Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - JUDEȚUL BRĂILA: AZILUL DE ORFANII, BISERICILE CATOLICĂ, SFÂNTUL IERARH NICOLAE, SFÂNTUL GHEORGHE, SFINȚII ARHANGHELI ȘI SUCURSALA BNR DIN MUNICIPIUL BRĂILA

1. Azilul de orfani a aparținut Societății Generale de Patronagiu din municipiul Brăila. Societatea Generală de Patronagiu din Brăila avea sediul în apropierea Centrului militar, pe Şoseaua Buzăului, la intrarea în parc. Clădirea adăpostea un azil de copii, de bătrâni infirmi, o şcoală și probabil o biserică.

Astăzi clădirea societății este renovată. Societatea Generală de Patronagiu s-a format în București, la inițiativa subdirectorului general al închisorilor C.Rădulescu, sub conducerea lui Scarlat Feredchide. Societatea nu era o instituție de binefacere în sensul larg al cuvântului, ci ea avea ca scop rezolvarea unei grele probleme sociale – de ajuta pentru cei oropsiți și dezmoșteniți de soartă să-și poată asigura singuri, prin muncă cinstită, existența. În cadrul societății activau câteva ateliere în care tinerii mai mărișori puteau deprinde anumite aptitudini. Pentru început societatea a avut două secții; pe lângă cea din București și una la Brăila. Societatea brăileană era mai dezvoltată, în sensul că avea două palate pompoase, într-unul fiind adăpostiți și instruiți copii aruncați în stradă, iar în celălat erau atelierele celor eliberați din temniță, care nu găsesc de lucru din cauza “păcatului” de a fi fost pușcăriași.

Localul pentru copii (azilul) este opera arhitectului transilvănean I.Manole din Săcele, președintele Societății meseriașilor români din Brăila. Piata de temelie a azilului a fost pusă în anul 1909 în prezența autorităților locale locale, având loc și un servciu religios oficiat de Episcopăul Nifon al Dunării de Jos.

2. Biserica catolică din municipiul Brăila se numără printre cele mai importante lăcașe de cult din oraș. Ea are hramul Adormirea Maicii Domnului, este ridicată în stil neoromanic în anul 1855, fiind situată pe Calea Galați, la nr.19. Parohia Romano Catolicã din Brãila a fost înfiintatã în anul 1835 de către preotul franciscan preotul Bernard Fontanel. Actuala biserică a fost construită de preotul Ambrozie Bogdanfi, franciscan, în anul 1855, pentru ca în anul 1925 să fie renovatã.

Biserica este construitã în stil romanic si este fãcutã din cãrãmidã. În anul 1881, a fost înzestratã cu icoana principalã: "Adormirea Maicii Domnului", iar între anii 1925 - 1928 cu 6 vitralii. În anul 1931, biserica primeste în dar un altar de piatrã si marmorã, lucrat în Franta. Darul a fost fãcut de familia Jacques Vuccino. Actuala casã parohialã a fost construitã de preotul Ioan Knosalla; tot el aduce statuile "Inima lui Isus", "Maica Domnului", "Sfântul Iosif" si "Sfântul Anton" si apoi cele 14 frumoase statui "Calea Crucii", lucrate la Stuflesser. Orologiul cu 4 cadrane din turnul bisericii este primit de la München, în anul 1872. În anul 1939, preotul Bronislav Palevschi aduce din Timisoara o orgã lucratã la fabrica Wegenstein, cu 13 registre. Turnul are trei clopote de dimensiuni mijlocii. Comunitatea catolicã din Brãila a început cu negustorii italieni, veniti din Veneția și Trieste pe la anul 1825, apoi au venit austrieci și unguri, majoritatea industriași. În 1890, comunitatea numãra peste 3000 de suflete, iar în 1899, era de 3400 de credincioși. În anul 1903, scoala parohialã numãra 59 de bãieti, iar în 1914, avea 179. Scoala de fete a cãlugãritelor "Sfânta Maria" era frecventatã, în 1918, de 260 de eleve, iar în 1922, de 404. În 1925, Arhiepiscopul Alexandru Cisar a sfintit biserica restauratã si frumos împodobitã. Între timp, dar mai ales în timpul perioadei comuniste, în zonă au sosit, în căutare de locuri de muncă, credincioși catolici din Moldova. În plus, există un schimb „ecumenic” de credincioși, cel mai adesea prin căsătorie. În felul acesta, astăzi, comunitatea catolică din Brăila numără mai puțin de 400 de adrese și circa 900 de credincioși de diferite etnii și culturi.

3. Biserica “Sfântul Ierarh Nicolae din municipiul Brăila, este monument istoric, construit între anii 1835 și 1838, din inițiativa orășenilor de religie ortodoxă, de toate etniile, cu bani proveniți din veniturile Bisericii Vechi, din împrumuturi, din subvenția acordată de guvern și din milostenia enoriașilor, fiind situată pe Strada Ana Aslan, fostă Ion Slătineanu.

Veche biserică a fost mistuită de un incendiu la data de 6 octombrie 1860, dar a fost reconstruită între anii 1861 – 1864, după planurile arhitectului Dimitrie Poenaru. Aceasta era a doua biserică ridicată în Brăila după eliberarea de sub turci a orașului, era și cea mai înaltă construcție din localitate, ea servind pompierilor orasului drept turn de observație pentru prevenirea incendiilor. Este primul monument religios de mari dimensiuni construit la Brăila, din zidărie masivă de cărămidă, pe fundatie de piatră, în stilul neogotic promovat în Europa de mișcarea romantică.

Nava centrala este marcată de turnul clopotniță etajat, înzestrat cu un ceas cu patru cadrane. Ușile de la intrare sunt fixate în ancadramente din marmură albă. Pictura bisericii a fost executată în anul 1865 de către Petre Alexandrescu (absolvent al Academiei de Pictură din Roma, care realizase deja la acea dată pictura Bisericii mănăstirii Antim din București), într-un stil inspirat din renașterea italiană, iar catapeteasma de sculptorii Petre și Mihail Babic.

Dimensiunile interioare ale bisericii sunt; lungime – 37 metri, lățime – 20 metri și înălțime – 10,5 metri. În anul 1894, biserica a primit rangul de catedrală a orașului, curtea a fost transformată în parc, iar în fața ei a fost amenajată o piațetă.

4. Biserica Sfântul Gheorghe din municipiul Brăila este un lăcaș ortodox de cult, situat pe strada Rahova, la nr. 268.

Edificiul a fost construită între anii 1852 şi 1857, în timpul păstoririi Episcopului Filotei al Buzăului. Pictura bisericii a fost realizată între anii 1894 şi 1895 de către pictorul Dimitrie Teodorescu din Buzău, în timpul slujirii preotului Radu Mihăilescu. Episcopul Partenie al Dunării de Jos a săvârşit slujba de resfinţire a bisericii la 4 iulie 1895. Actuala catapeteasmă din lemn de tei sculptat datează din anul 1912, fiind construită prin strădania preotului Titu Ciocârlan şi înfrumuseţată cu icoane pictate de Dimitrie C. Goleanu din Buzău. Pictura a trecut prin mai multe stadii de restaurare în anii 1910, 1946 şi 1974, iar după ultima intervenţie a fost resfinţită de către Episcopul Antim Angelescu al Buzăului, în timpul slujirii preotului Gogu Sârbu.

Începând cu anul 2001, cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian, locaşul de cult, afectat de cutremurele din anii 1977 şi 1986, a intrat într-un amplu proces de consolidare şi restaurare. Pictura veche a fost restaurată de către pictorul restaurator Petru Tulei din Tecuci.

5. Biserica „Sfinții Arhangheli”, denumire completă Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Brăila, este cel mai vechi lăcaş de cult existent pe raza oraşului.

Este singura biserică ortodoxă din România realizată prin transformarea unei geamii turceşti. Micul lăcaş se găseşte în centrul istoric al oraşului, în Piaţa Traian, şi are o vechime de aproape cinci secole, fiind încărcată de legende. Cercetări arheologice recente au dovedit faptul că în urmă cu peste cinci sute de ani, acolo a existat un cimitir creştin. Peste acesta, turcii au ridicat o geamie – lăcaş de cult musulman – începând cu anul 1667. În anul 1831, lăcaşul de cult avea să fie transformat definitiv în biserică ortodoxă, de ducele Mihail Pavlovici Romanov, conducătorul armatei ruseşti care a eliberat Brăila de dominaţia turcă, în războiul ruso-turc încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829). Mihail Romanov a intervenit pe lângă Episcopia Buzăului pentru a primi aprobarea transformării “geamiei” în biserică, salvând astfel edificiul de la demolare. Acelaşi prinţ rus a înzestrat biserica cu obiectele de cult necesare serviciului religios, inclusiv cu o icoană îmbrăcată în aur. Drept recunoştinţă, brăilenii i-au dat bisericii hramul „Sf. Mihail şi Gavril”, după numele generosului ctitor.

În prezent, atracţia turistică a acestui lăcaş de cult este dată de combinaţia elementelor din arhitectura orientală, de rit musulman, cu elementele cultului ortodox. Biserica mai păstrează pe tavan elemente ale picturi musulmane, iar prin forma şi interiorul cu tavan plat aminteşte de arhitectura turcă. Clădirea de plan dreptunghiular, tip sală, a fost adaptată cultului ortodox prin adăugarea unei abside de formă semicirculară spre est şi a unui pronaos în partea de vest. Separarea spaţiilor are loc doar la nivel vizual şi este rezultatul suprapunerii cafasului peste pronaos. Construcția păstrează elemente de arhitectură orientală, fiind una din puținele biserici din România, care nu are turle. Biserica a suferit mai multe renovări, printre care cea din 1862, când faţada s-a prelungit cu 7 metri, biserica primind o decoratie neoclasică. Clopotniţa bisericii, o construcţie din lemn ridicată pe locul ocupat de minaretul mesdjid-ului, dărâmat în anul 1829, era dotată cu trei clopote turnate la Petersburg, în anul 1832. Turnul de lemn a ars în 1885, a fost reconstruit şi a mai ars odată, câţiva ani mai târziu. În cele din urmă, a fost reconstruit, din cărămidă, de această dată, de filantropii brăileni Nedelcu şi Ana Chercea. Aceştia au donat şi actualele clopote ale bisericii, cele vechi, aduse de ruşi, fiind furate în timpul primului război mondial.

Un moment de cumpănă în existenţa acestui lăcaş de cult a fost în timpul ocupaţiei sovietice, de după cel de-al doilea război mondial. Ruşii au schimbat denumirea Pieţei Traian în Piaţa Lenin şi nu le convenea deloc ca acea zonă ce purta numele „părintelui” Sovietelor să existe o biserică ortodoxă. Nu au îndrăznit să o demoleze direct, însă au făcut tot posibilul să o dărâme prin alte metode. Brăilenii în vârstă îşi aduc aminte că, timp de câteva zile, tancurile sovietice au mers continuu în jurul bisericii, provocând trepidaţii foarte puternice. A fost ca un cutremur care nu se mai termina, însă vechile ziduri s-au dovedit suficient de solide şi de trainice pentru a rezista acestor încercări.

6. Sucursala Brăila a Băncii Naționale a României este o clădire intrată în patrimoniul UNESCO, situată pe Calea Călărași, la nr. 2.

Este cel mai vechi sediu din ţară al unei sucursale a Băncii Naţionale, fiind realizat după proiectul arhitectul francez Albert Galleron, același care a realizat proiectul Ateneului Roman şi Palatului BNR, din Bucureşti.

Edificiul bancar brăilean a fost inaugurat în anul 1886, la doar doi ani după sediul central al BNR Bucureşti, astăzi având statut de monument istoric de clasa B.

De-a lungul timpului, sediul din Brăila şi-a păstrat forma iniţială, fapt ce acum îi creşte foarte mult valoarea de patrimoniu. Edificiul a suferit o renovare completă începând cu anul 2014.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - V.K.C. - Emlek Anina - X.21.1899

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Anina (în limba germană - Steierdorf, în limba maghiară –Stájerlakanina, este un oraș din județul din județul Carșa-Severin, care include și satul Steierdorf, fiind situat în inima Munților Aninei. Localitatea fost declarată oraș în anul 1952. Anina este un oraș preponderent minier, care s-a dezvoltat în jurul exploatărilor de huilă și după 1989 a înregistrat un puternic regres economic. În anul 2002 în Peștera cu Oase de lângă Anina, au fost descoperite cele mai vechi rămășițe ale omului modern din Europa, numit Ion din Anina, cu o vechime de circa 40000 ani. Dintre monumentele istorice ale orașului cele mai cunoscute sunt: gara Anina, Uzina de fier și ansamblul celor trei case ale funcționarilor SteG din perioada Belle Epoque. La recensământul din anul 2011 orașul număra 7485 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 9167 locuitori), dintre care: români – 80,56%, maghiari - 1,32%, romi – 2,72%, germani – 5,65% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului cărășean Anina, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 69,77%, romano catolici – 11,58%, penticostali – 5,35%, baptiști – 3,44% și restul – nedeclarată sau altă religie. Deși infrastuctura turistică la standarde acceptabile aproape că lipsește in zonă, în apropiere se află o serie de obiective turistice ce merită atenție:

Peștera Buhui, cu cel mai lung curs subteran din România
Lacul Buhui, primul lac artificial din România
Buhui – Mărghitaș - arie protejată
Cheile Minișului cu Cascada și Izbucul Bigăr
Calea ferată Oravița-Anina - prima cale ferată montană de pe cuprinsul României, dată în funcțiune în anul 1863, numită și „Semmeringul Bănățean”.

Insigna - U.C.M. Reșița - fondat 1771

(Uzina construcții mașini)

Complexul metalurgic Resita a fost fondat în 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. U.C.M. Resita S.A. s-a infiintat in anul 1991 din fosta Întreprindere de Construcţii de Maşini Reşiţa (I.C.M. Resita). Dupa Legea privatizarii (nr. 58/1991) la 10 iunie 1993, proprietatea a fost transferata in proportie de 70% catre Fondul Proprietatii de Stat si in proportie de 30% catre Fondul Proprietatii. Sus am postat logo-ul Uzinei de construcții de mașini din Reșița. Când intri pe poarta U.C.M. Reșița (Uzina de construcții mașini) te impresionează dimensiunea de dezvoltare a uzinei, care are 25 de hectare de hale şi se întinde pe o suprafaţă de 130 de hectare. La U.C.M. totul este uriaş: halele de producţie, utilajele care ajung şi la 15 metri lungime şi înălţime, echipamentele pentru hidrocentrale care se produc aici şi care ajung să cântărească şi 120 de tone. U.C.M. este un mamut industrial care s-a extins în toate direcţiile timp de două veacuri şi jumătate şi a devenit practic sinonim cu oraşul Reşiţa, platformele industriale ale uzinei fiind amplasate în trei regiuni diferite ale oraşului. Platforma veche este situată în partea de sus a oraşului şi are o secţie de motoare navale, una de servomotoare, alta de tratament termic, de mecanică grea, de generatoare mari, sculerie şi secţia diesel, unde se făceau motoare. Platforma a doua care este praf şi pulbere acum, unde erau sectoarele aşa -zise calde, oţelărie, turnătorie, neferoase, forje. Toate piesele turnate din oţel sau fontă, alamă, bronz. Acum nu mai e aproape nimic. A mai rămas doar platforma Câlnicel din cadrul U.C.M., care a fost construită între anii 1975 - 1983. Cuprinde trei secţii, o secţie de prelucrări mecanice mari, secţia de sudură, secţia de generatoare. Începând din anul 1922 atelierul de întreţinere şi reparare maşini electrice existente în Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa - UDR - (denumirea din aceea perioadă a uzinelor din Reşiţa) a început să producă şi maşini electrice noi pentru terţi. Etapa marchează apariţia celei dintâi fabrici de maşini electrice din Romania.

Aici s-au produs diferite motoare trifazate de curent alternativ, motoare şi dinamuri de curent continuu, generatoare trifazate pentru centrale electrice, motoare de curent continuu pentru tramvaie, motoare trifazate pentru laminoare, grupuri convertizoare, transformatoare, etc. În anii 1930-1932 la UCM Reşiţa se realizau primele maşini electrice în construcţie sudată, pionierat în tehnică, iar începând cu 1952 respectiv 1960 producea şi generatoare electrice pentru turbine cu abur, respectiv generatoare electrice pentru turbine hidraulice. UCM Reşiţa a păstrat în profil maşinile electrice de putere mare şi speciale, în general cu caracter de unicat sau cel mult de serie mică. Înainte de anul 1989 uzina de la Reşiţa dădea de lucru la peste 14000 de oameni, însă odată cu prăbuşirea economiei interne de după Revoluţie şi un management privat care într-un deceniu n-a reuşit să o rentabilizeze, în companie mai sunt astăzi 1590 de salariaţi şi aceia trăiesc cu grija că-şi vor pierde locurile de muncă. U.C.M. a fost fondată în data de 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. Sus am postat logo-ul U.C.M. Reşiţa.

În anul 1862 se construieşte aici prima locomotivă Tender STEG cu 10 roţi cuplate (vezi poza de mai sus).

Insigna sportivă - Metalul Bocșa - 1928

Metalul Bocșa este un club de fotbal din Bocșa, Caraș-Severin, România, fondat în anul 1928. În 1928, Ștefan Volovăț, venit din Timișoara, și-a dorit foarte mult înființarea unei echipe de fotbal la Bocșa. Astfel în asociere cu Tamas Csenke au apelat la Asociația Sportivă a Uzinelor Domeniului Reșița (U.D.R.), cu rugămintea de a sprijini financiar această acțiune. Primul meci public al echipei de fotbal din Bocșa Română s-a disputat în compania unei echipe din Doman, în fața căreia s-a impus cu scorul de 2-1. În timp Încet, încet, dorința de a construi o echipă competitivă a prins contur. Mai târziu, între anii 1957 - 1958, echipa bocșeană a devenit campioană în Campionatul Regional. Echipa în culorile alb-albastru a ajuns până în divizia B, în prezent jucând în campionatul județean. Sus am postat fanionul clubului Metalul Bocșa.

Bocșa, în limba maghiară - Boksánbánya, în limba germană –Bokschan, este un oraș din județul Caraș-Severin, format din trei cartiere, odinioară comune de sine stătătoare: Bocșa Română, Bocșa Montană și Vasiova. Orașul este situat pe cursul mijlociu al râului Bârzava, la 18 km de municipiul Reșița, pe comunicația DN58B Reșița – Timișoara. La recensământul din anul 2011 orașul număra 15842 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 16911 locuitori), dintre care: români – 82,43%, maghiari – 1,79%, romi – 3,37%, germani – 1,04% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Bocșa, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 69,25%, romano catolici – 4,38%, penticostali – 8,58%, baptiști – 4,6% și restul – nedeclarată sau altă religie. O primă mențiune despre existența localității Bocșa o găsim în anul 1333 în catastihul protopopiatului latin de Caraș referitor la deportarea zeciuielii papale. Din punct de vedere politico-administrativ, Bocșa a fost declarată oraș începând cu 1 ianuarie 1961 și a luat ființă prin unirea comunelor Bocșa Română, Bocșa Montana și Vasiova (cărora li s-au alăturat anterior localitățile Bichistin, Altwerk și Neuwerk). Localitatea Bocșa Montană, azi cartier al orașului Bocșa, a fost declarată stațiune climaterică prin Decoziunea 46713 din data de 25 iulie 1931. Declararea ca localitate climaterică a Bocșei Montane a fost determinată de condițiile climaterice deosebite de care se bucură zona sa, denumită local Pringhel, unde datorită pădurilor si curenților specifici există un aer ozonat benefic pentru refacerea stării de sănătate. În această parte a orașului a fost amenajată și a funcționat mulți ani o zonă de agrement dotată cu un ștrand, jocuri distractive, restaurant, bărci pentru plimbări de agrement pe râul Bârzava și un stadion. Enumăr mai jos câteva din atracțiile turistice ale orașului: Mânăstirea „Sfântul Ilie de la Izvor”construită la începutul secolului XX; Muzeul „Constantin Lucaci” din Bocșa, inaugurat 5 iunie 2012 care prezintă 17 sculpturi din oțel inoxidabil; Arborele pagodelor, lângă Oficiul de Cadastru Agricol din Bocșa există un arbore de Ginkgo biloba, în România fiind doar zece asemenea exemplare, cel din Bocșa are peste 100 de ani. Acum nominalizez câteva personalități care s-au născut sau au trăit pe aceste meleaguri: Zeno Vancea – muzicolog, Aurelia Fătu Răduțu – cântăreață de muzică populară, Monica Tatoiu – om de afaceri, Sorin Frunzăverde – politician și Dorinel Munteanu – fotbalist renumit.

Parada portului popular german la Reșița - 7.06.2008

Parada portului popular german de la Reșița este doar una din acțiunile culturale organizate la Reșița și în județul Caraș Severin, în amintirea populării zonei cu etnici germani, acțiune ce avut loc în urmă cu vreo 300 de ani. Această paradă se organizează anual începând cu anul 1993 din inițiativa Asociației Germane de Cultură și Educație a Adulților din municipiul Reșița, asociație fondată încă din data de 19 noiembrie 1987. În amintirea instalării germanilor pe aceste meleaguri, anual în Reșița și județul Caraș Severin asociația organizează o diversitate de acțiuni din care amintesc:

Decada culturii germane în Banatul montan
Zilele culturii germane la Reșița
Copii desenează ținutul natal
Parada portului popular german la Reșița
Editare de carți, CD-uri, plicuri filatelice și ștampile poștale ocazionale
Editarea revistei Echo der Vortragsreihe (Ecoul asociației) ce apare neîntrerupt de la 1 februarie 1990.
Organizarea de spectacole cultural-artistice și de dansuri populare germane
Organizarea unor expoziții cu produsele realizate de membrii germani ai cercurilor de desen, pictură, sculptură, etc

200 de ani de la punerea pietrei de temelie a satului Tirol

Bantul montan - 3.10.2010

Tirol (în limba maghiară - Kiràlykeģye, în limba germană – Königsgnad), este un sat din comuna Doclin, județul Caraș-Severin, fiind așezată la nord de orașul Bocșa. Localitatea a fost fondată în anul 1810 prin decret imperial și astăzi numără 642 locuitori. Zona localității este favorabilă pentru viticultură, pomicultură, cereale, plante tehnice, iar suprafețele de pășuni, la care se adaugă plantele furajere, asigură creșterea animalelor. Obiectivele turistice ale satului Tirol sunt:

Monument dedicat eroilor căzuți în primul război mondial, în curtea bisericii romano-catolice din sat.
Crama din Tirol, construită toată din piatră în perioada 1920 - 1948, renovată de curând, realizată pe vremea U.D.R.-ului
Rezervația Naturală "Punctul fosilifer Tirol" de tip paleontologic
Un pod de piatră foarte vechi ce merită admirat

Doclin este o comună din județul Caraș-Severin, care include și satele: Biniș și Tirol. La recensământul din anul 2011 comuna număra 1741 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2047 locuitori), dintre care: români – 83,45%, maghiari – 1,72%, romi – 2,87%, germani – 4,59%, croați – 2,92% și restul –necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei cărășene Doclin, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 76,1%, romano catolici – 13,32%, penticostali – 2,69%, baptiști – 2,24% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița și dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din acest oraș, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Vila Koch

Fabrica

Fabrica de preparare a cărbunelui

Instalația de aglomerare

Gara de Sud

Fabrica de alcool

Palatul cultural

Uzina electrică

Intrarea în mină

Fabrica de locomotive

Fabrica de mașini

Fabrica de amoniac

Atelierul mecanic

Trimiteri poștale

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.