Epaminonda's Blog.....: EYBURIE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea franceză EYBURIE, departamentul

CORREZE, regiunea NOUA ACHITANIE, dar și o vedere generală.

Școala

Biserica

Bornă rutieră și turistică

Monumentul eroilor locali

Detaliu de pe monumentul eroilor locali

Vedere generală

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

UN CATREN PENTRU NEPOATA

MEA - SARA MARIA

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

125 de ani - Divizia de Dunăre 1896 - 2021

Mihail Kogălniceanu: "Calea mântuirii noastre

este drumul spre marea largă"

La 125 de ani de la înființare, Flotila Fluvială „Mihail Kogălniceanu” reprezintă o structură esențială a Forțelor Navale Române care își dovedește eficiența prin rezultatele remarcabile obținute în procesul de instrucție și care este capabilă să-și îndeplinească misiunile specifice, în concordanță cu cerințele actuale și de perspectivă. La ceas aniversar, Monetăria Statului dedică Flotilei Fluviale noua emisiune medalistică „125 de ani de la înființarea Diviziei de Dunăre a României”. Medalia s-a realizat în două variante de metal compoziție: argint și aliaj de cupru.

Caracteristicile tehnice ale medaliilor sunt:

Metal (compoziție) – argint; puritate – 92,5%; forma – rotundă; diametrul – 60 milimetri; greutate – 159 grame; calitate – patinată; tiraj – 30 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 997 lei.
Metal (compoziție) – aliaj de cupru; forma – rotundă; diametrul – 60 milimetri; calitate – patinată; tiraj – 40 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 371 lei.

Forțele Navale Fluviale ale României îşi au originea în flotilele organizate de către marii domnitori ai Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei (Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul), pentru transportul trupelor, atacul cetăților riverane, precum şi pentru menținerea libertății de navigație pe Dunăre, ca o măsură esențială pentru apărarea independenței statului. Dezvoltarea forțelor fluviale Principatele Române iese în evidență în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Încurajarea comerțului românesc pe Dunăre și mare, în Principate, amenajarea și dezvoltarea porturilor și crearea nucleului unei marine civile, au necesitat înființarea și organizarea flotilelor militare în Muntenia și Moldova. În anul 1830, în cele două principate se decide achiziția primelor nave de luptă (caiace înarmate). Prin înființarea acestor unități, au fost create condițiile pentru organizarea unei marine militare, proces ce se va definitiva în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. La data de 22 Octombrie 1860, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 173 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat, la Ismail, Corpul Flotilei de Dunăre, în urma unirii flotilelor Moldovei şi Munteniei. În data de 16 martie 1867 prin Înaltul Decret nr. 376, Flotila avea în compunere Compania Echipaje de manevre şi artilerie şi Compania Echipaje de maşini şi lucrători ai Atelierului Flotilei, garnizoana Marinei stabilindu-se la Galaţi. De la înfiinţarea sa, Corpul Flotilei a participat la toate campaniile militare ale armatei române din zona fluvială: Războiul de Independenţă din 1877; Războaiele Balcanice din 1913 și cele două războaie mondiale. În anul 1896 s-a promulgat Înaltul Decret nr. 1093 pentru organizarea flotei și Instrucțiunile pentru punere în aplicare, prin care se stabilea o nouă structură organizatorică. Se creau Divizia de Mare și Divizia de Dunăre. Astfel, la data de 01.04.1896 a intrat în vigoare „Tabloul de repartizarea ofițerilor Flotilei pe corpuri și servicii în anul 1896-1897” cu nr. 1299, primul statut de organizare al Diviziei de Dunăre, iar data de 01 aprilie 1896 devine zi aniversară a Comandamentului Flotilei Fluviale „Mihail Kogălniceanu”. Prin Legea pentru organizarea Marinei Militare din 28 mai 1898, denumirea de Flotilă de Război s-a schimbat în Marină Militară, formată din cele două mari unități: Divizia de Dunăre, cu comandamentul la Galați și Divizia de Mare cu baza la Constanța. În anul 1962 se înfiinţează Brigada 24 Fluvială, cu sediul la Brăila. În perioada anilor 1970 – 1990 forţele fluviale au cunoscut un amplu proces de dezvoltare, intrând în serviciu diferite tipuri de nave, precum: nave purtătoare de artilerie, monitoare, vedete blindate, dragoare şi nave auxiliare cu diferite destinaţii. În anul 1983 se înfiinţează Brigada 27 Fluvial Maritimă. În anul 1995 se reînfiinţează Flotila de Dunăre "Mihail Kogălniceanu" care avea în subordine două comandamente de brigăzi, unităţi de vedete blindate de diferite generaţii, vedete dragoare, nave purtătoare de artilerie, unităţi logistice, de transmisiuni, de infanterie marină şi scafandri de luptă. În anul 1998 Flotila de Dunăre intră într-un amplu şi profund proces de reorganizare structurală cu finalizare în anii 2005 - 2007. În anul 2000 Flotila de Dunăre de nivel divizie se restructurează la nivel brigadă, şi îşi schimbă denumirea în Flotila Fluvială "Mihail Kogălniceanu", urmând ca după 5 ani, în martie 2005 să se transforme în Componentă Fluvială şi să intre în subordinea Comandamentului Operaţional Naval. În mai 2006 Componenta Fluvială se transformă în Serviciul Fluvial din subordinea Comandamentului Flotei. La 1 noiembrie 2015 Serviciul Fluvial se transformă în Comandamentul Flotilei Fluviale "Mihail Kogălniceanu", ieșind din subordinea Comandamentului Flotei și intrând în subordinea directă a Statului Major al Forțelor Navale. Flotila Fluvială românească are următoarea structură:

Comandamentul Flotilei Fluviale "Mihail Kogălniceanu";
Divizionul 67 Nave Purtătoare de Artilerie;
Divizionul 88 Vedete Fluviale;
Divizionul 131 Nave Sprijin Logistic;
Regimentul 307 Infanterie Marină.

“Cheia mântuirii noastre este drumul Dunării spre Marea largă deschisă tuturor” – spunea cândva Mihail Kogălniceanu. Dunărea, al doilea cel mai lung fluviu de pe bătrânul continent, leagăn al civilizației europene, a fost, dintotdeauna, un catalizator economic şi cultural, o axă de prosperitate, în timp şi spațiu, pentru statele care s-au format şi s-au dezvoltat, în proximitatea malurilor sale. Istoria neamului românesc este strâns legată de acest fluviu.

Sediul Comandamentului Flotilei Fluviale “Mihail Kogălnicenau” este un imobil superb din Brăila, aflat pe Strada Împăratul Traian, pe partea dreaptă în sensul dinspre Piaţa Traian spre malul Dunării. Edificiul a fost construit în perioada anilor 1910 - 1913, într-un “stil eclectic, cu puternice influenţe franceze”, după cum se precizează în cartea “Monumente istorice ale oraşului Brăila”, scrisă de Ioan Munteanu. Tot din această lucrare aflăm că, iniţial, a servit ca sediu al Societăţii de Asigurări “Generala”, pe vremea când Brăila era unul dintre cele mai prospere oraşe din România, cunoscut în toată lumea pentru că dădea tonul bursei cerealelor pe mapamond. Arhitectul care a proiectat clădirea a fost Oskar Maugsch, iar construcţia propriu-zisă a fost ridicată de italianul Luigi Segatti, care nu a făcut deloc rabat la materiale de calitate, după cum se poate vedea chiar şi acum, după mai bine de un secol, pe faţada monumentală a imobilului. În timpul Primului Război Mondial, clădirea a fost transformată în spital, apoi a găzduit sediul Comandamentului de ocupaţie german, denumirea străzii Împăratul Traian devenind, în acea perioadă, Kaiser Trajan Strasse. După al doilea război mondial, imobilul a fost din nou sediu de comandament, de această dată a ocupantului sovietic. A găzduit apoi, câţiva zeci de ani, Policlinica Teritorială Brăila. În anul 1980, a fost cedat Brigăzii Fluviale devenite, din 2015, Flotila Fluvială “Mihail Kogălniceanu”. “Imobilul are 1900 metri pătraţi, cu subsol, parter, două etaje şi aproximativ 100 de încăperi. Zidurile sunt placate cu piatră artificială. Cele două corpuri ale clădirii, dispuse pe aliniamentul a două străzi intersectate în unghi ascuţit, sunt legate printr-un volum cilindric decrosat, subliniat de o cupolă. Un accent particular primeşte centrul faţadei principale, prin cele 7 coloane ionice adosate, ce unifică etajele”, mai precizează Ioan Munteanu în lucrarea sa. Din păcate, trecerea timpului şi lipsa unei renovări făcute cu simţ de răspundere au afectat destul de puternic monumentala faţadă, din care s-au desprins bucăţi mari de tencuială, în ultimii ani existând un real pericol ca pietonii care treceau prin zonă să fie loviţi de bucăţi de moloz ce cădeau de la înălţime. În ultimii ani, clădirea a servit drept sediu pentru comandamentul Flotilei Fluviale, pentru o secţie a Spitalului Militar de Urgenţă “Dr. Aristide Serofiti” Galaţi şi pentru Biroul de Informare Recrutare Brăila. Toate aceste instituţii au fost evacuate pe durata lucrărilor de reabilitare ce se execută și în prezent. Comandamentul Flotilei Fluviale activează în prezent în Portul Militar Brăila, de la Vărsătura.

"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. Mihail Kogălniceanu este fiu de basarabeni de pe Kogîlnic, dar născut la Iaşi la 6 septembrie 1817, om politic, democrat, istoric, scriitor, ziarist şi orator român. Şi-a făcut studiile în Franţa şi Germania (Berlin). A fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, prim-ministru în Moldova (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865). Mihail Kogălniceanu a fost căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu. În anul 1839, Kogălniceanu redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. Rugându-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români.)" în aprilie 1840, în "Întroducţie", publicată în „Arhiva românească", Mihail Kogălniceanu propune să se publice o colecţie a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor", colecţie ce va fi publicată în 1841 în 6 volume. Avem, deci, o recunoaştere directă de către Mihail Kogălniceanu a apartenenţei sale la naţionalitatea română. Deja în august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova", M. Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia, „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese". El spunea: „...Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului". În articolul „Profesie de credinţă" Kogălniceanu declară: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române . Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu". La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. M. Kogălniceanu nu numai că vroia Unirea Principatelor Române, ci era şi un partizan hotărît al independenţei românilor. „Dar, spune el, nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi". Ghidat de aceste convingeri, crezînd în idealul Unirii, Kogălniceanu declară următoarele în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit". Cine ar mai putea pune la îndoială, întrebăm noi, conştiinţa românească a acestui moldovean (moldovean sub aspect teritorial, regional, geografic), a acestui român moldovean cu numele de Mihail Kogălniceanu? Pe bună dreptate, marele istoric român, Nicolae Iorga, spune despre Mihail Kogălniceanu ca este un „genial bărbat de stat" care „domină ca un uriaş istoria modernă a României", că „ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859". Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărîtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României. Mihail Kogîlniceanu a decedat la Paris pe data de 20 iunie 1891 și a fost înmormântat la Cimitirul “Eternitatea” din Iași.

Jeton - 1 Big Mac 1968-1978

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Jetonul de mai sus face parte dintr-o serie spectaculoasă dar limitată la cinci modele de jetoane – lansate şi utilizate în a doua parte a anului 2018 – cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la crearea primului Big Mac şi introducerea acestuia în meniu de către compania McDonald’s, în anul 1968. În pofida mesajului publicitar „O MONEDĂ UNICĂ ÎN LUME PENTRU IUBITORII DE BIG MAC”, au fost în fapt cinci modele aniversare diferite, câte unul pentru fiecare deceniu, începând cu anul 1968. Toate cele 6,2 milioane jetoane au fost realizate integral în Statele Unite ale Americii (la monetăria Osborne Coinage din Cincinnati – Ohio), fiind distribuite consumatorilor în reţeaua de restaurante McDonald’s din peste 50 de ţări, pe 2 august 2018. În România, au fost oferite un număr total de 14600 bucăţi (câte 2920 bucăţi din fiecare model), astfel: prin intermediul mediului online în urma unor concursuri, în perioada 31 iulie – 2 august 2018 (500 bucăţi), gratuit tuturor clienţilor care se prezentau într-una din cele şapte locaţii diferite (Cluj, Constanţa şi alte cinci în Bucureşti,) pe 2 august 2018 (8000 bucăţi), iar restul, începând tot cu 2 august 2018, tuturor clienţilor care achiziţionau un Meniu Big Mac, mediu sau mare (fiecare restaurant a primit câte 50 de bucăţi, acestea fiind atribuite în limita stocului repartizat). Începând cu 3 august 2018 şi până la 31 decembrie 2018, jetonul a putut fi folosit numai în schimbul unui Big Mac, în restaurantele McDonald’s din România (sau din ţările participante la campanie). Jetonul nu avea „valoare în numerar”, se putea utiliza o singură dată şi nu se putea cumula cu alte oferte, discounturi sau cupoane. Aversul jetoanelor este identic pentru toate cele cinci modele „MacCoin”, însă reversul este diferit, având în jurul unui Big Mac stilizat figuri grafice aparte, considerate reprezentative celor cinci decenii de călătorie pe întreg mapamondul a Big Mac: 1968-1978; 1978-1988; 1988-1998; 1998-2008; 2008-2018. În centrul aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentat numărul 50 (semicentenarul producerii primului Big Mac din lume), deasupra înscrisul 1 BIG MAC și dedesubt înscrisul “MINTED IN USA” (emis în SUA). Pe exteriorul cercului liniar continuu este aplicat înscrisul: “• VALID THRU • VALIDO DURANTE • VALIDO EM • BERLAKU SAMPAI • VALABLE EN • 2018” (Valabil în 2018, în mai multe limbi). Pe reves, în interiorul unui cerc continuu, este redat stilizat un Big Mac, înconjurat de diferite figuri grafice (reprezentative fiecărui deceniu în parte), iar în exergă, pe o eşarfă, este înscris deceniul respectiv. Jetonul este confecțioant din alamă, este rotund și arec diametrul de 32 milimetri.

C.C.C.M. - premiul II ciclism viteză 25.X.1925

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - Aviația utilitară - 10000 ore de zbor

S.C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A. a fost înfiinţată în anul 1964 ca întreprindere de stat, în subordinea Ministerului Transporturilor. Anterior, Aviaţia Utilitară a funcţionat ca detaşament al Companiei TAROM, având în componenţă un sector AVIASAN, care utilizează elicoptere şi avioane uşoare pentru transportat bolnavi, nou-născuţi cu probleme deosebite, sânge sau subproduse sanguine, organe, ţesuturi sau pacienţi în vederea transplantului, personal specializat medical, aparatură medicală sau medicamente. Ca un exemplu al activităţii AVIASAN, considerată în anii 1975-1980 ca fiind una dintre cele mai dezvoltate unităţi de transport aerian medical din estul Europei, stau mărturie următoarele cifre: 110.000 ore de zbor; 52.000 curse sanitare; 45.000 grav bolnavi şi accidentaţi transportaţi; 60.000 kg sânge conservat; 25.000 kg medicamente transportate; peste 1.500 medici şi personal medical transportaţi pentru acordarea asistenţei medicale de urgenţă. În decursul anilor, Aviaţia Utilitară a executat misiuni de zbor pe întreg teritoriul României prestând, pe lângă serviciile de ambulanţă aeriană amintite, servicii de transport marfă şi pasageri, tratamente aviochimice, misiuni de aerofotogrametrie, reclamă aeriană şi filmări, zboruri de cautare-salvare, stingere de incendii, ajungând la sfârşitul anilor ’80, la 60 - 65000 ore de zbor anual. După 1990, ca urmare a Legii Privatizării, întreprinderea a trecut în administrarea Fondului Proprietăţii de Stat, care a decis în 1998 divizarea societăţii în 5 părţi. În urma divizării, S.C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A., executând toată gama de prestări servicii, întreţinere tehnică şi reparaţii, pe care o executa vechea societate, cuprinde şi aerobazele teritoriale Piteşti şi Braşov.

Insigna - Campionatul național sătesc (trântă)

Trânta este un sport (formă liberă de luptă specific românească), ea constituindu -se în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;

a) „Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;

b) „Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”

c) „Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicanţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor.

Aria de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost: lupta ciobănească; lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică); lupta dreaptă cu apucare în cruce; lupta cu fixarea brâului și lupta cu piedică; Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valenţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n,a. de la acea vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X. ” Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona.

(Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România).

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII