Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - JUDEȚUL VRANCEA: BANCA ECONOMIA, BANCA NAȚIONALĂ, BISERICA DOMNEASCĂ, BISERICA PROFETUL SAMUIL, CASA LONGINESCU ȘI ȘCOALA COMERCIALĂ SUPERIOARĂ DIN MUNICIPIUL FOCȘANI

1. Banca “Economia” a fost o veche instituție bancară ce a apărut în anul 1901 pe Strada Mare a Unirii din Focșani, plină de prăvălii cochete, dar nu foarte impozante, vis a vis de cinematograful Balada de astăzi.

Clădirea băncii etichetată precum “Perla Focșaniului dispărut” a fost realizată de constructorul italian Candoni Giovani Zanetto, după planurile arhitectului austriac Franz Billek. Marea demolare din anii ’70 nu a vizat doar casele modeste, străduţele întortocheate ori micile prăvălii. Tot ce stătea în calea planurilor de reconfigurare urbanistică ale autorităţilor vremurilor trebuia distrus. Drept urmare, case cât se poate de solide, imobile de o mare valoare arhitecturală sau chiar o biserică, toate au fost demolate în penultimul deceniu al regimului comunist. Printre edificiile care aveau să dispară definitiv de pe harta Focşaniului se numără şi Banca Economia. Istoria Băncii Economia din Focşani începe în foarte îndepărtatul an 1874, cu şase ani mai devreme decât a Băncii Naţionale Române (B.N.R.). Spre deosebire de CEC, prima instituţie de credit a proaspătului Stat Român, înfiinţată în 1864, Banca de la Focşani era constituită din iniţiativă şi cu fonduri particulare fiind denumită «Societatea Economia» şi având scopul de a capitaliza economiile asociaţilor şi a împrumutatorilor, făcându-le productive. În primii douazeci şi cinci de ani de funcţionare Societatea Economia nu a avut un sediu proprietate, activitatea ei desfăşurându-se prin diferite localuri, fie închiriate fie aparţinând unor membrii ai săi. Povestea sediului propriu începe pe data de 30 aprilie 1899 când se publică un anunț potrivit căruia Societatea “Economia” vindea cărămidă, lemnărie, stolerie, ferărie, etc din ce mai rămăsese din fosta Cofetărie “Zacapolio” de pe Strada Mare a Unirii. Această cofetărie fusese mistuită de un incendiu iar banca a cumpărat terenul pentru a-și construi un sediu propriu. În același an a demarat procesul de ridicare al clădirii băncii. Lucrările la monumentala clădire au durat 3 ani de zile. Un proces verbal de recepție provizorie avea să fie semnat în data de 8 septembrie 1900. Un an mai târziu, pe 22 septembrie 1901 focșănenii I.C. Kivu, C.Darie Pastia și C.A. Mărgăritescu, însărcinați de Consiliul de Administrație al Societății anonime “Economia” iau în primire definitivă localul de la antreprenorul Zanetto.

Cu o arhitectură occidentală și cu o înălțime peste media imobilelor de pe Strada Mare a Unirii, sediul băncii eclipsa tot ce se construise până atunci. Editorii de cărți poștale dar și nemții în primul război mondial au imortalizat în dese rânduri porțiunea Străzii Mari a Unirii cu Banca “Economia”. Imobilul nu era popularizat doar prin cărți poștale ori altfel de reclame ci și prin niște cărticele (broșuri) ale unității bancare. “Viața socială de după război nu mai este viața activă dinainte de război, ci o viață speculativă, o viață ușoară, o viață de plăceri, care a făcut să înceteze munca aprigă și neîntreruptă, care se desfășura pașnic și cu care ne obișnuisem timp de 40 de ani. Noua noastră viață ne-a făcut să uităm pentru moment credința și virtuțile strămoșești și a contribuit ca să ajungem la situația încâlcită de azi. Să ne întoarcem dar pe calea cea adevărată a muncii, economiei și cinstei, singura în măsură de a îndrepta răul de care suferă organismul nostru social” se arăta într-o broșură a băncii din toamna anului 1924. Societatea şi sediul acesteia duc o existenţă relativ liniştită până în 1948, când întreaga afacere este preluată de stat şi repartizată Băncii Naţionale a R.P.R.. Clădirea a fost inchiriată şi apoi a fost cedată în folosinţă Consiliului Judeţean al Sindicatelor, iar în anii ’60, aici a fost instalată Şcoala de Muzică. Înfiinţarea judeţului Vrancea în 1968 şi construirea Centrului Civic în mijloc cu «Casa Albă» a însemnat sfârşitul pentru întreaga zonă ultracentrală a oraşului.

2. Banca Națională, azi sediul Curții de Conturi a județului Vrancea, este un monument istoric reprezentativ al municipiului Focșani, situat pe strada Mihail Kogălniceanu, la nr.1 și inaugurat în anul 1926.

Orașul Focşani, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, a cunoscut o dezvoltare pe toate planurile cum n-a mai prins niciodată, nici înainte, nici după. În doar cateva decenii oraşul s-a dotat edilitar cu un Palat Municipal, un Palat al Justiţiei, un Palat Administrativ şi cu un edificiu cultural cum puţine localităţi urbane aveau în acele vremuri aşa cum este Teatrul “Maior Gh. Pastia”. Cum Focşaniul era un oraş comercial prin excelenţă nenumărate bănci funcţionau încă de prin anii 1870, iar în 1890 este înfiinţată Agenţia Băncii Naţionale Romane Focşani. În vara acelui an, în şedinţa Consiliului general al BNR a fost dezbătut şi aprobat Regulamentul agenţiilor, filiala locală fiind deschisă cateva luni mai tarziu. La data de 6 noiembrie 1893, comerciantul focșănean David Alpern a vândul BNR, reprezentată de Theodor Rosetti – guvernator - şi Eugeniu Carada – director – un teren «liber de orice sarcini” şi «situat în oraşul Focşani, strada Liceului»”, actuala stradă Mihail Kogălniceanu. Din documentele aflate în arhiva BNR rezultă indirect că, începând cu 1894, Agenţia Focşani a funcţionat în casele cumpărate de la David Alpern, cărora în cursul anului 1895 li s-au adus „diferite adăogiri”, în anul următor fiind din nou efectuate „adăogiri şi reparări”, care au continuat şi în anul 1900, când s-au executat „diferite lucrări”. În preajma primului război mondial, vechiul sediu al BNR Focşani devenise insuficient pentru activitatea bancară. În ședința Consiliului de administraţie al BNR în februarie 1914 se decide construirea unui nou sediu al BNR Focșani. Ca urmare a acestei decizii, în intervalul 1914 -1922, BNR cumpără alte trei proprietăţi care se învecinau cu sediul său din Focşani. Arhitecţii Ştefan Constantin şi Radu Dudescu sunt cei care s-au ocupat de proiectul noului sediu şi implicit cei care au lăsat moştenire oraşului una din puţinele clădiri emblematice rămase în picioare după ce Focşaniul a fost măturat de furia roşie.

Imobilul a fost construit în anul 1925, având subsol, parter şi etaj şi potrivit unui plan de situaţie, realizat de Radu Dudescu la 11 martie 1932, și o suprafaţă construită de 502 metri pătrați. Parterul a fost destinat operaţiunilor bancare în timp ce la nivelul superior se afla locuinţa directorului şi a casierului. În 1934, a început realizarea instalaţiei de încălzire centrală a noului imobil, care a fost executată de Firma Sulzer Freres din Bucureşti. După căderea regimului comunist şi la peste un secol de la înfiinţare din varii motive filiala locală a BNR este desfiinţată, în fostul sediu al băncii funcţionand acum Curtea de Conturi. În prezent Focşaniul nu mai are o filială a BNR, dar oraşul a rămas cu un sediu impozant în plin centrul oraşului. (Sursa Net - Sorin Tudose).

3. Biserica Domnească “Sfânta Paraschiva” din centrul orașului Focșani - Piata Moldovei - este singurul lacas de cult demolat de comunisti in anul 1977, in anul devastatorului cutremur.

Lacasul a fost centrul vietii economice si sociale din Focsanii de la nord de Milcov. In jurul acestei biserici se derula intrega viata economica si sociala a orasului, avind in spate Piata Moldovei, cu fostele Hale, iar in fata clopotnitei, strada comerciantilor, din care o buna parte din cladiri apartineau Bisericii Domnesti. Timp de rei secole, anual, la sfânta sărbătoare Cuvioasa Parascheva (14 octombrie), patronul spiritual al focsanenilor moldavi, focsanenii de pe ambele maluri ale Milcovului participau la un adevarat târg de toamna. Traditia a continuat dupa unirea administrativa a Focsanilor, la 1862 si a ajuns pina la jumatatea secolului trecut.

După aproape 300 de ani de slujire continuă în această biserică și urmare a marelui cutremur s-a luat decizia demolarii complete a bisericii pentru a face loc actualei Piețe a Moldovei. La baza acestei biserici a stat o biserica de lemn ridicata intre anii 1665-1670, de Doamna Dafina, sotia Domnului Moldovei, Eustatie Dabija (1661-1665). Mai târziu a fost ridicata de ginerele Dafinei, biserica de piatra. Cu timpul s-au ridicat si ziduri, incit biserica facea parte dintr-un adevarat complex bisericesc.

Clopotnita bisericii domnesti a fost construita in anul 1866 cu banii stransi din chiriile spatiilor comerciale pe care le avea biserica. Ceasul a fost cumparat de la Viena si a costat 5000 de galbeni. Pana sa monteze ceasul, in clopotnita era foisorul pompierilor, care s-a mutat apoi in clopotnita bisericii Sf. Ioan . Clopotnita se afla in fata bisericii, pe gangul dintre hala si hotel Regal (acum magazinul Milcov). A fost daramata in toamna lui 1977, deși putea fi salvata spre aducere aminte... și pentru ca nu reuseau sa o puna la pamant, au dinamitat-o.

4. Biserica Profetul Samuil (Samuel), veche ctitorie voievodală și fostă mănăstire, azi monument istoric, este un lăcaș de cult ortodox, situat pe Strada Mare a Unirii, nr. 28, în partea nordică a localității Focșani, județul Vrancea, lângă Școala nr.2 “Ion Basgan”.

Sfântul Proroc Samuel, căruia îi este închinată această biserică veche, a trăit cu peste o mie de ani înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu. El s-a născut în perioada când poporul evreu era condus de judecători. Ca fiu al lui Elcana și al prorociței Ana, Samuel a fost cel de-al cincisprezecelea si ultimul dintre judecătorii lui Israel. Prima biserică zidită pe acest loc, din lemn, a fost construită la jumătatea secolului al XVIII-lea, în prima domnie (31 august 1749 - 3 iulie 1753), de către domnitorul Constantin Racoviță Cehan al Moldovei. Nu după multă vreme, pe locul bisericii din lemn a fost construită o altă biserică, din piatră, ca parte integrantă a Mănăstirii Sfântul Samuil. În anul 1757, această mănăstire a devenit metoc al unei mănăstiri din orașul Roman. în anul 1767, din porunca domnitorului Ștefan Racoviță al Țării Românești, mănăstirea din Focșani a fost închinată Spitalului de pe lângă Mănăstirea Sfântul Spiridon, din Iași. Puțin mai târziu însă, în vremea domnitorului Alexandru Ghica, printr-un hrisov domnesc, mănăstirea și-a recăpătat independența. În anul 1789, ansamblul monahal al Mănăstirii Sfântul Proroc Samuil, era încă fortificat.

Zidurile împrejmuitoare erau suficient de puternice pentru a găzdui armatele turco-române, în luptele lor contra rușilor și austriecilor. Între timp, clădirile s-au ruinat, iar zidurile s-au surpat. Începând cu anul 1863, biserica a fost folosită pe post de locaș de cult parohial. Au avut loc mai multe lucrări de reparație și restaurare, dar s-a păstrat arhitectura originală. După cutremurele din anii 1977 și 1986, biserica a fost reparată și consolidată.

5. Aici admirăm o veche carte poștală reprezentând o clădire din municipiul Focșani, de altă dată.

Casa a fost construită în anul 1864 la intersecția Străzii Mari a Unirii cu Strada Locotenent Țanu, denumită în vremea comunismului Strada Mihai Viteazu, care trecea prin spatele Teatrului și a Prefecturii și dădea în Strada Mare, undeva în spatele Bisericii Domnești. Nu există informații dacă această clădire a rezistat vitregiilor vremii, dar mai mult ca sigur, ea a fost rasă de pe suprafața pământului de buldozerele neiertătoare comuniste. Această casă a aparținut făclierului Gheorghe Longinescu, aici născându-se savantul Gheorghe Gh. Longinescu și frații săi (unul dintre ei fiind Ștefan Longinescu).

Gheorghe Gh. Longinescu a fost un chimist român, membru de onoare al Academiei Române începând cu anul 1936. El s-a născut în data de 12 septembrie 1869 în Focșani și a decedat în data 7 aprilie 1939 în București. Până în ultima clipă a vieții s-a dedicat muncii de cercetare în domeniul chimiei dar și activității didactice la catedre de liceu și universitate.

6. Școala superioară comercială din Focșani, denumirea alternativă Școala superioară comercială de băieți este o clădire monument istoric, inaugurată în anul 1927, în prezența ministrului Cultelor din guvernul Averescu-Goga, pe Strada Cotești, la nr. 17.

Aceasta avea statutul unui colegiu, acorda burse elevilor eminenti, promova elevii din mediul rural si din alte orase mici si dispunea de un internat si de cantina. Construita in stil neoromanesc, scoala este o cladire care domina zona, structurata pe doua nivele si mansarda, cu sali de clasa spatioase. Accesul la etaj se face pe o scara interioara din lemn si fier forjat. Constructia in intregime, prin arhitectura ei masiva si proportionala in acelasi timp, are un aspect impunator. Proiectul cladirii a fost executat de catre arhitecti provenid de la scoala de arhitectura romaneasca. Aceasta scoala s-a situat printre cele mai importante institutii de educatie si invatamant din zona de sud a Moldovei, cunoscuta pentru valoarea profesorilor si a generatiilor de absolventi. Astăzi edificiul este o clădire cu desăvârșire uitată și părăsită, care se înalță dintre copacii care o înconjoară și vegetația sălbatică din curte. Se pare că după Revoluție, acest monument a fost lăsat de izbeliște, nemaifiind întrebuințat. Clădirea cu parter și etaj are o suprafață utilă de 1400 metri pătrați și teren înconjurător în suprafață de 3900 metri pătrați. Se pare că această clădire este propusă pentru vânzare.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

CAPCANELE LIMBII ROMÂNE

UN CATREN PENTRU

NEPOATA MEA SARA-MARIA

__________xxx__________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA JETOANE

DIN JUDEȚUL BACĂU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Ștefan cel Mare și Sfânt 1457 - 1504

Bacău - octombrie 1997

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. (Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Jeton - Sascut 1/2

Jetoanele fabricii din Sascut sunt din alamă și au forma rotundă. Au pe o față stema României din perioada 1881 – 1921, iar pe cealaltă față numele SASCUT și valoarea 1 (diametrul 24 mm) sau ½(diametrul 22 m), valoarea nominală a jetonului. Prima fabrică de zahăr din Moldova s-a înființat la Sascut, în județul Bacău, în anul 1875. Fabrica putea prelucra până la 150 tone de sfeclă pe zi. În anul 1876 a apărut pe piață primul zahăr românesc, pănă atunci românii au consumat zahăr din import. Deși statul român a sprijinit industria autohtonă de zahăr printr-o serie de avantaje acordate prin legi speciale, fabrica din Sascut a intrat în faliment de câteva ori.

În anul 1885 fabrica s-a vândut lui Jacques Menahem Elias, pentru 250000 lei, care a investit în modernizarea ei. Fabrica a dat avânt agriculturii locale, țăranii au început să cultive sfecla de zahăr pe suprafețe mai mari, și dezvoltării localității. S-au construit case pentru lucrători și un țir de magazine cu cele trebuincioase la șosea. S-a construit școala primară, s-a adus un doctor pentru fabrică dar și pentru localnici. În anul 1899 fabrica a fost preluată de Societe Generale de Sucreries et Raffineries en Rounabie. Jetonul de mai sus a fost emis la comanda acestei societăți și în circulat până în anul 1918 sau cel mai târziu până în anul 1923, când fabrica a fost preluată de Societatea “Danubiana” SAR. În anul 1930 fabrica a trecut în proprietatea unei societăți italiene iar în anul 1948 a fost naționalizată, mărindu-i-se capacitatea de prelucrare și crescându-i productivitatea. Pe 13 octombrie 1998 fabrica și-a încetat activitatea datorită unei avarii dar și a concurenței neloiale de pe piața zahărului. Utilitatea acestor jetoane ne scapă, putem face doar supoziții. Valoarea lor nominală face, probabil, referire la cantitatea de zahăr (în kilograme sau chiar tone) sau la bonificația de sămânță de sfeclă ori de borhot sau de melasă pe care le putea primi posesorul jetonului. Este posibil ca astfel de jetoane să fi primit cultivatorii de sfeclă de zahăr în schimbul unei anumite cantități de produs predată fabricii, urmând ca ulterior acestea să fie converite în zahăr, sămânță, borhot sau melasă. La fel de posibil este ca astfel de pseudomonede să fi primit angajații în contul unei părți din remunerația cuvenită pentru munca depusă și cu ajutorul cărora puteau să-și procure zahăr de la magazia sau de la cantina fabricii. În prezent această fabrică nu mai există, ea fiind demolată în anul 2006.

(Sursa NET – Dorel Bălăiță)

Jacques Menachem Elias (1844 – 1923) a fost un industriaș, bancher, moșier și filantrop evreu, cetățean roman, ales post-mortem (1993) membru al Academiei Române. Nu a fost căsătorit vreodată și nu avut vreun urmaș. A fost un important om de afaceri, a fost proprietar de fabrici de zahăr (Fabrica de Zahăr din Sascut Târg, județul Bacău), bancher (fiind președintele și actionarul Băncii Generale Române) și industriaș. În cei aproape 80 de ani de viață, a reușit să strângă o mare avere, deținând moșii de mii de hectare, ferme agricole, imobile în țară și străinătate, 2 hoteluri în București , 2 mine de mercur în Dalmația, fabrici și milioane de lei în acțiuni la mari companii din toată lumea. Prin testamentul său redactat la 2/15 decembrie 1914, cum nu avea nici ascendenți și nici descendenți în viață, el a desemnat ca legatar universal Academia Română, căreia i-a lăsat toată averea mobilă și imobilă „oriunde s-ar afla această avere, în țară și în străinătate” (evaluată pe atunci la 1 miliard de lei). Conform dorinței sale, Academia Română a înființat o fundație de cultură națională și de asistență publică numită “Fundația familie Menachem H. Elias”, întreaga avere urmând să fie consacrată promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile. Și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați. Fundația a fost denumită după tatăl său. Gestul său de filantropie a fost elogiat de către contemporani astfel; Nicolae Iorga – “exemplu de generozitate umană” și Grigore Antipa - „și-a destinat tot fructul muncii sale realizării unui măreț ideal, înălțarea patriei prin cultură”. La data de 15 noiembrie 1938, în prezența viitorului rege Mihai, al reginei Elena, precum și altor personalități din țară și din străinătate, a fost inaugurat Spitalul fondat de Familia Menachem H. Elias, un spital modern pentru Europa acelor vremuri, deschizându-se porțile ambulatoriului, spitalului și sanatoriului, destinate în întregime „bolnavilor de ambele sexe”, indiferent de religia lor.

Sascut, în limba maghiară - Szászkút, în traducere „Fântâna Sasului” este o comună din județul Bacău, care include și satele: Berești, Conțești, Păncești, Sascut-Sat, Schineni și Valea Nucului, fiind situată la marginea de sud a județului, la limita cu județul Vrancea, pe malul drept al Siretului. Localitatea este traversată de șoseaua națională DN2, care leagă Bacăul de Focșani. La recensământul populației din anul 2011 comuna număra 8564 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 10167 locuitori), dintre care: români – 91,84%, romi – 2,65% și restul – necunoscută sau altă etnie.Componența confesională a comunei băcăuane Sascut, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 84,01%, romano catolici – 6,51%, ortodocși de rit vechi – 3,32% și restul – nedeclarată sau altă religie. În anul 1950, comuna a fost inclusă în raionul Adjud din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Bacău. Din anul 1968 face parte din județul Bacău. Șase obiective din comuna Sascut sunt incluse în lista monumentelor istorice de interes local:

sit arheologic — vestigiile unei așezări medievale (secolele al XIV-lea–al XV-lea) aflate la 1500 m est de DN2
biserica „Sfântul Pantelimon” (1859) din satul Berești
conacul Elias (secolul al XIX-lea) - Sascut
biserica „Sfântul Nicolae” (1809) - Sascut
școala (1906) – Sascut
monumentul eroilor din războiul de independență

Jeton - Cafe Bursa - Avram Țiperman - Bacău - 50

Jetonul de mai sus a fost emis de Avram Țiperman, patronul cafenelei “Cafe Bursa” din orașul Bacău, înființată pe la începutul secolului al XX-lea. Jetonul este confecționat din zinc, are forma rotundă cu diametrul de 21,5 mm. Pe avers în interiorul unui cerc perlat exterior, circular în partea de sus este aplicată inscripția: “CAFE BURSA” iar ]n partea de jos tot arcuit: “BACĂU”. Central pe două rânduri este aplicată inscripția: “AVRAM ȚIPERMAN”. Pe revers, în interiorul unui cerc perlat exterior este inscripționată valoarea nominală: “50” probabil bani. Aceste jeton a fost dat mai mult ca sigur ca rest clienților care îl putea utiliza când mai treceau pragul cafenelei. Era o modalitate de fidelizare a clienților, dar și de publicitate, cunoscută și utilizată și de către alți comercianți în decursul vremii. Cafeneaua Cafe – Bursa a fost inaugurată în data de 26 februarie 1911. Aici se citea presă, se juca table, biliard sau șah și se conversa. Cafeneaua avea mese și pe trotuar.

Patronul cafenelei era Avram Țiperman, cetățean român de origine evreiască, născut în data de 15 august 1882 în satul Plopana, din județul Tutoava, Era familist, funcționar comercial, mai bine zis cenzor al Băncii de Credit Mărunt din Bacău, Strada 10 Mai. nr. 4. Cafeneau Cafe – Bursa era situată foarte central, pe Strada Piatra, devenită ulterior Strada Centrală și mai apoi Strada Regele Ferdinand, astăzi Nicolae Bălcescu. Pentru edificare completă precizez că această cafenea se afla în fața actualului Teatru Municipal „George Bacovia”.

(Sursa NET – Dorel Bălăiță)

Jeton - Berărie Grivel - Gut fur 1 mark (bun pentru o marcă)

În anul 1867 doi etnici germani Carol și Frantz Haintz au înființat o fabrică de bere în sudul orașului Bacău, pe un teren cumpărat de la N. Drăgoianu. În zilele noastre acest teren corespunde Parcului Cancicov, zona de la intrarea principală până la restaurant și până la clădirea administrativă a Spitalului Județean. În anul 1877 fabrica avea doi lucrători și producea circa 1370 vedre de bere. Berea însă nu prea le plăcea localnicilor în schimb făceau drojdie bună pentru plămădit cozonaci. În anul 1890 fabrica este cumpărată de elvețianul Felix Grivel, locuitor al comunei Răcăciuni, o modernizează obținând o bere foarte apreciată de consumatori. În vara anului 1895 băcăuanii au fost invitați să deguste berea “Grivel”, în berăria amenajată în spațiul din vecinătatea imediată a fabricii, și care avea să intre în conțtiința localnicilor ca “Grădina Grivel” sau “Berăria Grivel”. Ber[ria era dotată cu mese de brad mici și mari, scaune de lemn cu fier la picioare, scaune de lemn fără rezemătoare, bănci de lemn cu fier la picioare etc. În scurt timp grădina devine un loc de promenadă foarte frecventat de băcăuanii dornici de distracție. În fiecare seară aici cânta o orchestră și soliști de muzică de pahar. În anul 1908 în grădina se țineau reprezentații de “varieteu” de către artiștii Teatrului național din Iași. Fabrica de bere Grivel a devenit în scurt timp un simbol al micii industrii băcăuane iar berea Grivel a devenit brand al orașului. Imaginea fabricii a fost imortalizată chiar și pe o carte poștală. O descriere amănunțită a fabricii ne parvine dintr-un anunț de vânzare: “Fabrica de bere situată în strada Bacău-Focșani, nr. 34, construită din zid, acoperită cu tablă, cuprinde opt camere cu mașinăriile necesare pentru fabricarea berii și opt beciuri de piatră, având următoarele atense (anexe): o magazie de scânduri acoperită cu tablă pentru ținut orzul, o șură lungă tot de scânduri, două ghețării, două popicării, două saloane de vară, un bufet, bucătărie, două camere pentru agentul de control, o cameră cu mașinării pentru iluminat grădina și un chioșc de scânduri pentru muzică. În fața fabricii se află o clădire mai mică acoperită tot cu tablă, cuprinzând conci camere din care una pentru biroul fabricii.” Bolnav de pneumonie Felix Grivel nu apucă să se bucure prea mult de succesul afacerii sale, pentru că în data de 23 decembrie 1902 moare, la numai 57 de ani, fiind înmormântat în cimitirul central Bacău, rândul 24, locul 9. În anul 1902 fabrica a fost preluată de fiul acestuia August Grivel. În anul 1903, la expoziția “Asociației Române pentru înaintarea și răspândirea științelor” fabrica a fost premiată cu medalia de argint. În anul 1916 fabrica a fost cumpărată de bucureșteanul T. Rădulescu, care în anul 1919 a vândut-o lui Osias Herșcovici, funcționând sub numele „Wally”. În anul 1923 fabrica a fost cumpărată de Matei Fodor, Mihai Fodor și Matei Netto, pentru ca în anul 1926 să fie distrusă complet de un incendiu. Până în prezent se cunosc doar două valori ale acestui jeton având inscripție românească pe avers și germană pe revers. Aici se prezintă piesa de o marcă, ea este confecționată din alamă și are forma rotundă, cu diametrul de 24 milimetri, putând fi admirată în colecția Complexului Muzeal “Iulian Antonescu” – Bacău. Aversul prezintă într-un cerc perlat exterior, pe două rânduri inscripția: “BERĂRIE / GRIVEL”, iar în partea de jos au fost ștanțate mai tîrziu literele “C” și “V”. Pe revers în interiorul unui cerc perlat exterior se află inscripționat: în partea de sus, circular, în limba germană – “GUT FUR” (bun pentru), iar în partea centrală este înscrisă valoarea nominală încadrată de două steluțe cu cinci colțuri. Se crede că acest jeton a fost emis probabil după anul 1895 când fabrica a fost repornită după modernizare, și au circulat până cel târziu în anul 1916.

Jeton - Hotel "Central" Bacău - 10 lei

Piesa medalistică de mai sus este un jeton emis de Hotelul “Central” din municipiul Bacău. Jetonul este confecționat din alamă, este rotund și are diametrul de 24,9 milimetri. În centrul câmpului aversului, în interorul unui cerc perlat la exterior este aplicată inscripția: “BACĂU”, iar periferic circular, la partea superioară, este aplicată inscripția: “HOTEL CENTRAL”. Deasupra și sub cuvântul Bacău sunt aplicate câte un ornament orizontal, de forma: linie, punct linie, iar periferic circular, la partea inferioară, este aplicat un ornament de forma: linie, punct, linie, romb, linie, punct, linie. În centrul câmpului reversului, în interirul unui cerc perlat la exterior este inscripționată pe două rânduri valoarea: “10 LEI”.

Hotelul “Central” a fost construit în anul 1882, de către Alecu Vasiliu, pe Strada Bacău-Piatra, pe locul unui han dărăpănat – Hanul lui Iosup Grosu.

În anul 1912, hotelul, avându-l ca antreprenor pe Gh. P. Cornățeanu a fost remobilat în stil englez după cum scrie într-o reclamă a vremii și înzestrat cu tot confortul. În anul 1925 edificiul a fost cumpărat de către Direcția Generală a Poștelor pentru Oficiul Poștal și Telegrafic Bacău. Oficiul Poștal Bacău a funcționat în acestă clădire până în anul 1972 când pe acest loc s-a construit Magazinul Universal “Luceafărul”.

Municipiul Bacău, în latină Bacovia, în maghiară Bako, în germană Barchau, în poloneză Bakow, supranumit orașul lui Bacovia, este reședința și totodată cel mai mare oraş din judeţul Bacău, provincia Moldova, România, fiind situat pe râul Bistriţa. Suprafața municipiului este de 43 kilometri pătrați, iar populația este de aproximativ 177000 de locuitori. Bacăul își are stramoșii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior cam 5000 de ani în urmă. În perimetrul Pieței Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala, obiect folosit la vânătoare. Acest obiect de silex mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se gasea prin aceasta zona, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în vatra localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru. Cu puțin timp în urmă se știa că prima atestare documentară a localității este de pe tipul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408. Însă pe baza unei indelungate cercetări de arheologie, Bacăul a mai îmbătrânit. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391 - 1432 pe timpul domniei lui Petru Mușat. În anul 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400 aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Bacău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură băcăuane, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Biserica Precista, construită de Alexandru cel Bun

Hotelul Athene Palace și Teatrul Mărăști

Moara de Aur

Fabrica de hârtie "Letea"

Fabrica de cherestea "Bicazul"

Biblioteca județeană

Statuia Vasile Alecsandri și vila Șutzu

Strada Mare

Catedrala Sfântul Nicolae

Primăria

Institutul pedagogic

Fațada Manea

Hotelul "Decebal"

Hotelul și Restaurantul "Bistrița"

Cazarma artileriei

Strada Centrală

Calea Mărășești

Palatul Camerei de comerț și industrie

Casa memorială George Bacovia

Sfatul popular regional

Strada Ioniță Sturza

Palatul municipal

Liceul "Principele Ferdinand"

Cazarma Regimentului 27 Infanterie

Curtea rabinului Israil Friedman

Grădina Publică

Primăria și Statuia lui Kogălniceanu

Gara

Vedere generală

Vedere

Marele hotel Imperial

Bacăul este un judeţ în regiunea Moldova din România, care are suprafața de 6603 kilometri pătrați, numără aproximativ 700000 de locuitori, având reşedinţa în municipiul Bacău. Principalele cursuri de apă sunt: Siret, Bistrița, Trotuș, Tazlău, Berheci, Zeletin, iar principalele lacuri sunt: Bălătău (baraj natural), Belci, Poiana Uzului (alimentare cu apă), Racova, Gârleni, Șerbănești și Lilieci (hidroenergetice). Ca subunităţi administrative judeţul Bacău are 3 municipii - Bacău, Moinești, Onești, 5 oraşe - Buhuși, Comănești, Dărmănești, Slănic Moldova, Târgu Ocna şi 85 de comune. Sus am postat harta și stemele veche, interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Bacău, din vremuri diferite, câteva frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și unele cărți poștale ilustrate.