1. În
anii 1884 și
1885 monetăria bucureșteană a emis o monedă de 50 de bani cu chipul regelui
Carol I, în două variante foarte asemănătoare, dar diferite. Cele mai mari diferențe sunt marcate în desenul de mai jos.
Pe
avers, în interiorul unui cerc perlat exterior, este reprezentată o cunună
împletită din ramuri de laur și stejar prinsă la partea de jos cu o fundă. Sub
fundă este aplicată litera mare de tipar B – simbolul monetăriei bucureștene,
iar în mijlocul coroanei e trecută valoarea monedei - 50 BANI
și anii emiterii monedei – 1884 sau 1885. Pe revers, în interiorul unui
cerc perlat exterior, este redat chipul profil dreapta al Regelui Carol I, cu
barbă. De jur împrejur, periferic circular, este aplicată inscripția: “CAROL I
– REGE AL ROMÂNIEI”.
Sub gâtul regelui este inscripționat numele gravorului monedei – KULLRICH.
Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:
anul emiterii – 1887 și
1885; valoarea – 50 bani; material-compoziție – argint 83,5% și cupru 16,5%; forma – rotundă; diametrul
– 18 milimetri; greutatea – 2,5 grame; margine – cu zimți; gravor – Kullrich și tiraje – 1000000 exemplare (anul
1884) și 200000 exemplare (anul 1885).
Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.
2. În data de 8 martie 2021, Banca Naţională a
României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu
tema 100 de ani de la nașterea
Mitropolitului Bartolomeu Anania. Aversul monedei redă imaginea Catedralei
Mitropolitane din Cluj-Napoca, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea
nominală „10 LEI”, anul de emisiune „2021” și stema României. Reversul monedei prezintă
portretul și numele Mitropolitului Bartolomeu Anania și anii între care a trăit
acesta „1921-2011”.
Catedrala Mitropolitană din Cluj
Napoca, este un monument istoric
reprezentativ al orașului, situat în Piața Avram Iancu, ce a fost
ridicat în perioada anilor 1920-1930, imediat după unirea Transilvaniei cu
România. Edificiul poartă hramul “Adormirea Maicii Domnului”. În anul 1973,
odată cu ridicarea scaunului eparhial al Clujului la rangul de arhiepiscopie,
lăcaşul de cult a devenit catedrală arhiepiscopală. Din anul 2006 edificiul
serveşte drept catedrală a arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului,
care este totodată şi mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Iniţiativa ridicării acesteia a aparţinut episcopului Nicolae Ivan. Acesta s-a
adresat încă din 1919 Consiliului Dirigent al Transilvaniei, pentru a solicita
un ajutor financiar necesar ridicării unei catedrale ortodoxe la Cluj.
Consiliul a aprobat cererea episcopului, oferind pentru început suma de 2
milioane de coroane austro-ungare. În 1920 episcopul Nicolae Ivan a solicitat
Primăriei clujene ca parcul din faţa Teatrului Naţional să fie cedat pentru
zidirea catedralei, cerere care a fost şi ea acceptată. A fost organizat un
concurs de proiecte, câştigat de către arhitecţii George Cristinel şi
Constantin Pomponiu, aceiaşi care au definit şi planurile mausoleului de la
Mărăşeşti. Planurile au înglobat o serie de modele din arhitectura
brâncovenească, specifică Ţării Româneşti, fiind foarte evidentă influenţa
bizantină. Sfinţirea catedralei s-a făcut într–un cadru festiv la 5 noiembrie
1933, fiind oficiată de Patriarhul României, Miron Cristea, împreună cu
Mitropolitul Transilvaniei, Nicolae Bălan şi episcopul de Cluj, Nicolae Ivan.
La festivitate a fost prezent şi regele Carol al II-lea, prinţul moştenitor
Mihai, membri ai guvernului României şi numeroase personalităţi. Lucrările de
construcţie au fost iniţiate la 10 septembrie 1923, iar pe 7 octombrie 1923, a
fost pusă piatra de temelie a catedralei, festivitate la care au participat
prinţul moştenitor Carol al României şi primul ministru Ion I. C. Brătianu.
Construcţia a durat zece ani, în prima fază, între 1923-1926 folosindu-se un
schelet de beton armat în care s-a zidit cărămidă, în exterior montându-se
piatră de Baciu şi Bompotoc. La subsol a fost construită la final o criptă, în
care au fost înmormântaţi ulterior episcopul Nicolae Ivan, respectiv
arhiepiscopul Teofil Herineanu. Au fost efectuate lucrări de o specialitate ridicată
pentru acele vremuri, cum ar fi construirea celor 4 turle care înconjoară turla
centrală, sculptarea celor 18 coloane imense din rotonda turlei mari,
medalioane sculptate în piatră, arce de piatră pe faţadele laterale. Cupola a
fost concepută după modelul catedralei Sfânta Sofia. Catedrala a fost
înzestrată cu 4 clopote, aduse din Ungaria, cel mai mare dintre ele
cântărind aproape 2 tone. Pictarea edificiului a fost realizată de profesorii
Anastasie Demian şi Catul Bogdan, de la Academia de Artă, în perioada
1928-1933. Există o legendă care spune că această catedrală ar fi legată
printr-un tunel subteran de zona Cetatea Fetei din Floreşti. Această
catedrală este a treia ca înălțime din România, după cea ortodoxă din Timișoara
și cea evanghelică din Sibiu.
Bartolomeu Anania, pe numele de
mirean Valeriu Anania, a fost un cleric ortodox român și scriitor,
ce s-a născut în data de 18 martie 1921 în comuna Glăvile, județul Vîlcea și a
decedat în data de 31 ianaurie 2011 în Cluj Napoca.Din anul 1993 și până
la moarte a fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului.
În anul 2006 a devenit primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei,
Crișanei și Maramureșului.
A urmat școala primară în satul natal, apoi cursul secundar l-a făcut la București.S-a
înscris la Seminarul Teologic Central din București ale cărui
cursuri le-a urmat în perioada 1933 – 1941. A frecventat și cursurile la
liceele Dimitrie Cantemir și Mihai Viteazul din capitală, luându-și bacalaureat
în urma examenului susținut la liceul "Mihai Viteazul" (1943).În anul
1935, minor fiind, s-a înscris în organizația "Mănunchiul de
prieteni", organizație legionară a tineretului școlar. În
anul 1936 era deja încadrat în "Frăția de Cruce",
organizație superioară celei dintâi. În anul 1941 a fost arestat o lună de
zile pentru participarea la funeraliile unui comandant legionar. În anul
1942 a fost arestat și condamnat din nou, la șase luni de închisoare,
pentru că ar fi deținut în podul Mănăstirii Cernica materiale
legionare și arme. La 2 februarie 1942 s-a călugărit
la Mănăstirea Antim din București, dându-i-se numele de Bartolomeu.
În același an, la 15 martie 1942, a fost hirotonit ierodiacon, slujind în
această calitate la Mănăstirile Polovragi și Baia de Arieș. În
toamna anului 1944 s-a înscris ca student la Facultatea de
Medicină și la Conservatorul de Muzică din Cluj, după ce Ardealul
de Nord a revenit sub administrație românească. În calitate de președinte
al studenților din Centrul Studențesc "Petru Maior" a
organizat și condus greva studențească cu caracter anticomunist, contra guvernului condus de Petru Groza la 6
martie 1946. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat în anul
1947, după care a ajuns stareț la Mănăstirea Toplița. Ulterior și-a
continuat studiile la "Facultatea de Teologie" din
București și la "Academia Andreiană" din Sibiu,
obținând titlul de "licențiat în teologie" (1948). Între
anii 1948 – 1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi,
între anii 1949 – 1950, inspector patriarhal pentru învățământul
bisericesc. Între anii 1950 – 1951 a fost asistent la catedra de Istorie
Bisericească Universală la Institutul Teologic Universitar din
București, iar între 1951 – 1952, decan al Centrului de Îndrumare
Misionară și Socială a Clerului, la Curtea de Argeș. În perioada 1952
– 1958 a deținut funcția de director al bibliotecii patriarhale din
București. În anul 1958 a fost din nou arestat, sub acuzația de activitate
legionară înainte de 23 august 1944, fiind condamnat de către Tribunalul
Militar Ploiești la 25 de ani de muncă silnică pentru "uneltire
contra ordinii sociale". Și-a ispășit pedeapsa în închisoarea Aiud, la
secția "politici", unde a făcut parte dintr-un comitet de
reeducare.În anul 1964 a fost eliberat, împreună cu alți deținuți politici, în
urma unui decret dat de autorități pentru grațierea detenției politice. În
anul 1966 a fost trimis de Biserica Ortodoxă Română în SUA,
unde a îndeplinit mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe a celor
Două Americi.În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către
arhiepiscopul Victorin Ursache, acordându-i-se din partea Sfântului Sinod
rangul de arhimandrit. Exită unele presupuneri că ar fi fost și informator al
securității. După reîntoarcerea în țară a fost director al Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, între anii 1976 –
1982. În anul 1982 s-a retras la Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica
scrisului. La 21 ianuarie 1993a fost ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului și
Clujului. În data de 2 martie 2006 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române l-a ridicat pe arhiepiscopul Bartolomeu la rangul de mitropolit al Mitropoliei
Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. Bartolomeu Anania s-a afirmat în
literatură încă de pe băncile școlii, făcându-și debutul în anul 1936 la
revista "Vremea", apoi la revista "Dacia
Rediviva", al cărei redactor principal a și fost. După ani a colaborat
la revistele: "Gazeta Literară", "Luceafărul",
"Magazin Istoric", "Ateneu" și altele. A publicat în
revistele centrale bisericești, "Glasul Bisericii", "Mitropolia
Olteniei", buletinul și calendarul "Credința" din Detroit,
"Renașterea" din Cluj (unele sub pseudonimul Vartolomeu Diacul). Din
punct de vedere al scrisului duhovnicesc, din multele lucrări amintim
"Filele de acatist", "Acțiunea catolicismului în România
interbelică", "Cartea deschisă a Împărăției". În anul 2008 a
publicat un volum de memorii. Ca dramaturg a scris: "Miorița";
"Meșterul Manole"; "Du-te vreme, vino, vreme!";
"Păhărelul cu nectar" (fantezie pentru copii); "Steaua Zimbrului",
etc. În anul 1982 a obținut Premiul pentru Dramaturgie al Uniunii
Scriitorilor din România.
Pentru activitatea sa laborioasă a fost distins după cum urmează:
- Senator de onoare și membru al Marelui Senat al Universității Babeș-Bolyai din Cluj
- Marele Premiu pentru poezie al Festivalului internațional de poezie "Lucian Blaga", Cluj
- Diploma și medalia Academiei de Artă, Cultură și Istorie din Brazilia
- Ordinul național "Pentru Merit" în grad de Mare Cruce
- Doctor Honoris Causa al Universităților Babeș - Bolyai și de Medicină din Cluj
- "Cetățean de onoare" al municipiului Cluj-Napoca
- "Cetățean de onoare" al municipiului Bistrița
- "Cetățean de onoare" al municipiului Dej
- “Cetățean de Onoare” al comunei Vad
- Crucea Patriarhală - București
- Ordinul Sfântului Mormânt al Patriarhiei Ierusalimului
- Ordinul Sfinților Apostoli Petru și Pavel al Patriarhiei Antiohiei.
3. În
data de 22 martie 2021 Banca Naţională a României a lansat în circuitul
numismatic mondial o monedă din argint cu tema 100 de ani de la încheierea
unificării monetare. Aversul monedei redă imaginea Palatului Vechi
al Băncii Naționale a României, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema
României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2021”. Reversul
monedei prezintă un detaliu al reversului bancnotei de 1 leu, care circula
în România în perioada în care s-a realizat unificarea monetară, și inscripția
circulară „100 DE ANI DE LA INCHEIEREA UNIFICARII MONETARE”.
Cu
imaginea lui de cetate orientală în mijlocul unui oraş care începea să se
europenizeze, în ciuda deschiderii vitrinelor magazinelor spre străzile Smârdan
şi Lipscani, Hanul Şerban Vodă nu a mai putut reveni la gloria de altădată. La
9 februarie 1882, era publicată în "Monitorul oficial", nr. 249/1882,
Legea privind aprobarea vânzării către BNR a terenului numit Hanul Şerban Vodă,
iar a doua zi guvernatorul BNR era autorizat de către Consiliul de
administraţie ca, împreună cu împuternicitul Administraţiei Domeniilor
Statului, inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, să se prezinte la Tribunalul
Ilfov pentru transcrierea actului de cumpărare a terenului. În acelaşi timp,
s-a dispus depunerea de către BNR a sumei de 800000 lei, contravaloarea
terenului şi a clădirilor aflate pe el, la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni.
Pentru stabilirea propriilor exigenţe, guvernatorul I.I. Câmpineanu şi
preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au vizitat bănci din
străinătate cu intenţia de a constata progresele arhitecturii bancare. La 31
martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul încheiat cu Cassien
Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris,
precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului construcţiei
palatului BNR. La 16 septembrie 1882, Consiliul General a analizat
anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi arhitecţi francezi şi a
aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada Lipscani, fiind respins
cel în care faţada era către strada Smârdan. De asemenea, se decidea executarea
planului definitiv şi a devizului lucrării. Un an mai târziu, Consiliul general
aprobă planul definitiv şi trecerea la execuţia acestuia, achitând şi
onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai fusese expus la Expoziţia
Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri favorabile. În
1883, s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea terenului Hanul Şerban
Vodă, iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficială a lucrărilor, prilej
cu care în fundaţia clădirii s-a depus un document în care erau menţionaţi
regele Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu şi membrii guvernului, conducerea
BNR. În Darea de seamă anuală, Consiliul de administraţie aprecia că lucrările
vor dura doi sau trei ani, fiind foarte importante atât ca întindere, cât şi
din punctul de vedere al condiţiilor pe care trebuie să le asigure, având în
vedere destinaţia clădirii. Ridicarea palatului a durat mai mult, întârzierea
fiind provocată de războiul sârbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a
determinat întreruperea exploatării şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca
şi de dificultăţile reprezentate de organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea
tratativelor pentru achiziţionarea materialelor, a instalaţiilor şi pentru
încredinţarea lucrărilor de execuţie. De asemenea, nu de puţine ori,
intemperiile vremii au avut şi ele rolul lor în amânarea executării
lucrărilor. Administraţia BNR a avut în permanenţă în vedere multiplele
aspecte, din care unele neprevăzute, ale unui astfel de proiect major, în care
dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia să fie pusă de acord cu obiectivul
realizării unei clădiri-emblemă pentru harta bucureşteană a construcţiilor cu
destinaţie bancară. La 15 februarie 1884, Consiliul general a aprobat planul
fundaţiilor Palatului BNR, prezentat de arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi
un deviz provizoriu, potrivit căruia totalul cheltuielilor urma să fie de
2342577 lei, la care se adăuga suma de 157422 lei, pentru cheltuieli
neprevăzute. La 27 ianuarie 1884, E. Carada şi N. Cerchez au fost delegaţi de
conducerea BNR să viziteze carierele de la Bahna din judeţul Mehedinţi, în
vederea alegerii sortimentului de piatră potrivit construirii Palatului BNR. De
asemenea, Administraţia BNR a încheiat un contract cu Ch. Rolland din Marsilia
pentru furnituri în cantitate aproximativă de 2200 tone de ciment
Portland-Lafarge, cu preţul de 62 lei tona, şi 550 metri cubi de piatră de
Cassis cioplită, cu 100 lei metru cub. Materialele urmau să fie predate la
Giurgiu, cheltuielile de vamă şi transport de la Giurgiu la Bucureşti revenind
băncii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat pentru supravegherea acestui
transport. Dar, încă din luna mai, pentru urgentarea procurării cimentului
necesar, Consiliul de administraţie a decis înlocuirea unei părţi a acestei
comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de France şi Grenoble. Măsura de
precauţie luată de conducerea BNR s-a dovedit a fi inspirată, căci, în toamna
aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinţa băncii că, din cauza epidemiei
de holeră din sudul Franţei, nu avea cum să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i
reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita rezilierea lui. Şi în
privinţa pietrei pentru fundaţii şi socluri, s-a revenit asupra deciziei
iniţiale, Consiliul de administraţie stabilind, la 29 aprilie 1885, să se întrebuinţeze
piatră cioplită în locul celei brute, la preţul de cel mult 85 lei metru cub.
Licitaţia organizată pentru achiziţionarea ferestrelor şi a parchetului era
anulată de Consiliul general, care aproba, la 12 februarie 1886, suma de 68000
lei pentru a cumpăra prin "bună învoială" ferestrele şi recomanda
reluarea licitaţiei pentru parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit,
la 5 septembrie 1884, Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai
multe case speciale şi, în urma examinării proiectelor de către arhitecţii
băncii, cel mai avantajos a fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind
de 120000 lei. Peste numai o jumătate de an, această firmă nu depusese
cauţiunea şi informa că renunţă la lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea
şi ventilarea Palatului, s-a încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din
Viena, la preţul de 42745 florini sau 71242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20
martie 1885, Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat
chestiunea grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi
a pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să
se ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce
inspiră constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui
Schneider de la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona
grindă de fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel
combinat "cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco
pe chei la Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti
cădeau în sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886,
Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă
necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu
firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de
tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la
Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel
pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). De asemenea,
urmau să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi
uşile localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă.
După executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către
Andrei Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de
guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul
Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina
cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după
trei modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile
golurilor lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie
lucrate din fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu
miniu de plumb şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la
dimensiunea cerută, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea
vergelelor, ca şi secţiunea lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia
respectate întocmai. Erau stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii
predate în noiembrie 1886, iar restul comenzii în mai 1887. Dacă antreprenorul
nu le respecta, BNR era în drept "fără nici o altă somaţiune sau altă
formă de judecată să rezilieze contractul, refuzând lucrările fără nici o
despăgubire pentru antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice daune
ce ar proveni Băncii Naţionale pentru orice lucrare nepredată la termen".
În acelaşi timp, Administraţia băncii a luat măsuri pentru organizarea
licitaţiilor în vederea încredinţării executării diferitelor lucrări de
construcţie. Astfel, pentru lucrările "de betonagiu", la 4
aprilie 1884, Consiliul de administraţie respingea toate ofertele şi restituia
garanţiile depuse. La 25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia pentru
zidăria de piatră şi cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general nu a
avizat-o şi a solicitat Administraţiei să contracteze aceste lucrări "prin
bună învoială" cu o întreprindere care cerea preţuri sub cele de la
licitaţie. În această situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a
aprobat contractele încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor
de săpături şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni
pentru Lucrări de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de
piatră de la soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu
Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea
contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului,
cu toate materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie
1887, locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de
administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru
realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar,
şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a
apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea
lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea
recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia
s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie
1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu
"desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea
la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat
special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator
cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al
lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea
supraveghetorul lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe zi. În
vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani, pronosticat pentru
terminarea lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie întârzierile
intervenite. E. Carada reitera în faţa Consiliului presiunile permanente ale
Administraţiei băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care îşi adjudecase
lucrările de zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul că
"Administraţia a consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă şi
mixtă în loc de piatră curată cum se contractase". În ciuda ameninţărilor
cu rezilierea contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea de
Construcţiuni nu a intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea
lucrărilor obliga banca la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la
care se adăuga insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural, Consiliul
general aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească zidăria la
nivelul etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul parţial zidit,
urmând ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor (1887), a fost pus
acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum se poate stabili
din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a
acţionarilor din 19 februarie 1889, în care se menţionează:
"construcţiunea localului Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată,
în părţile cele mai importante. Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind
aşezarea aparatelor de încălzire, nu ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei
luni chiar lucrările interioare, am fi putut a vă întâlni în noul nostru
edificiu. În acest moment însă se lucrează cu activitate şi, în curând,
Administraţia băncii se va strămuta în localul său definitiv". Tonul
entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrărilor în
1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor două pavilioane terminale
ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în caractere latineşti
(MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina construirea
Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a împrejurimilor
clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul băncii. În vederea
lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat Primăriei Bucureşti o
porţiune de teren din proprietatea băncii, fără despăgubire, condiţionând ca
terenul respectiv să servească doar în acest scop. Raportul Consiliului de
administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 18 februarie 1890
indica iminenta mutare a serviciilor băncii în noul sediu: palatul "din
Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune interioară
ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria este deja [...] instalată în noul
edificiu". În iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat în
clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au arătat că, în ciuda faptului că
s-au executat mai multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă pentru
apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului în toată clădirea, grilajul de
împrejmuire şi altele, valoarea totală a acestor cheltuieli nu a depăşit cu
mult pe aceea preconizată de 2500000 lei. În cei şase ani cât a durat ridicarea
Palatului, stricta supraveghere a elaborării proiectelor şi a executării
acestora a fost îndeplinită, în numele Administraţiei BNR, de către directorul
E. Carada. Unul din biografii său, Mihail Romaşcanu, descrie astfel implicarea
lui: "cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere de mare
arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica preţurile
ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi cerea
refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea şi
aprobarea lui". Expresia deplină a caracterului de bancă conferit de
monumentalitatea căreia i se asociază forţa expresivă dată de regularitate,
echilibru, distincţie, masivitate şi deschiderea ponderată către stradă conferă
Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat în arhitectura perioadei,
putând fi comparat cu marile construcţii bancare realizate în Europa veacului
al XIX-lea. Aşa cum se remarca de curând, "structura de rezistenţă şi
materialele folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica cea mai modernă a
sfârşitului de secol XIX" (N. Lascu). Astfel, utilizarea sistemelor
tradiţionale, precum zidăria portantă şi boltirea zonei centrale a subsolului,
este completată cu utilizarea consistentă a noilor materiale de construcţie, în
special a metalului. În imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla deja
clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada
Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea
componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile următoare, în jurul
palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi
instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea
de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa,
Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la
constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul
chip european din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea
Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de
Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale,
Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din cele
mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizată a
arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a
deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile moderne româneşti
nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea necesară
pentru a se impune. Proiectul conceput de arhitecţi francezi şi pus în
practică de arhitecţi şi ingineri români trebuia să corespundă unor multiple
condiţionări, determinate de destinaţiile speciale ale spaţiilor unei clădiri
bancare. Astfel, erau necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul (holul
ghişeelor, în primul rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor (birouri
de diferite categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte persoane
din conducerea băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul publicului
şi păstrarea valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor necesare.
