se întâlnește în ținuturile mai joase. Cuibul și-l sapă în copaci bătrâni, la 6-10 m de la sol sau și mai sus, și este scobit de ambii părinți, adesea chiar în trunchiuri sănătoase; gaura de intrare este ovală de cca 8 × 12 cm, adâncimea cuibului fiind de 60-100 cm, iar lățimea de 15-20 cm; cuibul este gol sau căptușit cu foarte puține așchii. Ponta este depusă o singură dată pe an prin aprilie-mai fiind alcătuită din 3-5 ouă albe, netede, lucioase, pe care le clocesc ambele sexe, timp de 12-14 zile. La ieșirea din ou puii sunt golași și orbi, cu pielea roz, mandibula inferioară este prevăzută la bază cu o umflătură, cea superioară are vârful alb. Puii sunt hrăniți de ambii părinți cu hrană omorâtă în prealabil; ei deschid ochii la circa 12 zile; apar la deschiderea scorburii la 17-20 de zile și zboară la 24-28 de zile. Ciocănitoarea neagră se hrănește cu insecte și larvele acestora de sub scoarța arborilor. Consumă preponderent coleoptere (croitorii lemnului, gândacii de scoarță etc.) și larvele lor care trăiesc în copaci, furnici. Insectele le prinde cu limba lungă, care este acoperită de o substanță lipicioasă excretată de glandele salivare. Face găuri mari în trunchiurile putrezite ale copacilor în căutarea hranei cu ajutorul ciocului său puternic. Bate frecvent o darabană puternică care se aude de la o distanță de circa 3 km. Ciocănitoarea neagră este o specie folositoare, care consumă insectele dăunătoare de sub scoarță, protejând astfel copacii.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Traian Vuia - pionier al aviației mondiale 1872 - 1950

100 de ani dela primul zbor cu mijloace proprii de bord

1906 - 18 martie - 2003 Montesson - Franța

(Medalie este gravată de Vasile Gabor)

Traian Vuia - unul dintre pionierii aeronauticii mondiale - s-a născut în Banatul Românesc, într-o familie de români, în vremea când această provincie făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. Elev eminent, doctor în drept, inginer şi inventator, Traian Vuia s-a născut în data de 17 august 1872, în satul Surducu Mic, parte a fostei comune Bujoru, astăzi Traian Vuia, județul Timiș și a decedat în data de 3 septembrie 1950. A studiat în clasele primare la Făget, apoi a urmat, la Lugoj, studiile gimnaziului superior maghiar romano-catolic. Şi-a încheiat studiile liceale cu calificativul “eminent” şi a optat pentru Universitatea Tehnică din Budapesta. Ideile sale au prins contur la Paris, unde a început cursuri de specializare în domeniul aeronauticii. În anul 1902 a plecat în Franța, iar în 1905 a terminat aparatul de zbor - Vuia 1, pentru ca în anul următor să facă experimentul primului zbor la Montesson. A finalizat proiectul primului său aparat de zbor în 1903, iar documentaţia pentru brevetul de inventie cu titlul aeroplan mobil a depus-o la 15 mai 1903. Vuia a realizat primul aparat de zbor autopropulsat mai greu decât aerul, cu care a reușit să se ridice de la sol pe data de 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris. El a brevetat și alte invenții precum: generator de abur (1925) și două elicoptere (1918 și 1922). Recunoscut pentru realizarea primului zbor din lume cu un aparat mai greu decat aerul, Traian Vuia s-a implicat şi în activitatea politică, prin înfiinţarea, la 30 aprilie 1918, a Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, fiind numit preşedintele acestuia. Cunoscător în profunzime al situaţiei din Banat şi Transilvania, el a publicat şi o broşură cu argumente solide privind dreptul românilor la autodeterminare, document care a fost pus pe masa Conferinţei de Pace de la Paris. Revine în România în 1938. Primește o rentă viageră din partea statului român pentru contribuția adusă aerodinamicii mondiale. A fost ales membru de onoare al Academiei Române pe data de 27 mai 1946 și este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor

Premiul I - Clasa a IV-a 1902 - 1903

(Medalie este gravată de Radivon și Carniol)

Apariţia acestei instituţii se leagă de însuşi momentul de întemeiere a statului român modern prin Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti. Imediat după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi al Tării Româneşti, în ianuarie 1859, a fost înfiinţat la Iaşi şi la Bucureşti câte un Minister al Cultelor. Începând din anul 1862, odată cu unificarea administrativă a Principatelor Romane, a luat fiinţă Ministerul Cultelor, a cărui existență continuă până astăzi. În anii 1867-1921 a funcţionat sub denumirea de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, tocmai pentru a accentua caracterul principal al activităţii Bisericilor în educaţie şi instrucţie, cunoscându-se faptul că în perioada respectivă şcolile confesionale aveau o mare pondere în sistemul educaţional românesc. După realizarea Marii Uniri din 1918, instituția s-a numit Ministerul Cultelor şi Artelor, devenind organul central al statului pentru problemele cultelor religioase (1921-1930). Apoi a revenit la denumirea Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1930-1939), apoi - Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor (1940-1945), și în perioada 1946-1957 a redevenit Ministerul Cultelor. Din anul 1957 a funcţionat sub denumirea de Departamentul Cultelor. Asocierea cultelor cu artele în perioada interbelică se justifică în special prin activitatea de depistare, restaurare şi conservare a monumentelor istorice religioase, şi prin constituirea şcolii româneşti de restaurare în cadrul Comisiunii Monumentelor Istorice. După decembrie 1989, Departamentul Cultelor redevine pentru o scurtă perioadă Ministerul Cultelor (ianuarie-iulie 1990), după care funcţionează până la finele anului 2000 sub forma de Secretariat de Stat pentru Culte. În aceşti ani, legătura instituţiei cu Guvernul s-a realizat prin intermediul unui ministru de stat, iar în anii 1996-2000 s-a aflat în subordonarea directă a Primului Ministru. Din 29 decembrie 2000 s-a revenit la formula interbelică, Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 29 decembrie 2009 s-a reînfiinţat Secretariatul de Stat pentru Culte, în subordinea directă a Primului Ministru. Din luna mai 2012, Secretariatul de Stat pentru Culte s-a reorganizat ca instituţie publică în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, fiind condusă de un director general. Din decembrie 2012 Secretariatul de Stat pentru Culte s-a reorganizat ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în coordonarea Primului Ministru.

Placheta - O.S.P. - Atletism (Organizația sportului popular)

În decembrie 1912 se infiinteaza Federatia Societatilor Sportive din Romania (FSSR), reunind Uniunea Societatilor Romane de Sporturi Atletice, Asociatia cluburilor de fotbal, Federatia societatilor de sporturi de iarna precum si alte asociatii si cluburi sportive individuale ce existau la acea vreme. In 1915 se recunoaste personalitatea juridică a FSSR, aceasta transformandu-se apoi in UFSR, (Uniunea Federatiilor Sportive din Romania). In anul 1933 existau 11 federatii sportive. În anul 1929 apare Legea educatiei fizice si se înfiinţează Oficiul National de Educatie Fizica (ONEF) ca institutie de stat. In 1940 UFSR structura de drept privat este desfiintata, patrimoniul si activitatea fiind preluate de OSR (Organizarea sportului românesc), institutie de stat subordonata initial presidentiei consiliului de ministri si apoi subsecretariatului de stat al educatiei extrascolare. OSR este desfiintată prin lege în 1944 si se reînfiinteaza UFSR, persoana juridica de drept privat care va functiona pe lângă Ministerul Culturii. UFSR a fost desfiintată în 1946, înfiinţându-se apoi O.S.P. (Organizatia sportului popular), institutie de stat care se va restructura şi ea in 1948, federatiile sportive devenind sectii ale directiei tehnice in 1949. CC al PMR desfiinteaza OPS si creeaza CCFS (Comitetul de cultura fizica si sport). Iată o parte a framântărilor organizatorice ale sportului românesc. Să ne mai întrebăm de ce întârzie să apară rezultate mari în sportul nostru?

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Insigna - Specialist de clasă 1

Serviciul de Telecomunicații Speciale

Forțele militare ale oricărui stat, deci și ale țării nostre, sunt categorisite pe diverse specialități militare de pregătire și instruire. În baza unor baremuri dinainte stabilite militarii sunt testați periodic asupra nivelului de pregătire și, dacă corespund acestor baremuri, sunt declarați specialiști de clasă și distinși cu insigne de Specialist de clasă 1, 2 sau 3, diferite ca model de la o specialitate după ea o promovare în funcție și întotdeauna o creștere neînsemnată a soldei lunare. militară la alta. Obținerea unei asemenea distincții, meritorii atrage uneori.

Prima atestare istorică a telecomunicaţiilor de stat în România datează de acum un secol, în anul 1889 fiind instalată la Bucureşti centrala telefonică manuală cu cinci abonaţi pentru Parlament şi ministere. Tot în acea perioadă a fost dată în folosinţă o centrală telefonică automată, cu patru abonaţi, care a aparţinut Casei Regale. Interesant de remarcat este faptul că, de la începuturile creării comunicaţiilor pentru persoanele din conducerea ţării, s-a pus problema protejării acestora. Astfel, din considerente strategice, încă de atunci aceste servicii se vor regăsi în structura Ministerului de Interne. În perioada 1918 – 1920 au existat nenumărate revendicări sindicale care solicitau trecerea Direcţiei Poştelor, Telefoanelor şi Telegrafului sub tutela Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, însă, autorităţile de atunci nu au dat curs favorabil acestor doleanţe, principala motivaţie fiind teama de greve care ar fi putut periclita securitatea statului. Totuşi, după câţiva ani, aceste revendicări au fost acceptate, Direcţia Poştelor, Telefoanelor şi Telegrafului trecând în subordinea Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Concomitent, în cadrul Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării au început să se creeze organe speciale de transmisiuni. Până în 1948, legăturile de comunicaţii ale Casei Regale au fost asigurate de Oficiul Central care deservea şi Parlamentul. Acesta, prin începerea militarizării structurilor statului, va deveni Direcţia a VIII -a Tehnică de pe lângă Direcţia Generală a Securităţii Poporului. În anul 1953, direcţia va trece în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. În anul 1969, ia fiinţă o unitate de transmisiuni, încadrată în Ministerul Afacerilor Interne care preia toate activităţile privind telecomunicaţiile guvernamentale şi a devenit o structură concentrând toate formaţiunile de transmisiuni şi legăturile Interpol cu colaboratori din Europa şi din alte state. Unitatea de Transmisiuni „R” avea ca principale atribuţii asigurarea legăturilor telefonice, radiotelefonice, telegrafice, radiotelegrafice pentru aparatul central şi teritorial al statului român. La 1 iulie 1969, la conducerea Unităţii Speciale de Transmisiuni „R” este numit domnul Iuliu Plăpcianu. Din anul 1973, unitatea va funcţiona în cadrul Comandamentului pentru Tehnică Operativă şi Transmisiuni din Ministerul de Interne. Prin Decretul Consiliului Frontului Salvării Naţionale nr. 4 din 26 decembrie 1989 Unitatea Specială de Transmisiuni „R” este preluată de Ministerul Apărării Naţionale. După 1990, Unitatea Specială „R” a fost reorganizată succesiv, în scopul adaptării activităţii sale la noile cerinţe ale ţării, structura, misiunile şi responsabilităţile reflectând prefacerile care s-au produs în întregul organism militar. La 18 decembrie 1992, instituţia primeşte, printr-o hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării denumirea actuală – Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. Desprinderea totală din M.Ap.N. s-a făcut începând cu Hotărîrea Guvernului României nr. 229 din 27 mai 1993, care stabilea unele măsuri de organizare şi funcţionare a instituţiei ca organ central de specialitate în domeniul telecomunicaţiilor speciale. Cadrul legal de funcţionare a fost încheiat prin adoptarea Legii 92/1996. Importanţa Serviciului de Telecomunicaţii Speciale în promovarea intereselor de securitate ale ţării noastre a căpătat valenţe noi în ceea ce priveşte gestionarea problematicii comunicaţiilor speciale şi a tehnologiei informaţiei, precum şi a protecţiei acestora, instituţia noastră având tot mai mult rolul unui integrator de soluţii pe care se sprijină comunicaţiile de stat în România. În prezent, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale este administratorul unei infrastructuri critice de comunicaţii de stat care, prin abonaţii săi, serviciile şi reţelele operaţionalizate, are un rol important din punct de vedere strategic, operaţional şi de cooperare.

Insigna - România - Universal Tractor

Primul tractor românesc s-a numit IAR-22 şi a fost realizat la 26 noiembrie 1946 la fostele Uzine IAR, devenite “Tractorul”, din Braşov. În primul an de fabricaţie, 1947 s-au construit 280 de tractoare, iar in timp, capacitatea de producţie a crescut la cca 60.000 bucãţi/an, in vremurile bune cand fabricaţia de tractoare s-a extins şi la Craiova, Miercurea-Ciuc, Timişoara şi Codlea. În anul 1951 a început fabricaţia în serie a tractorului pe şenile KD-35 cu destinaţie generalã, care realiza cinci viteze pentru mersul înainte cuprinse între 3,81 şi 9,11 km/h şi era echipat cu un motor Diesel în patru timpi cu puterea de 37 CP la 1400 rot/min. În anul 1955 a început fabricaţia tractorului Universal-2 (U-2) pe roţi, echipat cu acelaşi motor D-35 al tractoarelor KD-35, realiza cinci viteze de mers înainte cuprinse între 4,56 şi 12,95 Km/h, având un domeniu de utilizare mai larg. Ulterior s-a trecut la fabricarea tractorului U-26, U-27, U-29, U-450, cu prizã de putere semi independentã şi instalaţie hidraulicã pentru acţionarea diferitelor maşini agricole purtate şi remorcate, aceste tractoare realizau 10 viteze de mers înainte, cuprinse în intervalul 2,83-22,40 km/h şi erau echipate cu motor Diesel de 45 CP la turaţia de 1500 rot/min. Universal Tractor România a fost o firmă românească de comerț exterior care se ocupa în mod special cu vânzarea de tractoare.

Monograma fostului regele Carol al II-lea al României

Conform DEX, monograma este un semn scris, gravat sau brodat, format prin alăturarea sau împletirea inițialelor numelui și prenumelui unei persoane. Este știut faptul că familiile regale deci și cele românești erau reprezentate de aceste monograme care se aplicau pe suporți de metal, hârtie, pânză sau altele.

Carol al II-lea a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. El s-a născut la data de 15 octombrie 1893 și a decedat la data 4 aprilie 1953. A fost primul copil al viitorului rege român Ferdinand I și a soției sale Maria. După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. În timpul primului război mondial s-a remarcat prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai – viitor rege al României. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în anul 1927. În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ionel Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930, în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor '30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală, prin suspendarea constituției, desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege. Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil. Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la mănăstirea Curtea de Argeș, în anul 2003.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII