Epaminonda's Blog.....: ODENKIRCHEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea germană ODENKIRCHEN,

municipalitatea MONCHENGLADBACH, landul RENANIA DE

NORD WESTFALIA, din vremuri diferite, câteva vechi trimiteri

poștale ilustrate, un timbru judiciar și o insignă locale.

Seminarul

Biserica Sfântul Laurențiu

Gara

Poșta

Gimnaziul

Hotelul orașului

Parcul

Trimiteri poștale

Timbru judiciar local

Insignă locală

xxx

UN CATREN PENTRU NEPOATA

MEA- SARA MARIA

CAPCANELE LIMBII ROMÂNE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Festivalul coral

Ciprian Porumbescu - Suceava 1972

Ciprian Porumbescu s-a născut în toamna anului 1853, în comuna Şipotele Sucevei, în familia preotului Iraclie Porumbescu. Cel care avea să încânte lumea prin magia sunetului, pe la 3-4 ani, când de obicei copiii abia învaţă noţiuni elementare, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Prindea cu uşurinţă tot felul de cântece şi le reproducea cu mare precizie. Magia muzicii l-a cuprins în casa părinţilor săi, la o clacă, când a auzit un lăutar al satului care zicea cu foc din vioară. Ciprian îl urmărea, sorbindu-i fiecare mişcare şI minunându-se cum era posibil ca strunele să sune atât de frumos dezmierdate de arcuş... De atunci nu le-a mai dat pace părinţilor până ce nu i-au cumpărat o violină, care i-a fost nespus de dragă şi nedespărţită, în scurta sa viaţă. Marea sa şansă a venit când avea vreo 7 anişori: întâlnirea cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin. Acesta şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, fiind găzduit chiar de tatăl lui Ciprian, parohul bisericii din localitate. Miculi i-a intuit talentul şi l-a familiarizat cu notele muzicale. Peste câţiva ani, când preotul Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a luat primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, iar mai târziu, la gimnaziu, la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Când punea mâna pe vioară, Ciprian era fenomenal. Cum era să stea deoparte la manifestările memorabile de la Putna – organizate de Eminescu şi de Slavici? După ce s-a încheiat partea oficială a serbării, pe pajiştea din apropierea mănăstirii, trubadurul Bucovinei, Grigore Vindireu, a încins o horă cu taraful sau. Cu ochii înlăcrimaţi, ascultându-şi chemarea inimii şi a sufletului, copilandrul Ciprian s-a repezit la Vindireu, i-a smuls vioara, continuând cântecul, cu patos. Ce fericire i s-a citit pe chip atunci când i-a mărturisit părintelui sau: “Tată, am cântat Daciei întregi!” Când avea 20 de ani, mama i s-a stins. Dorul de ea l-a însoţit întreaga viaţă. Un an mai târziu, şi-a luat Bacalaureatul cu brio şi s-a înscris la Institutul Teologic de la Cernăuţi. Cum vioara nu mai avea secrete pentru el, Ciprian a devenit maestru şI la violoncel şi clavir, în timp ce, la Seminar, studiile sale dădeau roade, prin compoziţii excepţionale liturgice. În toamna anului 1875, a fost deschisă Universitatea din Cernăuţi. Studenţii români au constituit Societatea “Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei, (al cărui preşedinte a devenit Ciprian în ultimul an de Seminar). Societatea avea un cor excepţional, dirijat de Ciprian Porumbescu. Pe când era la Cernăuţi, a cunoscut-o pe Berta Gorgon, faţa pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Cum familiile lor erau de confesiuni diferite, nu li s-a permis căsătoria. Ca să-i despartă, tatăl Bertei şi-a trimis fiica în străinătate. Iubirea lor neîmplinită i-a însoţit însă, necontenit, pe amândoi. La puţină vreme după ce şi-a finalizat studiile teologice, în octombrie 1877, membrii “Arboroasei” au fost arestaţi, sub acuzaţia de înaltă trădare. Li s-a înscenat un proces. Ciprian a fost arestat din casa de la Stupca. Cânta la vioară când au venit după el. O ploaie rece, mocănească, a cernut tot drumul, până la Cernăuţi, iar apa rece l-a udat până la piele şI s-a îmbolnăvit. Temniţa de gheaţă şi mâncarea proastă i-au agravat tuberculoza, iremediabil. Doar vioara, pe care l-au lăsat să o ia în momentul arestării, i-a mai adus alinare. Ciprian a ieşit din temniţă cu moartea în piept. S-a întors la Universitatea din Cernăuţi. Cu mare greutate, a reuşit să meargă la Viena, la studii. De la Viena s-a întors la Braşov, ca profesor de muzică şi totodată dirijor la Biserica Sf. Nicolae, unde a compus “Crai Nou”, compoziţie pe care a reprezentat-o, în 1882, cu un succes fulminant. De la Braşov, avea să plece spre Italia, de unde s-a întors în ţară cu puţină vreme înainte de a părăsi această lume. Deşi tuberculoza îl măcina, când a pornit spre Italia a sperat că acolo îi va fi mai bine. “M-am decis să mă duc la Nervi ş-apoi, dacă voi putea şi va fi necesar, mă voi duce şi în alt loc”, îi mărturisea într-o scrisoare surorii sale, Marioara. Pe zi ce trecea, era tot mai suferind. Îşi dorea teribil să cânte la vioară. Îi era dor de Stupca şi de doina românească... Şi-a potolit aleanul atunci când de acasă i-a sosit violina “(...) Aseară primii iubita-mi violină. Era pe la amurg: făr’ a o mai desface din scrin, grăbii cu ea, cum numai mi-o aduseseră de la poştă, la mare. (...) Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele(...) Mă reazem de un pisc de stânca ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. «Ah!» îmi râspunsei în gând. «Voi cânta Doina, să o audă Mediterana şi Mediterana să o ducă Oceanului şi să ştie antipozii noştri, dincolo, că numai un cântec e coborât din cer, şi acela e Doina...(...)»” În urmă cu ani, la Stupca, vegheat de sora sa, Marioara, Ciprian s-a stins, şoptindu-i amar: “Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Aşa cum i-a fost dorinţa, regăsită în ultima strofă din “Cântecul tricolorului”, culorile drapelului românesc i-au fost aşezate pe cruce: “Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”.

Insigna - Ștefan cel Mare - Suceava 1977

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.

(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Festivalul tineretului - Suceava 1957

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

De-a lungul secolelor, marii artiști ai lumii au lăsat omenirii moșteniri culturale neprețuite. Arta sculpturii a dat naștere unor capodopere care, prin măreția, valoarea și spectaculozitatea lor, au devenit faimoase. Discobolul lui Miron este o capodoperă a Antichității grecești, ce datează din perioada 460 - 450 Î.Hr. Din păcate, originalul grecesc din bronz nu mai există, însă a devenit celebru prin numeroasele copii realizate în marmură de către artiști din Imperiului roman, atât la scară reală, cât și redimensionate. Celebra sculptură exprimă forța și energia atletică în cel mai armonios și echilibrat mod. Deși, în prezent, se consideră că poziția aruncătorului este nefirească și reprezintă o manieră ineficientă de a arunca discul, sculptura constituie un model de rigurozitate în redarea fiecărui mușchi încordat de pe corpul atletului.

Jeton - Cantina - Școala profesională Suceava 96

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Jetonul prezentat mai sus este confecționat din aluminiu, are formă rotundă cu diametrul de 40 milimetri și are o singură față. El a fost confecționat pentru cantina școlii profesionale din Suceava. În interiorul unui cerc periferic continuu este aplicată inscripția pe două rânduri orizontale: “CANTINA / SUCEAVA” iar periferic circular la partea superioară este aplicată inscripția: “SCOALA – PROFESIONALĂ”. Deasupra și sub inscripțiile orizontale s-a aplicat prin poansonare cifrele 96. Credem că astfel de jeton s-a distribuit fiecărui elev al școlii și era folosit atunci când ridica de la banda de autoservire a cantinei tacâmurile cu hrană. La predarea la bandă a tuturor tacâmurilor, după servitul mesei, elevul își reprimea jetonul său. Era o metodă potrivită pentru a nu se pierde sau sustrage tacâmurile cantinei.

Insigna sportivă - G. Humor

C.S. Gura Humorului este un club de fotbal din orașul Gura Humorului, care joacă în Liga a IV-a Suceava. Cele mai bune performanțe le-a obținut sub titulatura de „Minerul”, promovând în Divizia C în anul 1968 și pentru prima dată în Divizia B în 1976. La 22 iulie 1984 a disputat un meci cu naționala României. De-a lungul vremii echipa s-a mai numit: Unirea Gura Humorului (1952 - 1957), Spartak (1957 * 1962), Foresta (1962 - 1967), Minerul (1967 - 2000) și Arinișul (2000 - 2005). Echipa juca acasă pe stadionul Tineretului având 5000 de locuiri. Echipa a jucat acasă dar și în deplasare cu echipament în aceleași culori – tricou galben cu mâneci negre, șort și jambiere negre.

Insigna - Stema județului Suceava

Stema judeţului Suceava reprezintă un munte cu o cruce în vârf, străjuit de doi lei care sprijină o coroană, și evocă cadrul natural în care s-a ctitorit cetatea de scaun a voievozilor Moldovei şi atestă statornicia organizării statale. Ea a fost adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 684 din 30 septembrie 1998 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 15 octombrie 1998. Stema se compune dintr-un scut albastru cu trei piscuri de munte, pe cel din mijloc aflându-se o cruce, totul de aur; crucea este sprijinită de doi lei de argint, limbaţi roşu, afrontaţi, sprijinindu-se cu labele inferioare pe câte un pisc şi ţinând în labele superioare o coroană voievodală de aur. Elementele ce compun stema evocă cadrul natural în care s-a ctitorit cetatea de scaun a voievozilor Moldovei şi atestă statornicia organizării statale. Din anul 2001, Consiliul Judeţean Suceava parafează actele oficiale cu ştampile pe care este reprezentată stema judeţului. Suceava este astfel primul judeţ din ţară în care stema este folosită pe ştampilele ce oficializează documentele emise de CJ - lucru posibil în conformitate cu Legea 64/1993, care dă acest drept, însă nu instituie şi o obligativitate în acest sens. Stema a fost realizată de un grup de artişti plastici suceveni, coordonat de regretata Ioana Nistor. Conducerea administraţiei judeţene spune că folosirea noului sigiliu va contribui la creşterea prestigiului instituţiei şi la delimitarea acesteia faţă de alte autorităţi publice.

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură inconfundabile ale orașului, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Strada Francis Josif

Pavilionul Societății de dare la semn

Strada Pruncul

Strada Principală

Strada Dragoș

Biserica Adormirii Maicii Domnului

Vechea Casă poloneză

Piața Ștefan cel Mare

Biserica Sfântul Ioan cel Nou

Strada Armașului

Prefectura

Biserica Sfântul Dumitru zidită de Petru Rareș

Șipotul

Primăria

Sala de gimnastică

Liceul Ștefan cel MAre

Parcul orașului cu Statuia lui Ciprian Porumbescu

Biserica Mirăuților

Observatorul astronomic

Vederi

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.