RUSIA

100 ruble 1910

RUSIA

În prezent este o Republică federală semi prezidenţială,

iar înainte de anul 1922 a fost imperiu.

În perioada anilor 1922 – 1991

a făcut parte din Uniunea Sovietică

(URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste),

bancnotele statului multi naţional URSS

făcând obiectul unui capitol special.

Statul Rusia este situat în nordul Asiei şi estul Europei

și are capitala la Moscova.

Rusia numără aproximativ 145,6 milioane de locuitori

și se întinde pe o suprafață de 17075200 kilometri pătrați.

Statul nu are o deviză națională unanim acceptată,

Iar moneda sa națională este rubla, cu submultiplul - kopeica

 

Stema oficială a statului rus:  

Evoluţia stemei Rusiei de-a lungul timpului: 

 

Steagul oficial al Rusiei 

între anii 1705 - 1858 şi 21 august 1911 - prezent:

 

Steagul oficial al Rusiei de-a lungul timpului:

Pe aversul bancnotei prezentate aici este reprezentat chipul Ecaterinei a II-a.

 

Ecaterina a II-a, cunoscută și ca Ecaterina cea Mare a fost împărăteasă a Rusiei de la 9 iulie 1762 (stil nou), după asasinarea soțului ei, Petru al III-lea al Rusiei, până la moartea ei, la 17 noiembrie 1796 (stil nou). Ea s-a născut la data de 2 mai/21 aprilie 1729 și a decedat la data de 6  noiembrie 1796. La 21 august 1745 se căsătorește cu marele duce Petru, și după 9 ani naște primul copil, se zice că în afara relației de căsătorie. Relația de căsătorie se degradează brusc ea fiind izolată într-un ungher al palatului. Exista pericolul ca ea să fie chiar suprimată.Pe măsură ce pericolul devine real, prietenii Ecaterinei privesc cu mai multă seriozitate eventualitatea unei revoluții de palat. În dimineața zilei de 28 iunie 1762, Ecaterina, care se afla trimisă de soțul său la Peterhof, pleacă spre Sankt-Petersburg;  în fața regimentului Imailovski și apoi a celorlalte regimente, contele Kirill Razumovski o proclamă pe Majestatea Sa, împărăteasa Ecaterina, suverană unică și absolută a întregii Rusii. Duminică, 30 iunie 1762 Ecaterina își face o intrare triumfală la Sankt-Petersburg, salutată de focuri de artilerie și de aclamații însuflețite. Petru al III-lea, chiar în dizgrație și închis, reprezintă o amenințare permanentă pentru tron. La 6 iulie țarul este asasinat de prietenii împărătesei. Pe 7 iulie ea face public un manifest în care spunea că țarul Petru al III-lea a făcut o violentă colică hemoroidală care i-a pus capăt vieții. Se spune despre despre Ecaterina că a avut relații sexuale cu diferiți  bărbați, cu unii având și copii, ba chiar se spune că a avut relații și cu femei. Ca împărăteasă a Rusiei a întreprins și unele reforme bine primite de popor:

• A pus bazele unor proiecte: un azil de copii orfani, o școală de moașe, un stabiliment de igienă populară, un institut de educație pentru fiicele de nobili (faimosul Institut Smolnâi).
• A adus duce muncitori germani să cultive pământurile Ucrainei și ale Volgăi. Spera ca prezența pe pământ rusesc a acestor străini cinstiți, sobri și activi să-i incite pe țăranii ruși și să le fie un exemplu.
• A chemat în Rusia medici, dentiști, arhitecți, ingineri, meșteșugari.
• A înființat  o Academie de Științe.
• Epidemia de variolă, care a făcut ravagii în țară, o determină pe împărăteasă în octombrie 1764 să-și facă vaccinul antivariolic, dând astfel un exemplu întregii națiuni.
• A încurajat imigranții străini să se stabilească în Rusia oferindu-le pământ gratuit și scutindu-i de taxe, avantaje care au dus la crearea unei comunități întreprinzătoare de germani în regiunea Volgăi.
• În 1782 a înființat o Comisie a Educației Naționale și a înființat un colegiu de pregătire a profesorilor în 1783.
• Statutul Școlilor Naționale din 1786 a decretat că trebuie să existe câte un liceu în fiecare capitală de provincie și câte o școală primară în fiecare oraș, care să asigure școlarizarea gratuită pentru băieți și fete.
• Începe ceea ce ea consideră a fi marea împlinire a vieții sale, Nakaz-ul sau Instrucțiune în vederea elaborării unui Cod al legilor. În primăvara anului 1767, deputații încep să se întrebe ce titlu se cuvine pentru împărăteasa ca recunoștință pentru inițiativa sa: "Ecaterina cea Mare", "Preaînțeleapta", "Mama Patriei"? Titlul de Ecaterina cea Mare întrunește cele mai multe sufragii. Ea se preface iritată, dar, de fapt, îi place această titulatură.
• Ecaterina a vrut să facă din curtea ei centrul vieții culturale a Rusiei.
• Producția ei literară cuprindea satire, articole de istorie a Rusiei și librete de operă.
• A încurajat traducerea în limba rusă a unor opere străine și în 1783 a pus bazele Academiei Ruse de Limbă, care a publicat primul dicționar rus.
• A adăugat Palatului de Iarnă un teatru de curte și a sponsorizat reprezentațiile teatrale.
• A angajat arhitecți neoclasici și a cumpărat numeroase picturi europene.

Universitatea de stat

Turnul Spaski al Palatului Kremlin

Catedrala Sfântu Vasile

Deasupra am prezentat trei monumente reprezentative 

pentru cultura și arhitectura rusească din capitala - Moscova 

iar mai jos câteva piese rusești de numismatică pe suport de hârtie. 

Bilet loterie rusesc

Bancnotă lagăr rusească 

Talon rusesc

Certificat acțiuni rusesc

Obligațiune rusească

Bilet societate financiară piramidală rusească

Chitanță bancară rusească

Bond rusesc

Acțiune rusească

Dedesubt am prezentat câteva piese metalice 

din medalistica și numismatica rusească

Monedă rusească

Insignă rusească

Jeton rusesc

Medalie rusească

Plachetă rusească

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA INSIGNE ȘI 

O PLACHETĂ ROMÂNEASCĂ

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.  

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).  

România - 5 ani de parteneriat pentru pace 1994 - 1999

Parteneriatul pentru Pace este o iniţiativă majoră introdusă de N.A.T.O. (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) la Întâlnirea la nivel înalt a Consiliului Nord-Atlantic, desfăşurată la Bruxelles în ianuarie 1994. Scopul Parteneriatului este acela de a întări stabilitatea şi securitatea din întreaga Europă. Invitaţia la Parteneriatul pentru Pace a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (N.A.C.C.), precum şi altor state prezente la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (C.S.C.E.), care sunt capabile şi îşi doresc să participe la acest program. Cele 22 de ţări participante în prezent la parteneriat un grup divers din punct de vedere geografic, care include state din Europa de Vest, foste republici sovietice din Caucaz, Asia Centrală şi din alte regiuni, precum şi ţări care aspiră la obţinerea statutului de membru al Alianţei. Activităţile pe care şi le asumă fiecare stat partener se bazează pe programe individuale de Parteneriat care sunt elaborate în comun. Programul de parteneriat se axează pe cooperarea în probleme de apărare, dar depăşeşte cadrul dialogului şi cooperării, în scopul consolidării unui parteneriat real între fiecare ţară Parteneră şi N.A.T.O.. Cu timpul a devenit o caracteristică permanentă şi importantă în arhitectura securităţii europene şi ajută la extinderea şi intensificarea cooperării politice şi militare din întreaga Europă. Programul susţine creşterea stabilităţii, diminuarea ameninţărilor la adresa păcii şi constituirea unor relaţii mai strânse de securitate, bazate pe cooperarea practică şi pe angajamentul faţă de principiile democratice, susţinute de Alianţă. Documentul Cadru include sarcini specifice pe care fiecare participant trebuie să şi le asume în cooperarea cu N.A.T.O. în vederea îndeplinirii obiectivelor întregului program. Acestea sunt următoarele: 

• să faciliteze transparenţa în procesul de planificare a apărării naţionale şi a bugetului;
• să asigure controlul democratic al forţelor de apărare;
• să-şi menţină capacitatea şi disponibilitatea de a contribui la operaţiunile întreprinse sub autoritatea Naţiunilor Unite şi/sau responsabilitatea O.S.C.E.. (Organizația pentru securitate și cooperare în Europa)
• să dezvolte relaţii militare cooperante cu N.A.T.O., în scopul planificării, instrucţiei şi exerciţiilor comune, pentru a întări capacitatea participanţilor la parteneriat de a desfăşura misiuni de menţinere a păcii, precum cele de căutare şi salvare, operaţiuni umanitare şi altele asupra cărora se va conveni ulterior;
• să dezvolte, pe termen lung, forţe mai bine pregătite, capabile să opereze alături de cele aparţinând membrilor Alianţei Nord Atlantice. 

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) este una dintre principalele organizaţii internaţionale la nivel mondial. Aceasta este o alianţă politică şi militară, formată din 30 de ţări membre din Europa şi America de Nord. Aceste ţări cooperează în domeniul securităţii şi al apărării. Astfel, NATO oferă o legătură unică între cele două continente pentru cooperarea politică şi de securitate. NATO este destinat asigurării protecţiei statelor membre prin mijloace politice şi militare. Alianţa încurajează totodată consultarea şi cooperarea cu ţările non-NATO într-o gamă largă de domenii legate de securitate, cum ar fi reforma apărării şi menţinerea păcii. Prin dialog şi parteneriate, NATO contribuie la prevenirea conflictelor în interiorul şi în afara frontierelor statelor sale membre. Alianţa promovează valorile democratice şi militează pentru rezolvarea paşnică a disputelor. În cazul în care eforturile diplomatice eşuează, aceasta deţine capacitatea militară necesară în vederea îndeplinirii operaţiilor de gestionare a crizelor şi a celor de menţinere a păcii, în mod individual sau în cooperare cu alte ţări şi organizaţii internaţionale. NATO prezintă de asemenea o a treia dimensiune, care constă în activităţi în domeniul planificării urgenţelor civile şi sprijinul acordat aliaţilor şi partenerilor în cazul producerii dezastrelor, precum şi în promovarea cooperării în domeniul ştiinţei şi mediului. Fiecare ţară membră are o delegaţie permanentă la sediul politic al NATO din Bruxelles. Aceasta este condusă de un ambasador, care reprezintă guvernul ţării sale pe timpul consultărilor şi în procesul decizional care se desfăşoară în cadrul Alianţei. Consiliul Nord Atlantic este principala structură politică de luare a deciziilor Alianţei. Acesta se întruneşte la diferite niveluri şi este prezidat de secretarul general al NATO, care sprijină statele membre în vederea ajungerii la un acord privind aspectele de importanţă deosebită. Orice decizie a fiecăruia dintre comitetele NATO este luată prin consens. De aceea, “o decizie a NATO” reprezintă expresia voinţei colective a tuturor ţărilor membre. NATO are foarte puţine forţe permanente proprii. Atunci când Consiliul Nord Atlantic decide desfăşurarea unei operaţii, statele membre contribuie la aceasta cu forţe, pe bază de voluntariat. Forţele se reîntorc în ţările de unde provin, după încheierea misiunii. Structura militară de comandă are rolul de a coordona şi conduce aceste operaţii. Această structură este compusă din state majore şi baze situate pe teritoriul diferitelor ţări membre. Activitatea zilnică, structurile civile şi militare şi programele de investiţii ale NATO sunt finanţate din bugetele comune, la care statele membre contribuie în conformitate cu o formulă agreată de participare la acoperirea costurilor.

Insigna - Protocol - Ministerul turismului

Ministerul Turismului se organizează şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul turismului în concordanţă cu cerinţele economiei de piaţă şi pentru stimularea iniţiativei operatorilor economici din domeniul de competenţă. Enumăr mai jos câteva atribuții specifice ce revin Ministerului turismului:

• elaborează şi implementează în domeniul turismului Strategia naţională de dezvoltare turistică,
• elaborează, aprobă şi implementează planuri de dezvoltare a infrastructurii turistice;
• organizează şi realizează activitatea de promovare turistică a României atât pe piaţa internă, cât şi pe pieţele internaţionale, prin activităţi specifice reprezentanţelor de promovare turistică;
• îndeplineşte rolul de autoritate naţională responsabilă cu elaborarea, coordonarea şi implementarea programului pentru definirea şi promovarea brandului turistic naţional, în scopul creării unei imagini pozitive a României;
• autorizează operatorii economici şi personalul de specialitate din turism, respectiv licenţiază agenţiile de turism, clasifică structurile de primire turistice, omologhează pârtiile, traseele de schi şi traseele turistice montane, brevetează şi atestă personalul de specialitate, avizează capacitatea instituţională şi eficacitatea educaţională în domeniul formării profesionale, autorizează plajele turistice şi activităţile din industria de agrement, acreditează centrele naţionale de informare şi promovare turistică;
• atestă ca staţiuni turistice de interes local sau naţional localităţi sau părţi de localităţi, la solicitarea autorităţilor publice locale;
• asigură îndeplinirea obligaţiilor care îi revin din reglementările europene, precum şi activităţile desfăşurate de partea română în cadrul instituţiilor Uniunii Europene, în domeniul turismului;
• coordonează cooperarea în cadrul programelor şi studiilor Uniunii Europene, ale Organizaţiei Mondiale a Turismului şi ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică a proiectelor şi programelor din domeniul turismului, precum şi în cadrul acordurilor bilaterale interguvernamentale încheiate de România în acest domeniu.

Insigna pionierească - Instructor fruntaș 

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”.  

Insigna de membru al Organizației de pionieri

Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe  Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor.    

C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri, iar mai jos am postat o diplomă de grupă fruntașă de pionieri și un carnet de evidențiere a activității pionierului (cl. V-VIII). 

Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni.  In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie. 

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Placheta - C.Simionescu - Premiul I - 16 oct 1927 (ciclism)

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Maestru emerit al artei R.S.R. (teatru) 

(Republica Socialistă România)

Emerit este un titlu de onoare care s-a acordat oamenilor de ştiinţă, artiştilor, profesorilor, învăţătorilor, medicilor şi sportivilor care s-au distins în activitatea lor. Titlul a fost instituit la 11 august 1950 prin decret și, din nou, prin decretul nr. 190 din 27 iunie 1977 privind distincțiile de stat în Republica Socialistă România. Exemple:

• om de știință emerit,
• artist emerit, maestru emerit al artei, colectiv artistic emerit,
• profesor universitar emerit, profesor emerit, învățător emerit,
• medic emerit, medic veterinar emerit, zootehnist emerit
• maestru al sportului emerit.

Titlul de „artist al poporului” era echivalent cu „artist emerit”. Aceste „titluri” aveau ca formă de recunoaștere exterioară niște insigne care se purtau la rever. Ele aduceau, mai ales în deceniile 5 și 6 ale secolului al XX-lea, o serie de avantaje materiale și sociale.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE 

PE BANCNOTELE LUMII 

Creator de modă francez Pascal Morabito, năcut 1945

Detaliu vignetă de pe o felicitare belgiană

Detaliu vignetă de pe un set de cupoane

de raționalizare a bunurilor de larg consum

din vremea războiului civil spaniol

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 08.01.2022