Gruparea acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să nu
afecteze măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de
asemenea, să ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce
condiţionau posibilităţile de acces ale publicului şi ale funcţionarilor. Toate
aceste elemente au fost subordonate principiilor arhitecturale ale stilului
eclectic de factură academică. Preluând multiple elemente din arhitectura
Renaşterii şi a Clasicismului francez, Palatul are o formă dreptunghiulară cu
latura mare de 73 m (de-a lungul străzii Lipscani) şi cu cea mică de 52 m (pe
strada Smârdan). Structura compoziţională generală este unitară, dar are şi
rezolvări particulare pentru punerea în evidenţă a importanţei faţadei
principale. Toate faţadele sunt organizate în două registre principale
suprapuse: primul corespunde parterului şi are un nivel puţin înălţat de la
sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul următor se realizează
printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde restul înălţimii
clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi tencuit pe celelalte.
Faţada principală, orientată către strada Lipscani, a fost realizată din
piatră de Rusciuc. Ea este evidenţiată atât prin înălţimea mai mare, cât şi
prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. La fiecare colţ, volumul
compact este marcat de câte un pavilion de formă pătrată, care avansează faţă
de restul clădirii, contând în volumetria generală ca nişte turnuri ce
sugerează forţa şi robusteţea construcţiei. Ele au o acoperire specială care
preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă. Axul central de simetrie al
clădirii este marcat prin decroşul subasmentului pe care sunt aşezate patru
coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea elementului decorativ
central este accentuată prin depăşirea cornişei generale. Acest element este înălţat
printr-un grup sculptural alcătuit din două personaje (un bărbat şi o femeie),
care încadrează lucarna în care se afla un ceas. Se presupune că autorul
acestui grup statuar a fost Athanasie Constantinescu. Axul elementului central
coincide cu intrarea principală, accesul fiind posibil pe uşa centrală
prevăzută cu un fronton semicircular. La partea superioară, ceea ce corespunde
etajului I, se află un balcon rezultat din avansul coloanelor. Aici se deschid
cele trei uşi de dimensiuni egale şi cu decoraţiuni identice, precum şi,
deasupra acestora, golurile în formă rotundă ale Sălii de
Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la cele două pavilioane
terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă de elementul central
este marcată prin relieful mai redus, realizat prin angajarea la suprafaţa
peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea acestor coloane creează trei
deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare. Coloanele mediane susţin un balcon
mic, care, la rândul lui, se sprijină pe două console viguroase ancorate pe
cornişa care desparte cele două registre principale. Spaţiile laterale
adăpostesc patru din cele şase sculpturi decorative ale faţadei, realizate în
ronde-bose, care pun în evidenţă etajul nobil. Cele patru sculpturi sunt operele
lui Ion Georgescu (1856-1898) şi Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918), doi
dintre cei mai reprezentativi artişti români ai epocii, şi înfăţişează patru
personaje alegorice, care reprezintă Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres),
plasate central, iar lateral se află Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan).
Simbolistica lor comunică programul asumat de BNR de a susţine economia
naţională. Golurile sunt dispuse echidistant şi ierarhizat. Ferestrele de la
parter se termină cu ancadramente în semicerc, fiind decorate şi protejate cu
grilaje a căror fină ţesătură este realizată din metal. Ferestrele ce se
deschid în cele două balcoane ale etajului I au aceleaşi dimensiuni ca şi
celelalte, dar ancadramentul lor beneficiază de o decoraţie suplimentară a
frontonului. Celelalte 10 ferestre au, alternativ, frontonul triunghiular sau
rotund, iar în partea de jos este prevăzut un registru de balustrade. Deasupra
lor se află un registru secundar, separat de restul faţadei printr-o
profilatură discretă, alcătuit din ferestre de dimensiuni mici, rotunde în zona
celor trei balcoane şi pătrate în rest, care asigurau iluminarea podului. În
urma intervenţiilor din anii 1929-1930, când s-a realizat al doilea nivel, în
afara Sălii de consiliu, aceste ferestre asigură iluminarea noilor birouri.
Pentru celelalte trei faţade s-au respectat principiile generale plastice, dar
tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp, ele nu sunt identice, fiecare
având nota sa de originalitate dată de soluţiile găsite pentru adaptarea la
ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită şi se caracteriza, în
primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei segment echivalent cu
aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul general. Suprafaţa este
ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele din colţ. În afara
pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I, ferestrele au frontoane
semicirculare, cele din registrul inferior fiind prevăzute cu grilaje.
Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de dimensiuni mici şi au
formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de la începuturi,
imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii Băncii Naţionale.
Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au un avans mai mare
în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă de limita maximă
a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente dreptunghiulare în zona
pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind dublate de grilaje.
Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona pavilioanelor, cu
ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe latura vestică a
construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente dreptunghiulare. La 11 iunie
1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu Zoe Lahovary, care avea
"autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o convenţie. Potrivit
acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se deschidă o trecere
de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului Karagheorghevici.
Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă cu grilajul aşezat
la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către proprietatea
Lahovary. De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va intra în
categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi întreţinerea
ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind suportate în
părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce coincidea cu un
portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată guvernatorului în curtea
interioară. La nivelul parterului, se află dispuse ferestre cu frontoane
dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au ancadramente
triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în două balcoane
mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel încât ies în
evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior, corespunzătoare
birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară. Pe lângă
intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte două
intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În direcţia vest,
în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci de o
fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la 28 septembrie
1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th. Rosetti şi Anton
Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al prinţului Alexis
Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul aferent
prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str. Smârdan
printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la aliniamentul
ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela" particulară ce
despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului Karagheorghevici.
Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala ambilor riverani.
Prin amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în suprafaţă de 56 m
pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului Karagheorghevici contra sumei de
4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit, mai întâi, Karagheorghevici şi
apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această stradă se întâlnea cu strada
Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20, statuia lui Eugeniu Carada,
realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea acesteia a fost făcută de
sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă mare, acoperişul nu intră în
competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă foarte mică este greu de
perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci cupole, din care patru
sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor decroşate din colţurile
clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al Turnului Orologiului
Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului, care era acoperit cu
tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din tablă de ardezie.
Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face articularea cu
faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare, potenţează
monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada Lipscani cuprinde o
travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi alte două travee
secundare. Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre travee asigură
ritmul construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină monotonia. Tratarea
arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în contrast cu bogăţia
accentuată a decoraţiei interioarelor. Organizarea
interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu
activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii
acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre strada
Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare însă
pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se concretizează
într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi holul ghişeelor.
De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află două curţi
interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a ilumina
spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul era destinat
relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample spaţii din
clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se intră în două
încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate Serviciului scont
şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit, orientat perpendicular
pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate cele două scări de
acces la etaj. Spaţiile destinate publicului sunt unificate atât prin
casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin prezenţa aceleiaşi
ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi peretelui, executate
într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest element decorativ
principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în evidenţă elementele
de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt dispuse regulat pe toţi
pereţii, inclusiv la colţuri. Intrările birourilor rezervate Bibliotecii şi
Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare cu ancadramente terminate
cu frontoane, plasate simetric între două coloane situate la o distanţă mai
mare între ele. În spaţiul din care pleacă cele două scări de onoare se
află două perechi de coloane adosate pilelor de zidărie. Limitele laterale ale
spaţiului de trecere către ghişee este evidenţiat de coloanele duble dispuse de
o parte şi de alta a părţii centrale. Aceste coloane au şi rolul de a îngusta
unghiul vizual, disimulând vederea părţilor laterale ale rampelor scărilor. Cel
mai important element al spaţiului interior dedicat publicului este Holul
ghişeelor, care adăposteşte astăzi Muzeul BNR. Numit Sala de marmură, acest
spaţiu are următoarele dimensiuni: cca 12,50 m lăţime, cca 21 m lungime şi cca
15 m înălţime la cota maximă a acoperirii. Configuraţia sa generală se
datorează atât destinaţiei, cât şi tiparului epocii. Astfel, în secolul al
XIX-lea, clădirile băncilor importante din Europa au preluat imaginea specifică
burselor şi băncilor secolelor XVI - XVII din Anvers, Amsterdam şi Londra.
Aceste instituţii aveau locurile de schimb organizate în jurul unei curţi
interioare dreptunghiulare, descoperite, delimitate de parterul şi etajul I al
clădirii. Arhitecţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au ajustat imaginea
tradiţională într-o singură direcţie, acoperind, de regulă, cu structuri
metalice tradiţionala curte interioară. Holul ghişeelor din Palatul vechi al
BNR era înconjurat pe trei laturi de un spaţiu afectat funcţionarilor.
Celelalte spaţii au fost rezervate funcţiunilor care nu presupuneau contactul
cu publicul. Golul Holului cu ghişee de la parter este dezvoltat pe două
niveluri şi este înconjurat pe trei laturi de o amplă galerie. Registrele
decorative sunt prezente şi în Holul ghişeelor. La nivelul parterului, se
remarcă succesiunea pilelor masive de zidărie, între care erau fixate ghişeele.
În spatele fiecărei pile era montată o casă de bani, care, astfel, se afla la
îndemâna funcţionarului de la ghişeu. Un buton decorativ fixat în zidărie pune
în evidenţă axul pilelor, care sunt unite prin arce în formă de semicerc.
Registrul al doilea, ce corespunde etajului I, cuprinde grupuri de coloane
duble, în stil compozit, situate la distanţe egale, unite în partea superioară
prin arce în formă de semicerc. Acest registru se termină cu o cornişă bine
evidenţiată, care face distincţia între tratarea pereţilor şi aceea a
acoperişului. Fermele metalice care o alcătuiesc sunt disimulate în decoraţia
abundentă a stucaturii, prin arce fin decorate ce ritmează suprafeţele decupate
din bolţi cu muchii ieşite. Prin intermediul unor steme bogat decorate,
sprijinite lateral de câte două personaje feminine, la rândul lor, arcele se
reazemă pe cornişa etajului I. În faţa stemelor cu însemnele băncii, la
colţurile sălii se află câte un vultur. Deasupra cornişei se află şi un
registru secundar de lunete, care, împreună cu un mare luminator, dispus în
centru, asigură iluminarea holului. La parter se aflau şi alte spaţii destinate
birourilor care nu presupuneau contact cu publicul: sala pentru imprimarea
biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de serviciu (latura Carada). În vestibul,
două sculpturi realizate în atelierul A. Durenne Sommevoire, care
reprezintă personaje feminine ţinând cu ambele mâini, deasupra capului, câte un
corp de iluminat, marchează pornirea rampelor celor două scări către următorul
etaj. La nivelul podestului intermediar, fiecare scară continuă cu două rampe,
de o parte şi de alta. De asemenea, se menţine decorarea parietală cu pilaştri
angajaţi. Cu ultima treaptă se termină şi spaţiul luminos, asigurat de
ferestrele orientate către una din curţile interioare. Pe balustrada cu
decoraţii minuţios realizate, au fost aşezate două steme cu însemnele heraldice
ale provinciilor istorice ce alcătuiau Regatul României în momentul edificării
construcţiei: bourul Moldovei, acvila Munteniei, leul Olteniei şi cei doi delfini
afrontaţi ai Dobrogei. La nivelul podestului intermediar al scării din partea
dreaptă, se află placa din piatră de Baschioi cu numele celor 21 de funcţionari
BNR morţi pe câmpurile de onoare ale Războiului Reîntregirii. Acest tip de
piatră fusese folosit şi la Palatul Regal şi se armoniza cu arhitectura băncii.
Adaptată stilului clădirii şi "încastrată în zidurile acestei vechi
instituţii, la răspântia serviciilor ei", placa comemorativă a fost
realizată de arhitectul Radu Dudescu şi inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data
armistiţiului de la Compiegne, care pusese capăt Primului Război Mondial), în
cadrul unei ceremonii special organizată, la care au participat guvernatorul
Mitiţă Constantinescu, membrii Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai
guvernului. Deasupra rampei centrale se afla câte un luminator, înlăturate de
lucrările ulterioare, astfel încât, astăzi iluminarea naturală se realizează
numai prin intermediul ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două scări
monumentale asigură accesul la etajul I, care este nivelul nobil al Palatului.
Aici se aflau: Holul de onoare, Sala Consiliului de administraţie, Biroul
guvernatorului, birourile altor membri ai conducerii băncii şi sălile de
recepţie. Tratarea arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea decoraţiei
parietale şi a plafonului, continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis al
etajului I începe cu o porţiune de perete în care au fost plasate, simetric,
câte o uşă cu ancadrament. În partea centrală a holului se află intrarea în Sala
Consiliului de administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte un
arc. Intrarea în Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o
parte şi de alta a peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate
două nişe în care sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter,
realizate de acelaşi autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă
ramurilor economiei româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de
semicerc, în care se află un ceas şi o laborioasă decoraţie în basorelief. Sala
Consiliului de administraţie are cele mai pretenţioase decoraţii dintre toate
încăperile băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au adăugat puternice
accente baroce. Decoraţia este asigurată de pilaştrii angajaţi, de stucatura şi
capitelurile aurite. Uşile, complet vitrate, care se deschid spre strada
Lipscani şi către încăperile vecine, sunt încadrate de o ornamentaţie bogată,
cu elemente decorative de natură vegetală în stil neoclasic, fiecare având un
ancadrament puternic profilat, terminat cu frontoane. Chenare de mari
dimensiuni subîmpart peretele dinspre Holul de onoare, precum şi partea
centrală a celor laterali. Traveea mediană este rezervată intrării principale,
iar în celelalte chenare se află patru tablouri de dimensiuni mari, comandate
de Consiliul de administraţie, la 11 iunie 1890, celor mai importanţi artişti
plastici ai momentului: Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea, Eugen Voinescu.
Compoziţie de mari dimensiuni (2,50m x 3,50m), intitulată La secerat sau
Rodica, pictura din stânga intrării a fost realizată de Nicolae Grigorescu
(1838-1907) în 1894, în perioada târzie a creaţiei sale. Rodica înfăţişează o
scenă la munca câmpului, respectiv la secerat, accentul căzând pe un personaj
feminin, aflat în prim plan, care domină compoziţia. În dreapta intrării, se
află o marină de dimensiuni aproximativ identice, pictată, tot în 1894, de
Eugeniu Voinescu (1842-1909). Pictând din pasiune şi nu ca urmare a unei
pregătiri academice, E. Voinescu, consulul României la Odessa şi discipolul lui
Aiazovski este unicul autor român de tablouri cu o astfel de tematică. Aici se
crede că este vorba de o scenă din portul Constanţa. Pereţii laterali sunt
ocupaţi, în zona lor centrală, cu două picturi alegorice ale lui G. D. Mirea
(1852-1934): Mercur şi Prometeu, realizate într-o manieră academică de
influenţă barocă, probabil în 1891. Sub aceste tablouri pe suport oval, se
găsesc două şemineuri decorative, lucrate în lemn cu grilaje metalice. La
partea superioară a sălii se află cornişa puternic profilată, care cuprinde şi
golurile circulare ale ferestrelor dinspre Lipscani. Plafonul este decorat
asemănător Sălii ghişeelor. Un valoros candelabru completează ambientul.
În stânga Sălii de Consiliu, se află Biroul guvernatorului în care tratarea parietală
este mai reţinută, materialele şi culorile folosite provenind dintr-o gamă mai
deschisă, ceea ce creează un agreabil contrast între cele două săli. Galeria ce
înconjoară pe trei laturi golul Holului ghişeelor adăpostea birourile
Serviciului contabilităţii (aripa Smârdan) şi locuinţa guvernatorului (aripa
Carada). Locuinţa guvernatorului avea un acces separat în clădire, cuprindea
mai multe încăperi, inclusiv o bibliotecă personală, deservite de un coridor
lung, şi era luminat prin curtea interioară. Subsolul era rezervat spaţiilor
destinate tezaurului, inclusiv pentru depozitarea valorilor populaţiei, precum
şi pentru anexe (ateliere de întreţinere, depozite, magazii). Tratarea
interioarelor a fost subordonată compoziţiei planimetrice generale, caracterizată
prin ierarhizare şi gradarea strictă a efectelor spaţiale. Spaţiile publice şi
de reprezentare au beneficiat de o remarcabilă rezolvare plastică.
Particularităţile decorative ale fiecărui spaţiu nu anulează coerenţa
ansamblului. Rolul din ce în ce mai important al BNR în economia naţională,
extinderea operaţiunilor sale şi creşterea numărului funcţionarilor au făcut ca
spaţiile Palatului de pe strada Lipscani să devină insuficiente. De aceea,
Administraţia Băncii a acţionat în două direcţii: a transformat interiorul
Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de birouri în clădirile învecinate
special achiziţionate. Prima modificare majoră a interiorului a avut loc în
1915, când s-a renunţat la ampla galerie de la etajul I, care înconjura pe trei
laturi Holul ghişeelor, pentru a fi transformată în două birouri mari. Cu
acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce închide noul spaţiu de lucru, care,
astfel, era separat de Sala ghişeelor. După ce în anii 1916-1918, Palatul a
fost ocupat de armata germană, în 1920, au fost reluate lucrările, mai ales că,
după Unirea de la 1918, funcţionarea BNR trebuia să se racordeze la noile
realităţi economice şi politice. În toamna anului 1923, BNR a cumpărat două
clădiri situate în apropiere: imobilul Zaharia, aflat la intersecţia străzii
Doamnei cu strada E. Carada, şi imobilul Teatrului Modern, de la intersecţia
străzii E. Carada cu strada Băncii Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru
funcţiunile băncii, iar în 1926 Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului
I cu Palatul vechi printr-o pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil
Prager. În anii 1929-1930, au avut loc cele mai consistente transformări ale
Palatului. Acestea au constat în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate
locuinţelor, prin renunţarea la vastul apartament al guvernatorului, pentru
care s-au cumpărat, la interval de mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă
(în care s-a mutat I.G. Bibicescu) şi vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr.
39, primul guvernator care a locuit aici fiind D. Burillianu; galeria de la
etajul I, care înconjura Holul ghişeelor, a dobândit forma definitivă,
existentă astăzi; cele trei aripi secundare au fost înălţate cu un al doilea
nivel, destinat în întregime birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus
lucrări inginereşti complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi
completat cu un altul, turnat în beton armat, calculat pentru a suporta
sarcinile noi. Luminatoarele scărilor de onoare şi cel din faţa Sălii de
Consiliu au dispărut. Iniţial, diferite, înălţimile aripilor clădirii au fost
unificate la nivelul cornişei aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri.
Pentru faţadele secundare s-a folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind
terminată prin translatarea la noua cotă a cornişei originale. În urma acestor
intervenţii, Palatul vechi a dobândit un volum compact, a cărui masivitate
degajă o forţă considerabilă.
Deasupra
am postat bancnota de 1 leu din 17 iulie 1920 care a marcat încheierea
unificării monetare în România. Această bancnotă este încărcată de simboluri.
Pe avers la partea superioară este reprezentată stema mijlocie a Regatului
România, iar jos, stânga și dreapta, chipul împăratului roman Traian și al
regelui dac Decebal.
Împăratul Traian, nume complet, Marcus Ulpius
Nerva Traianus (născut la data de 18 septembrie 53 în localitatea Italica
Santiponce şi decedat la dat de 9 august 117 în localitatea Selinus
Cilicia), împărat roman între anii 98 – 117, a fost al doilea dintre
cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai Imperiului roman (Dinastia
Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. În timpul
domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă. Titlul său
complet era IMPERATOR • CAESAR • DIVI • NERVAE • FILIVS • MARCVS • VLPIVS
• NERVA • TRAIANVS • OPTIMVS • AVGVSTVS • FORTISSIMVS • PRINCEPS • GERMANICVS •
DACICVS • PARTHICVS • MAXIMVS.
Lupoaica de pe Capitoliu (lupa capitolina) este o
statuie de bronz din secolul al VI-lea î.e.n., actualmente păstrată la Muzeul
Conservatorilor din Roma. Romulus şi Remus (fondatorii mitici ai Romei, copiii
zeului războiului Marte şi ai vestalei Rhea Silvia) au fost adăugaţi de Antonio
del Pollaio, în anul 1509. Lupoaica împreună cu Romulus şi Remus simbolizează
originea legendară a Romei şi totodată caracterul sacru şi etern al oraşului şi
al puterii sale. Imaginea lupoaicei apare pe multe monede romane
antice. Statul italian a făcut cadou României cinci copii ale grupului
statuar, între 1906 şi 1926. Acestea au fost instalate la Bucureşti (1906),
Cluj (1921), Chişinău (1921), Târgu Mureş (1924) şi Timişoara (1926) ca
simboluri ale latinităţii şi unităţii românilor din toate provinciile
româneşti. Pe revers este redată o femeie care simbolizează România, un
câmp de sonde și snopul de grâu care simbolizează marile bogății ele României
xxx
CAPCANELE LIMBII ROMÂNE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
O EPIGRAMĂ PROPRIE
UN CATREN PENTRU NEPOATA
MEA - SARA MARIA
________xxx_______
O INSIGNĂ, O PLACHETĂ
ȘI CÂTEVA MEDALII
DIN JUDEȚUL PRAHOVA
Colonelul G. Ghiurgiu și soția sa Elena
Biserica din comuna Valea Călugărească
Valea
Călugărească este o comună din județul Prahova, care include și satele:
Arva, Coslegi, Darvari, Pantazi, Rachieri, Radila, Schiau, Valea Calugareasca
(resedinta), Valea Larga, Valea Mantei, Valea Nicovani, Valea Poienii, Valea
Popii, Valea Ursoii și Vârfurile, ce este așezată pe malul stâng
al râului Teleajen, în zona cursului său inferior, partea de nord urcând
pe niște dealuri de circa 300–400 metri. Satul de reședință se întinde
de-a lungul șoselei DN1B (care leagă între ele orașele Ploiești și Buzău). Prin comună trece, pe la sud de
satul de reședință, și calea ferată, pe care este deservită de stația Valea
Călugărească. Comuna este recunoscută pentru podgoriile sale de vii, făcând
parte dintre localitățile pe unde trece Drumul Vinului, un traseu
rutier turistic ce leagă mai multe localități din zona podgoriilor Dealul Mare
și a celor din împrejurimi. În fiecare an, la sfârșitul lunii septembrie, în
localitatea de reședință are loc un festival al vinului. La recensământul din
anul 2011 comuna număra 10657 locuitori, în creștere față de recensământul
anterior (anul 2002 – 10551 locuitori), dintre care: români – 96,22% și restul - necunoscută sau altă etnie. Componența
confesională a comunei prahovene Valea Călugărească astăzi se prezintă astfel:
ortodocși – 96,11% și restul –
nedeclarată sau altă religie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna era
arondată plășii Cricovul din județul Prahova. Pe teritoriul actual al comunei,
tot în plasa Cricovul, mai era organizată atunci o comună, denumită Coșlegi,
formată din satul de reședință, Coșlegi, și alte sate. În anul 1950, cele două
comune au fost incluse în orașul regional Ploiești, reședința regiunii
Prahova și apoi (după 1952) din regiunea Ploiești. În anul 1968,
comuna Coșlegi s-a desființat, fiind inclusă în comuna Valea Călugărească,
arondată județului Prahova, reînființat. În perioada comunistă, în localitate a
funcționat o fabrică de fosfați, desființată în anul 1997, iar acum este o
ruină. Singurul obiectiv din comuna Valea Călugărească inclus în lista
monumentelor istorice de interes local este situl arheologic din livada
Grupului Școlar Agricol, unde s-au găsit urmele unei așezări din perioada
Halstatt.
100 de ani de la Marea Unire
110 ani de atestarea a orașului Bușteni 1908 - 1 iulie - 2018
La 1 decembrie 1918 Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de
peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi
Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din
Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918
marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze
precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918
şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat
conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să
se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei
principiului naţionalităţilor în Europa.
Rezoluţia
votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru
toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă
confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic,
desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a
tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi
drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele
europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631
din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de
Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.
Bușteni este
un oraș din județul Prahova, care mai include localitatea Poiana Țapului, fiind
situat la 135 km depărtare de București. Altitudinea medie a orașului
Bușteni este de 850 m. Este una din cele mai populare stațiuni de munte,
oferind panorame spectaculoase, o mulțime de oportunități și activități de
vacanță, de la schi la excursii montane. La recensământul din anul 2011 orașul
număra 8894 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002),
dintre care: români – 94,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura
confesională a populației orașului astăzi se prezintă aproximativ
astfel: ortodocși – 93,22% și restul – nedeclarată sau altă religie.
Practic nu există un document care să ateste cu siguranță începuturile
localității. Sursele vremii amintesc doar că pe la sfârșitul veacului al
XVII-lea „nici vorbă nu era de vreun sat”. Cel mai important an este 1782, când
domnitorul Mihai Șuțu înființează, cu 24 de familii de scutelnici
ai Mnăstirii Sinaia, primul cătun - Izvorul, care va fi la originea
apariției viitoarelor așezări de mai târziu. Pe la 1790 se spune că locul
unde Valea Cerbului se varsă în râul Prahova, se numea „La Bușteni”,
terenul nefiind locuit, dar aglomerat cu buștenii cărați de ape, de aici și
numele viitoarel localități – Bușteni. Enumăr mai jos câteva atracții turistice
ale acestei localități; Crucea de pe Caraiman, Casa-muzeu Cezar Petrescu,
Castelul Cantacuzino, Biserica Domnească și Mănăstirea Caraiman. E de
notorietate faptul că localitatea are un mare potențial turistic, atât iarna
cât și vara.
Placheta - Domeniile Tohani
Acordă Premiul "Cel mai bun distribuitor în România" - 2009
firmei SVOBODA - Virgil Mândru - președinte
Tohani Romania este
o companie producătoare de vinuri din România.
Principalele mărci de vinuri din portofoliul Domeniile Tohani sunt: Domeniile
Tohani, Moșia de la Tohani - Escapada, Castelul Peleș, Princiar, Flori de
Gheață, Moșia de la Tohani - Special Reserve, Cuvee, Arum, Siel, Valahorum,
Principele Radu și nu în ultimul rând, APOGEUM. Tohani este un loc privilegiat, care îndeamnă mintea și sufletul să se
deschidă în fața forțelor creatoare ale naturii și omului. Amplasat în mijlocul regiunii Dealu
Mare, Tohani se întinde pe 7 dealuri însorite, binecuvântate de un climat
special. Dealurile sunt orientate spre sud-est, primind mângâierile generoase
ale soarelui pentru mai mult timp. Astfel, strugurii se bucură de soare 14 zile
în plus pe an faţă de alte zone viticole ale ţării. Ajungând mai devreme la
maturitate, boabele au la dispoziţie mai mult timp pentru acumulări calitative.
Podgoria Tohani are o suprafață cultivată de 365 de hectare și este amplasată
pe paralela de 45 de grade, asemenea celebrelor Podgorii Bordeaux.
Microclimatul mediteranean, care face posibilă creșterea smochinului și a
migdalului, oferă viței de vie condiții de dezvoltare speciale, ceea ce face ca
vinurile de Tohani să aibă culoare și arome intense, corpolență și echilibru
organoleptic. Poate cea mai cunoscută poveste a locului este cea din
perioada în care Tohaniul a stat sub semnul regalității. Începând cu anul 1930,
Principele Nicolae al României, fratele regelui Carol al II lea, devine
proprietarul acestui vast domeniu. Pe aceste meleaguri o cunoaște pe frumoasa
Ioana Dumitrescu Doletti, fiică de moșier din Tohani. Principele renunță la
tron pentru a-și urma vocea inimii și a se căsători cu Ioana Doletti în secret,
pe 28 octombrie 1931, la Biserica şi Primăria din Tohani. Principele şi-a
pierdut drepturile regale, dar Ioana Doletti și moșia de la Tohani au rămas
pasiunea lui pâna în ultima clipă. De atunci, toți cei care au ales să se
oprească la Tohani – pentru un timp sau pe viață – au cunoscut și au simțit
pasiunea pe care acest loc o inspiră oamenilor. În anul 1948, Domeniile Tohani
devine proprietate de stat iar în anii următori, printr-o asociere cu
specialiști din zona Bordeaux, Franța, a fost construită crama, păstrată până
în ziua de astăzi ca loc de vizită și muzeu. Aici se află conservată singura
vinotecă din zonă, ce adăpostește peste 100.000 de sticle de vinuri de colecție.
În anii 2000, compania este privatizată și cunoaște un amplu proces de
modernizare. Construcția unei noi fabrici cu tehnologie de ultimă oră, o nouă
infrastructură, replantarea viței de vie pe suprafețe importante. Acesta este
începutul perioadei moderne, când echipei Tohani i se alătură oenologul din
Africa de Sud, Albertus Van Der Merwe, aducând la Tohani aerul lumii noi, care
completează perfect tradiția și priceperea maestrului oenolog Ion Marin,
recunoscut la nivel național. În anul 2012, Tohani România devine furnizor al
Casei Regale a României, o recunoaștere a calității și valorilor ce au stat la
baza evoluției companiei spre statutul de creator de vinuri. Soiuri de struguri
cultivate aici sunt: Fetească Neagră, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon,
Merlot, Shiraz, Fetească Albă, Fetească Regală, Tămâioasă Românească, Sauvignon
Blanc, Riesling, Chardonnay, Busuioacă de Bohotin.
(Dimitrie Cantemir)
Liceul militar "Dimitrie Cantemir" - Promoția 1989
Revedere 30 ani - 25 mai 2019 L.M. "Dimitrie Cantemir" Breaza
Per aspera ad astra (Cu dificultăți către stele)
Dimitrie Cantemir (născut 26 octombrie 1673 şi decedat
21 august 1723) a fost domn al Moldovei (martie - aprilie 1639 şi 1710 - 1711),
autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist,
muzicolog, compozitor, om politic şi scriitor moldovean. S-a născut într-o
familie nobilă, în localitatea Silişteni, comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie
Cantemir din judeţul Vaslui. Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi
în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk, în
Rusia, la 2/13 aprilie 1711 un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în
speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă şi precizând integritatea
graniţelor şi faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. În politica
externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost
un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a
fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi. După numai un an de
domnie (1710-1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar
n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce creştinii au fost
înfrânţi de turci la Stănileşti, pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a
emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui
Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei şi Franţei la Înalta
Poartă) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a
acordat un domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim
al Rusiei la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei şi a lucrat
în sistem Mercator. Colecţia sa de hărţi, scrise în latină, se află în
Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A scris Hronicul
vechimei romano-moldo-vlahilor, susţinând latinitatea limbii şi a poporului
format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că limba româna are patru
dialecte. Această lucrare a devenit o referinţă fundamentală pentru corifeii
Şcolii Ardelene. A fost primul român ales membru al Academiei
din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de
umanismul renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai
importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la
sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Este
considerat până astăzi unul dintre marii umanişti ai Europei. Ca membru al
Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să
stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. A murit în refugiu, după
campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică, în zona Derbent 1723 şi a fost
înmormântat în Rusia, la Dimitrovka, în biserica Sf. Nicolae, construită după
planurile sale. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei
Ierarhi din Iaşi, repatriate graţie lui Nicolae Iorga, în 1935.
Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a fost înfiinţat la data de 4 iunie 1912 la Mănăstirea
Dealu (Târgovişte). Din 1929 s-a numit Liceul Militar „Nicolae Filipescu”. În
noiembrie 1940 a fost transferat la Predeal unde funcţionează până în 1948. A
dat ţării în cei 36 de ani de existenţă 33 de promoţii însumând 1282 de
absolvenţi. După război, în anul 1949, liceul a fost reînfiinţat la Roman. În
1950 a fost redislocat la Predeal, unde a funcţionat încă 4 ani. În 1953 a
absolvit prima promoţie după război. Din 1954 este dislocat în oraşul Breaza,
pe Bulevardul Republicii la nr.75. La 4 iunie 2007, la aniversarea a 95 de ani
de existenţă, şeful Statului Major al Forţelor Terestre conferea colegiului
„Emblema de Onoare a Forţelor Terestre”. Cu acelaşi prilej, instituţiei i-a
fost înmânat Steagul de identificare. Pe 4 iunie 2012, la împlinirea a 100 de
ani de nobilă şi demnă existenţă, Drapelul de luptă al colegiului a fost
decorat cu Ordinul “Virtutea Militară în grad de Cavaler”, cu însemn pentru militari,
de pace. Încadrat armonios în învăţământul preuniversitar românesc, Colegiul
Militar Liceal “Dimitrie Cantemir” s-a transformat, începând cu anul şcolar
2014-2015, în Colegiul Naţional Militar “Dimitrie Cantemir”, conform ordinului
nr. 3280/10.04.2014, emis de ministrul Educaţiei Naţionale. De-a lungul a peste
un secol de existenţă, Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” a dat
ţării peste 13000 de absolvenţi, cuprinşi în 92 de promoţii, a căror reuşită
confirmă şi consolidează valoarea acestui lăcaş militar de învăţământ, cultură
şi educaţie. Cei mai mulţi au îmbrăţişat şi s-au remarcat în cariera militară,
peste 200 fiind avansaţi la gradul de general. Alţi absolvenţi au devenit
academicieni de renume, medici militari şi civili excepţionali, miniştri,
ambasadori, profesori universitari, cercetători ştiinţifici. Colegiul Naţional
Militar „Dimitrie Cantemir” se prezintă ca o instituţie de învăţământ
preuniversitar performantă a Armatei României, care asigură însuşirea temeinică
a cunoştinţelor ştiinţifice, de cultură generală şi militară necesare elevilor
pentru a putea continua studiile în instituţiile militare de învăţământ
superior şi postliceal.
Breaza este
un oraș din județul Prahova, zona subcarpatică. Localitatea a fost
declarată stațiune balneo-climaterică încă din anul 1928. Prima atestare
documentară a localității parvine din anul 1503, când în Registrele Brașovului
este amintit negustorul Neagoe din Breaza. La Breaza a funcționat vamă cu
Ardealul între anii 1834 până în anul 1852, când a fost mutată la Predeal.
La recensământul din anul 2011 populația orașului număra 15938 locuitori, în
scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români –
96,84% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională
aproximativă a populației orașului se prezintă astăzi astfel: ortodocși –
95,98% și restul – nedeclarată sau altă religie.
Insigna - Întreprinderea Flacăra Ploiești
Întreprinderea “Flacăra” din Ploiești a fost fondată în anul 1884 și este
situată pe strada Calomfirescu, la nr.2. Întreprinderea a fost și este un
puternic brand atât la nivel naţional cât, mai ales, la nivel internaţional, în
producerea de maşini de tocat carne, sobe de încălzit cu combustibil solid,
obiecte sanitare din fontă, rame şi capace de canalizare.
În prezent
întreprinderea "Flacăra" Ploiești se află în procedura de
reorganizare judiciară. Numele de Flacără Ploiești l-a purtat într-o vreme și
echipa fanion de fotbal a orașului Ploiești – Petrolul, dar, cu siguranță
insignele aplicate aici sunt turnate pentru celebrarea fabricii și nu a echipei
de fotbal Flacără - Ploiești. Sus am
postat logo-ul și o poză cu sediul central al Societății comerciale
"Flacăra" Ploiești.
Insigna - 100 de ani de activitate corală Ploiești 1868 - 1968
Municipiul
Ploiești are o lungă și bogată tradiție în ceea ce
privește activitatea corală.
Produsul medalistic de mai sus este o insignă ce s-a realizat în anul 1986
pentru a marca centenarul activității corale din municipiul Ploiești. Enumăr
trei din principalele formații corale actuale ploieștene: Corul filarmonicii “Paul Constantinescu”, Corala “Ioan Cristu Danielescu” și
Corul armatei din Ploiești.
Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe
ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de
kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în
apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces
direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Orașul Ploiești este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care
leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și
Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al
industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de
această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere).
Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un
nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu
centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat
de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a
"cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul
Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală
ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și
arhitectură din Ploiești, din vremuri diferite.
Strada Lipscani
Palatul politico - administrativ
Casa Pionierilor
Fabricile petrolifere Astra Română și Orion
Gara
Hotel Carol, Strada Română
Halele
Monumentul vânătorilor
Primăria (Centrul)
Banca Creditul Prahovei, Bulevardul Regele Ferdinand
Liceul Petru și Pavel
Hotel Europa
Piața I.V. Stalin
Palatul Societății "Cooperativa"
Muzeul Ion Luca Caragiale
Foișorul
Casa de cultură a sindicatelor
Catedrala ortodoxă
Bulevardul Independenței
Palatul Culturii
Baia municipală
Hipodromul
Vedere generală cu Biserica Sfânta Vineri
Fabrica Vega
Biserica Sfinții Împărați
Prahova este un județ aflat în regiunea istorică
Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția
capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar
al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716
kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința
în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2
municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni,
Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de
Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă
și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva
monumente de cultură și arhitectură, din județul Prahova și câteva cărți poștale
ilustrate din vremuri diferite.
Vedere - Slănic Prahova
La fântână - Azuga
Mănăstirea Suzana
Casa de cultură - Breaza
Regiunea petrolieră - Buștenari
Fabrica de bere - Azuga
Vila Mareș - Mizil
Magazin de Stat - Azuga
Castelul Peleș - Sinaia
Castelul Iulia Hașdeu - Câmpina
Castelul Foișor - Sinaia
Centru de îndrumare "Straja Țării" - Breaza
Hotelul Caraiman - Bușteni
Vedere spre noua fabrică de postav - Azuga
Mănăstirea și Băile Eforiei - Sinaia
Gara - Mizil
Vederi - Comarnic
Șoseaua națională - Comarnic
Școala - Comarnic
Gara - Comarnic
Castelul Voila al doamnei și domnului Conte de Blome - Câmpina
Biserica - Azuga
Hotelul Focșeneanu - Bușteni
Vedere - Azuga
___________ooOoo__________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Lingvist dr. Peter Beron din Bulgaria
a trăit între anii 1799 - 1871
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe un set de cupoane
de raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 17.04.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu