Epaminonda's Blog.....: ABONY

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din vremuri diferite din localitatea maghiară

ABONY, județul PESTA, dar și câteva vechi trimiteri poștale

ilustrate și o vedere aeriană actuală.

Conacul Sivo

Muzeul local

Primăria

Școala israelită

Gara

Școala

Monumentul eroilor locali

Piața centrală

Banca

Biserica reformată

Trimiteri poștale

Vedere generală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN CATREN PENTRU NEPOATA

MEA - SARA MARIA

O PASTILĂ DE UMOR

________xxx________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Constantin Stere - 1865 - 1936 * 75 de ani de la moarte

Constantin Stere sau Constantin Sterea a fost un om politic, jurist, care s-a născut la data de 1 iunie 1865 în satul Ciripcău. ținutul Soroca, Gubernia Basarabia,Imperiul Rus și a decedat la data de 26 iunie 1936 în localitatea Bucov, județul Prahova, Regatul României. În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționară narodnicistă, este condamnat de autoritățile țariste la închisoare și surghiun în Siberia (1886-1892). La întoarcerea din surghiun se stabilește la Iași unde-și face studiile la Facultatea de drept. În 1897 susține teza de licență, în 1901 începe cariera de pedagog de la gradul de profesor suplinitor iar în 1913 a fost ales rector. În 1916 își dă demisia și pleacă la București. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă fiind fondatorul și conducătorul revistei "Viața românească", apărută la 1 martie 1906. A fost al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie - 25 noiembrie 1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România. A făcut parte din partidul liberal, a înființat partidul țărănesc, a luptat pentru organizarea politică a țărănimii, dar carieră politică nu a putut face. A militat pentru înfăptuirea cerințelor esențiale ale revoluției burghezo-democratice: reforma agrară și votul universal. Personalitate deosebit de complexă, cu activitate multilaterală — jurist, profesor, ideolog, gazetar, scriitor și om politic — Constantin Stere s-a situat pe linia unei tradiții vechi și nezdruncinate, a intelectualului angajat. Sfârșitul vieții și-l petrece retras și izolat de frământarile politice la Bucov, județul Prahova. Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunțări la mediul politic al regimului burghezo-moșieresc de la care nu mai putea aștepta nimic.În 2010 a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Ediția a V-a Campionatelor balcanice de ciclism

21 - 23 iulie 1972 - Locul II - Echipe

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (F.S.S.R.).

Insigna - Aviația utilitară 9000 ore de zbor

S. C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A.a fost înfiinţată în anul 1964 ca întreprindere de stat, în subordinea Ministerului Transporturilor. Anterior, Aviaţia Utilitară a funcţionat ca detaşament al Companiei TAROM, având în componenţă un sector AVIASAN, care utilizează elicoptere şi avioane uşoare pentru transportat bolnavi, nou-născuţi cu probleme deosebite, sânge sau subproduse sanguine, organe, ţesuturi sau pacienţi în vederea transplantului, personal specializat medical, aparatură medicală sau medicamente. În decursul anilor, Aviaţia Utilitară a executat misiuni de zbor pe întreg teritoriul României prestând, pe lângă serviciile de ambulanţă aeriană amintite, servicii de transport marfă şi pasageri, tratamente aviochimice, misiuni de aerofotogrametrie, reclamă aeriană şi filmări, zboruri de cautare-salvare, stingere de incendii, ajungând la sfârşitul anilor ’80, la 60-65.000 ore de zbor anual. După 1990, ca urmare a Legii Privatizării, întreprinderea a trecut în administrarea Fondului Proprietăţii de Stat, care a decis în 1998 divizarea societăţii în 5 părţi. În urma divizării, S.C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A., executând toată gama de prestări servicii, întreţinere tehnică şi reparaţii, pe care o executa vechea societate, cuprinde şi aerobazele teritoriale Piteşti şi Braşov.

Festivalul național Cântarea României 1985 - 1987 Locul III

Festivalul național Cântarea României a fost un ansamblu de manifestări culturale din perioada regimului comunist, organizate sub egida Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. A fost inaugurat în anul 1976, după primul Congres al culturii și educației socialiste din 2 - 4 iunie, același an. Denumirea a fost inspirată de eseul omonim „Cântarea României”, al lui Alecu Russo. Cântarea României era definită ca un „festival al educației și culturii socialiste…, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural artistică de creație și interpretare, menită să îmbogățească și să diversifice viața spirituală a țării, să sporească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural național și universal.” Implicația directă era că orice creație artistică, dar și tehnică, orice manifestare culturală, spectacol de amatori sau folcloric, reprezentație teatrală, etc. trebuiau să obțină aprobarea „activiștilor” responsabili cu Cântarea României, prezenți în fiecare întreprindere și în fiecare sat. Motivul real al înființării festivalului a fost promovarea artiștilor „populari” și înlocuirea artei culte cu arta populară, singura care, în viziunea conducătorului, ar fi trebuit sprijinită. Sus am postat un steag cu logo-ul Festivalului naţional "Cântarea României".

Insigna - Fruntaș al muncii patriotice

Vreme de câteva decenii, sub dictatura lui Ceauşescu, românii au muncit cu mic, cu mare, în folosul statului şi pentru progresul mult visat al sistemului comunist. Munca, iniţial voluntară şi mai apoi patriotică, a fost formula găsită de Ceauşescu pentru a pune la treabă o ţară întreagă. Elevii culegeau cartofi sau struguri, studenţii începeau anul universitar cu un stadiu de muncă la câmp, intelectualii măturau străzi, cot la cot cu muncitorii. Munca voluntară sau patriotică a fost parte a sistemului comunist vreme de câteva decenii. Invenţia nu i-a aparţinut dictatorului român. Modelul a fost preluat de la Lenin, care introdusese în Rusia, încă de la începutul anului 1918 munca obligatorie generalizată. Iniţial, au apărut „brigăzile voluntare”, constituite cu scopul de a reconstrui ţara. Apoi, s-a ajuns la munca voluntară justificată prin ideologii de partid. În final, fenomenul a fost ”împământenit” sub sintagma ”patriotismului”. Şi cum Ceauşescu voia o ţară de patrioţi, de la munca patriotică nimeni nu avea cum să se sustragă. Anii '70-'80 au reprezentat perioada de vârf a fenomenului numit ”muncă patriotică”. De la elevii de şcoală generală, până la liceeni, studenţi, muncitori sau intelectuali, vreme de câteva decenii, sub comunism, toată lumea a luat parte la ceea ce înseamna ”munca patriotică”. ”La munci” era termenul consacrat în şcoli pentru zilele de sâmbătă în care, încărcaţi în autobuze, elevii de şcoală generală erau duşi la cules de struguri, fructe, cartofi, porumb sau bumbac. Fiecărui elev îi era dat un sac de rafie pe care trebuia să îl umple, după caz, cu struguri, porumb, fructe sau bumbac. Zilele de muncă începeau dimineaţa şi sfârşeau după apusul soarelui. De-a lungul zilei, ”la munci”, elevii erau supravegheaţi de cadre didactice, puse şi ele la treabă. Cu cât elevii erau mai mari, cu atât li se repartizau munci mai grele. Dacă cei din gimnaziu mergeau la cules de struguri, cei de liceu erau duşi la plivitul buruienilor pe câmpurile patriei. Sub Ceauşescu, viaţa studenţească nu însemna doar cursuri şi laboratoare, ci şi stagii de muncă patriotică. Anul universitar, care începea pe 15 septembrie, debuta în facultăţi cu un stagiu de două săptămâni de muncă patriotică la strâns de porumb, cartofi sau recoltat de struguri. Studenţii erau duşi pe şantiere de muncă, unde li se asigura cazare masă şi transport, pentru a presta în folosul patriei. ”Muncile” pentru studenţi durau două săptămâni. Pentru presataţia ”voluntară”, în folosul patriei nimeni nu era plătit. Condiţiile de cazare erau insalubre, în barăci de zilieri sau grajduri dezafectate, mâncarea era puţină şi proastă, iar, de apa, studenţii pe care Ceauşescu îi voia patrioţi ,aveau parte doar atunci când venea cisterna. Sustragerea de la voluntariatul patriotic se pedepsea aspru. Studentul se putea alege cu scăderea notei la purtare sau o notă mai mică la examen dacă dezerta de pe şantierul de muncă. Membrii ai Uniunii Tineretului Comunist riscau cea mai mare pedeapsă: excluderea din organizaţie. Munca patriotică a dispărut în România, începând cu 1989, anul căderii comunismului. Reminescenţe ale deceniilor de muncă voluntară sau patriotică au rămas în conştiinţa românilor. Expresia ”muncă patriotică” a ajuns, în vocabularul uzual, expresia prin care este descrisă o muncă prost plătită, muncă în zadar sau muncă fără folos. Se spune că neimplicarea românilor în acţiunile de voluntariat şi lipsa simţului civic ar fi, potrivit unor analişti, tot o consecinţă a deceniilor în care români au fost obligaţi să presteze, sub Ceauşescu, munca patriotică.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII