Epaminonda's Blog.....: MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI

Nehoiu este un oraș din județul Buzău, care include și satele: Bâsca Rozilei, Chirlești, Curmătura, Lunca Priporului, Mlăjeț, Nehoiașu, Păltineni, Stănila și Vinețișu. Accesul către oraș se realizează pe DN10 (Buzău – Brașov) și pe calea ferată Buzău – Nehoiașu. La recensământul din anul 2011 orașul număra 10211 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11631 locuitori), dintre care: români – 96,31% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului buzoian Nehoiu, astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 94,35%, creștini după evanghelie – 1,38% și restul – nedeclarată sau altă religie. Comuna Nehoiu a fost declarată oraș în 1989. Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt:

Biserica „Sfinții Împărați” din Lunca Priporului, monument istoric
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (cu clopotnița), datând din anii 1700–1710, din zona Valea Nehoiașului.
Două situri arheologice.

Denumirea localităţii s-ar părea că vine de la cuvântul de origine nemţească Nohai, care în traducere însemnă “fân nou“. Odată cu primele case ridicate aici, a fost înfiinţată în 1875 prima şcoală în satul Nehoiu şi a fost ridicată o bisericuţă din lemn care a funcţionat până în 1882 - 1884 când s-a construit actuala biserică. Chiar dacă factorii geografici şi istorici au făcut ca această localitate, după multiple transformări, să rămână în obârşia căpătată de secole, nu acelaşi lucru l-au făcut şi factorii politici care au influențat factorii economici, reușind într-un timp relativ scurt (aproximativ 30 de ani), să schimbe structura populaţiei datorită lipsei locurilor de muncă creind desigur, o relaxare maximă și o puritate mărită a aerului datorită dispariției toatale a unei bogății incomensurabile a orașului Nehoiu, care a fost industria. Caracterizat printr-un peisaj deosebit de pitoresc, defileul adânc şi prelungit pe mai mulţi kilometri, cu versanţi abrupţi, împăduriţi, care începe de la coada lacului Siriu şi coboară împreună cu apa Buzăului, deschide o vale care a făcut posibilă aşezarea caselor localității Nehoiu constituind un nou potenţial turistic format din factorii naturali existenţi şi de mâna omului, după terminarea barajului Siriu. Principalul vector în dezvoltarea socială şi economică a Văii Buzăului a constituit-o construcţia căii ferate Buzău – Nehoiaşu, cea mai utilizată modalitate de transport, care la vremea dării ei în folosinţă a fost considerată o necesitate vitală, acum fiind o cale ferată izolată, pe cale de dispariţie, cu gări şi halte, vândute sau părăsite, dar care încă mai rezistă în ciuda vârstei. Dezvoltarea aşezărilor, industriei lemnoase, textile, de construcţii, mineritului şi petrolului a depins în mare măsură de această cale ferată care a fost construită de Banca Marmorosch Blanc & Comp în baza concesiunii ce i s-a acordat de către Ministerul Lucrărilor Publice în martie 1907, confirmată prin Decret Regal şi publicat în Monitorul Oficial din 11 - 24 martie 1907. În anul 1909 calea ferată Buzău, având ca punct terminus gara Nehoiaşu, care se întinde de-a lungul râului Buzău pe o lungime de 74 de km, a fost terminată şi preluată pentru exploatare de la Marmorosch Banc de o societate constituită în acest scop cu denumirea “Societatea Română a Căii Ferate Buzău – Nehoiaşu”. Tot în anul 1909, odată cu terminarea acestei căi ferate, au luat fiinţă şi serviciile poştale în aproape toate gările de pe linia ferată Buzău – Nehoiaş, o mare realizare, având în vedere că exista un singur oficiu poştal care funcţiona din 1907 în Cislău. Marele avantaj al acestei localităţi îl constituia calea ferată care a asigurat un flux continuu de transport ce a permis o aprovizionare ritmică, facilitand deasemeni expedierea materialului lemnos şi nu numai, fără o pregătire prealabilă deosebită, cu cheltuieli mici realizând şi o integritate mai mare a mărfurilor, riscul de avariere fiind mult mai mic în comparaţie cu alte modalităţi de transport. În 2008 încă mai circulau 10 trenuri de călători, de fapt 5 perechi de garnituri, ca în următorul an să rămână numai una şi aceea numai pe ruta Buzău – Berca, fiind vândută unei companii private care a preluat şi transportul de marfă şi de călători, reluând traficul normal.

Lângă noua biserică cu hramul “Sfântul Gheorghe” din orașul Nehoiu, a fost “Ridicată în anul 1994 de Frăţilă Constantin şi Ionaşcu Virgil” o troiţă din lemn sculptat, aşezată pe un postament din ciment în trepte. La baza crucii se află inscripţia “Omagiu eroilor neamului”. Nu sunt înscrise numele eroilor.
***
În satul Lunca Pripor nu a fost ridicat niciun monument în memoria eroilor. Numele acestora se păstrează însă într-un pomelnic la biserica satului cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”.
***
Nici în satul Păltineni nu există niciun monument ridicat în memoria eroilor căzuți pe câmpurile de luptă. Totuși, în anul 1932, învăţătorul D. Jugănaru a întocmnit „Tabloul eroilor morţi şi dispăruţi în războiul Întregirei 1916-1919 din comuna Păltineni, jud. Buzău”. De asemenea, în holul şcolii se află un tabel cu numele tuturor eroilor satului.

În cimitirul satului Bâsca Rozilei, aşezat într-un frumos cadru natural, în apropierea bisericii cu hramul “Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, se află un monument din marmură, în formă de cruce, aşezat pe un soclu din ciment mozaicat şi un postament din acelaşi material. Pe faţadă, în relief, sunt redate însemnele armatei, o cască şi două săbii încrucişate, sub care este aplicată următoarea inscripţie: “În semn de omagiu şi recunoştinţă pentru jetfa eliberatoare a eroilor martiri s-a ridicat acest monument în anul libertăţii 1990 pentru eroii din anul 1877-1878, 1916-1918, 1941-1944 şi eroii de la 22 decembrie 1989. Pentru jertfa lor, ridicat de credincioşii parohiei Bâsca Roziliei în 1990 sub păstorirea preotului paroh Romulus Agopiescu”. Pe monument nu s-au înscris numele eroilor.

Lângă biserica din satul Chirlești, al cărei hram este “Naşterea Maicii Domnului” a fost ridicat un mic monument în forma unui obelisc cu cruce, aşezat pe un postament de piatră şi ciment. Inscripţia ne spune că, “Acest monument s-a ridicat de Băicuş Constantin, veteran de război, pentru cinstirea veşnică a eroilor satului Chirleşti, preot fiind Andrei Cornel, de la parohia Mlăjet, epitrop fiind Pavel Jan. Anul mântuirii 2001.” Pe monument sunt înscrise numele eroilor din cele două războaie mondiale.

În curtea bisericii din satul Mlăjet, având hramul “Naşterea Maicii Domnului” a fost înălţat un monument în formă de cruce, din marmură albă, susţinut de un soclu masiv aşezat pe un postament în trepte. Pe faţada monumentului sunt reprezentate însemnele armatei, după care urmează inscripţia următoare: “S-a ridicat acest monument în anul 1990 în semn de omagiu şi recunoştinţă pentru jertfa eliberatoare a eroilor parohiei Mlăjet, judeţul Buzău, căzuţi în anii 1877- 1878, 1916-1919, 1941-1945 şi a eroilor întregii ţări din decembrie 1989. Ridicat prin binevoinţa robului lui Dumnezeu, Burhală M. Constantin cu fiii săi, Gheorghe, Traian şi Nicu preot. Sub păstorirea preotului iconom stavofor Nicolae Chivoiu". Pe o placă de marmură fixată pe soclu se află înscrişi “Eroii căzuţi în războiul din 1941-1945 pentru ţară şi credinţă”, iar în spate se găsesc eroii din Războiul de Independenţă, cel al Reîntregirii şi din timpul răscoalei din 1907. În biserică se păstrează un “Tablou în amintirea vitejilor din comuna Mlăjetu, morţi pentru ţară în războiul de neatârnare din 1877-1878. Patria recunoscătoare” şi un “Tablou cu eroii din parohia Mlăjet, judeţul Buzău, morţi în războiul pentru întregirea neamului din 1916-1919”.

În interiorul clopotniţei bisericii din satul Valea Nehoiului, având hramul “Cuvioasa Parascheva” a fost ridicată o cruce din ciment, frumos decorată, având la bază, pe laturi, cruci gemene. Este aşezată pe un postament în trepte şi un soclu masiv. Pe plăci de culoare neagră, montate la marginea superioară a soclului sunt înscrişi anii "1877-“1878”, “1916-1918” şi “1941-1945”. Pe soclu se găseşte inscripţa: “Luptătorilor morţi vitejeşte pe câmpul de luptă pentru independenţa României, întregirea neamului, eliberarea de sub jugul fascist. Patria, neamul şi biserica recunoscătoare. Întru pomenirea vitejiei nebiruite a eroilor, din partea locuitorilor comunei Nehoiu, cu strădania lui Dobrescu Ioan, ajutat de ing. Dumitrescu Gheorghe. Ridicat în anul 1979”. Printre eroii satului se numără şi învăţătorul Gheorghe Dumitrescu, mort în luptele de la Topraisar în 1916. Pe monument nu sunt înscrise numele eroilor. Monumentul a fost “Lucrat de fraţii Mihai şi Drăgan Radu din Ciuta”.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Liviu Rebreanu 1885 - 1944

125 de ani de la naștere

Liviu Rebreanu a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române, care s-a născut la data de 27 noiembrie 1885 în localitatea Târlișua, județul Bistrița-Năsăud și a decedat la data de 1 septembrie 1944 în localitatea Valea Mare-Podgoria, comuna Ștefănești, județul Argeș. A fost primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). A început cursurile școlii primare în anul 1891. A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În anul 1897 s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a urmat încă trei clase. Astăzi această școală poartă numele lui Liviu Rebreanu. În anul 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, în nord-vestul Ungariei. La sfârșitul anului I a obținut calificativul "eminent". La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1906 până în 1906 a urmat Academia militară “Ludiviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent. La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, spre disperarea părinților, care l-au știut un domn realizat: "Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea..." La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească la Sibiu, unde în revista "Luceafărul" îi apare nuvela numită Codrea. În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului ardelean. În februarie, Rebreanu a fost arestat și deținut la Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În închisoarea Văcărești, a terminat nuvela Culcușul. După detenția din închisoarea Văcărești, este transferat la închisoarea din Gyula, Imperiul Austro-Ungar. Aici scrie Golanii și începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale), apărut la Budapesta, 1908 sub semnătura scriitorului maghiar Gyula Szini. La 16 august 1910 este eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. S-a angajat ulterior ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea, în zona lui de baștină. Revenit intre timp la București întâmpină o serie de greutăți financiare. A fost angajat la publicația "Ordinea", unde redactor-șef era Ștefan Antim: în romanul Răscoala acesta apare ca personajul Antimiu. În iunie, 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit și Ștefana Rădulescu (viitoarea soție a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu. Între timp devine membru al Societății Scriitorilor Români. "Dezangajarea" soției de la Teatrul Național din Craiova pe data 1 mai 1912 l-au determinat să părăsească orașul, stabilindu-se la București. Artista Fanny a fost angajată la Teatrul Național, la intervenția lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. În Capitală a avut colaborări sporadice la ziare și reviste, fiind copleșit de greutăți materiale. Familia rămasă în Prislop îi cere ajutorul cu disperare ("acasă suntem 9 oameni"), deși tatăl său lucra acum ca și cancelarist la un avocat. Din luna iulie 1913, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca reporter la Adevărul (la sfârșitul războiului a fost concediat). În Primul Război Mondial s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 12-13 mai 1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraților). În primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialiști, a trecut în Moldova, locuind o vreme la Iași. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil. În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului. A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au fost scrise majoritatea cărților sale de atunci încolo. La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Național. În luna ianuarie 1942 a luat parte la un turneu de conferințe despre cultura românească în multe orașe europene. În luna martie a călătorit la Zagreb și Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societății culturale pan-europene. La data de 27 ianuarie 1942 a fost decorat Ordinul “Coroana României”, în grad de Mare Cruce. La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București. O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat care asigura un baraj. Iată câteva titluri din creația sa literară:

Nuvele: Proștii, Catastrofa, Cuibul visuriloe, Ițic, Ștrul dezertor
Romane: Ion, Răscoala, Pădurea spânzuraților, Jar, Amândoi, Ciuleandra, Adam și Eva
Teatru: Cadrilul, Plicul, Apostolii
Note de călătorie: Metroploles

Insigna - A.N.C.M.R.R. "Alexandru Ioan Cuza" - 90 ani 1925 - 2015

(Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere)

La nivel național, pentru toate categoriile de militari, ieșiți din activitate, adică pensionați, există și funcționează cu succes Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza. Aceasta este continuatoarea nobilelor tradiții ale structurilor asociative ale cadrelor militare în rezervă şi în retragere atestate legal din 1925, precum şi moştenitoarea patrimoniului deţinut de acestea. Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere (A.N.C.M.R.R.) este persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, independentă democratică, apolitică, nonprofit şi deschisă. Deviza Asociaţiei: ,,Patrie, onoare, demnitate”. Sediul central al acesteia este în Palatul Cercului Militar Naţional din strada Constantin Mille, nr.1, Sector 1, Bucureşti. A.N.C.M.R.R. este o structură asociativă, constituită prin liberul consimţămînt al cadrelor militare în rezervă şi în retragere, provenite din Ministerul Apărării Naţionale. A.N.C.M.R.R. are structuri în toate cele 41 judeţe ale ţării şi în sectoarele Capitalei. Asociaţia funcţionează sub înaltul patronaj al preşedintelui României, în calitatea sa de comandant al Forţelor Armate şi sub patronajul Ministerului Apărării Naţionale, ministrul fiind Preşedinte de Onoare al A.N.C.M.R.R. Asociaţia nu este angajată politic şi nu desfăşoară activităţi în favoarea sau defavoarea vreunui partid sau organizaţie politică. Poate însă solicita sprijinul acestora în iniţierea, susţinerea sau promovarea unor legi şi acte normative ce vizează protecţia socială a cadrelor militare în rezervă şi în retragere. Scopul acestei asociații este următorul; Reprezintă şi apără drepturile cadrelor militare în rezervă şi în retragere, ale familiilor acestora, în relaţiile cu M.Ap.N., cu celelalte autorităţi şi instituţii publice, centrale şi locale, precum şi cu organizaţii similare din ţară şi străinătate. În spiritul devizei asumate, realizează cerinţele cultivării patriotismului, înfăptuirii aspiraţiilor membrilor săi în domeniul militar şi de protecţie socială. Un militar pensionat se poate afla în una din următoarele situații: în rezervă sau în retragere. Un militar în rezervă are vârsta mai mică de 60 de ani și păstrează obligații militare în caz de necesitate (război), el figurând în lucrările de mobilizare ale CMJ sau unității militare unde este repartizat. Militarul pensionat cu vârsta mai mare de 60 de ani se numește “în retragere” și nu mai are niciun fel de obligații militare, fiind radiat toate lucrările de mobilizare. În ultimul timp s-au constituit asociații ale cadrelor militare în rezervă și retragere din diferite arme sau specialități (marină, aviație, SRI, geniu etc.) care au preluat aceleași sarcini din statutul asociației generale, dar numai pentru cadrele din arma sau specialitatea respectivă.

Insigna - L.P.F. România - Liga Profesionistă de Fotbal

Liga Profesionistă de Fotbal (L.P.F.) este o structură sportivă a tuturor cluburilor profesioniste din România care evoluează în primul eşalon fotbalistic – Liga I. Ideea înfiinţării acestei federaţii este veche şi determinată de necesitatea organizării competiţiei supreme a fotbalului din orice ţară, care este campionatul naţional. România nu a făcut excepţie de la această regulă de bază a fotbalului internaţional şi a acţionat în consecinţă. Sub o altă denumire, în ziua de 5 octombrie 1970, cluburile primei ligi de atunci – Divizia A – s-au organizat într-o formulă care se dorea profesionistă, într-un stat care clama amatorismul. Preşedintele Federaţiei Române de Fotbal de la acea vreme şi conducător al delegaţiei ţării noastre la Campionatul Mondial din Mexic, Mircea Angelescu iniţiază formarea Colegiului Divizionar A, pe care-l şi conduce. Timp de 17 ani, respectivul Colegiu nu are, practic, o activitate notabilă, fiind asimilat FRF. După Revoluţia din decembrie 1989, fotbalul profesionist din România evoluează efectiv şi astfel apar Liga Echipelor Divizionare A, Liga Naţională de Fotbal şi, în cele din urmă, Liga Cluburilor Profesioniste. Pe 10 octombrie 1992, numele forului fotbalistic care strânge toate cluburile de prim eşalon se schimbă în Liga Profesionistă de Fotbal a Diviziei A, urmând ca, din 22 ianuarie 1993, numele să devină Liga Profesionistă de Fotbal a României, având în Mircea Angelescu primul preşedinte. Pe 30 septembrie 1996, Mircea Angelescu este înlocuit, la final de mandat, de Dumitru Dragomir, votat ca preşedinte al LPF. În ziua de 14 noiembrie 2013, Gino Iorgulescu este ales, prin vot secret al conducătorilor celor 18 cluburi din Liga I, în funcţia de preşedinte al Ligii Profesioniste de Fotbal. Ulterior, Liga 1 și-a schimbat formatul. Numărul echipelor a fost redus de la 18 la 14, iar sistemul competițional a fost schimbat într-unul cu play-off (șase echipe) și play-out (opt echipe). În data de 23 octombrie 2017, Gino Iorgulescu a fost reales președinte al Ligii Profesioniste de Fotbal (13 voturi pentru și unul împotrivă) pentru un mandat de cinci ani. Sediul Ligii este situat în municipiul București, Strada Alexandru Vitzu, nr. 2A, sector 5.

Insigna - F.U.M. 1940 (Frontul Unic Muncitoresc)

Istoria anilor 1940 – 1948 a însemnat crearea de formațiuni politice muncitorești și apoi unirea acestora sub mare umbrelă a partidului muncitorilor – Partidul Comunist Român. În luna aprilie a anului 1944 s-a creat Frontul Unic Muncitoresc (F.U.M.). Vestea creerii acestui partid a fost adusă la cunoştinţa publicului de către reprezentanţii PCR şi PSD printr-un manifest difuzat în data de 1 mai. La scurt timp de la constiturea F.U.M şi răspândirea manifestului acestuia, în principalele întreprinderi din capitală şi din alte centre muncitoreşti au luat fiinţă comitete locale ale F.U.M. La 1 septembrie 1944 se înfiinţează comisia de organizare a mişcării sindicale unite, iar în ianuarie 1945 apare Confederaţia Generală a Muncii. Ulterior s-a realizat şi unitatea de acţiune a tineretului comunist şi socialist prin constituirea la 5 septembrie 1944 a Frontului Unic al Tineretului. La 2 octombrie s-a hotărât de către delegaţii PCR şi PSD crearea unui Comitet Central al F.U.M., rezoluţia adoptată cu acest prilej arătând că „pentru îndeplinirea sarcinilor actuale ale clasei muncitoare, Frontul Unic trebuie să devină o forţă puternică, bine organizată, cu o platformă de luptă comună. Frontul Unic Muncitoresc poate fi o realitate vie doar dacă se realizează de jos în sus prin lupta comună, atât pe teren politic cât şi pe teren sindical“. Conferinţa Naţională a PCR din octombrie 1945 a susţinut necesitatea unificării muncitoreşti, rezoluţia adoptată cu acest prilej afirmând că: „Conferinţa Naţională a Partidului Comunist Român, în numele întregului nostru partid, cheamă în mod solemn pe tovarăşii sociali-democraţi la înfăptuirea unităţii politice a clasei muncitoare, printr-un mare Partid Unic Muncitoresc [...] Partidul Comunist Român concepe înfăptuirea Partidului Unic Muncitoresc, nu ca pe o contopire mecanică între cele două partide existente, ci ca o unificare politică şi organizatorică pe baze principiale, în urma unei acţiuni de lămurire ideologică şi a înfăptuirii unei depline unităţi de acţiune.

Insigna - Metalock - România

Metalock Engineering Group este o companie consacrată specializată în reparaţiile de echipamente mecanice, cu expertiză dovedită în efectuarea de reparaţii de calitate, lucrări de întreţinere, modificări personalizate şi îmbunătăţiri de echipamente la nivel mondial. Metalock Group este lider mondial în domeniul nostru de expertiză de nişă. Punem accentul pe proiecte de inginerie mecanică şi reparaţii mecanice specializate, complexe şi solicitante din punct de vedere tehnic, pentru toate tipurile de industrii. Punem la dispoziţie ingineri proiectanţi de înaltă calificare, manageri de proiect şi tehnicieni de înaltă calificare, cu idei inovatoare, care oferă o gamă de soluţii mecanice specializate şi ştiu cum să rezolve cele mai dificile probleme care apar în situaţii de întrerupere planificată şi în situaţii de urgenţă cauzate de defecţiuni, oriunde în lume. Viziunea noastră este aceea de a pune abilităţile noastre de inginerie specializată la faţa locului la dispoziţia bazei noastre globale de clienţi pentru a-i ajuta:

Să minimizeze defecţiunile şi să reducă timpul de nefuncţionare a echipamentelor.
Să recondiţioneze sau să repare elementele uzate, mai vechi ale instalaţiei pentru a le readuce la standarde moderne - prevenind înlocuirile costisitoare
Să mărească disponibilitatea echipamentelor

Insigna 7 ani vechime - Batalionul 8 Vânători Grigore Ghica

Insignele militare regaliste pentru vechime contineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit insemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntrereupă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor insemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată, de către şefi.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII