Epaminonda's Blog.....: BUGGENHOUT

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea belgiană BUGGENHOUT, provincia

FLANDRA DE EST, regiunea FLANDRA din perioade diferite

și o insignă locală.

Monumentul eroilor locali

Biserica Opstal

Braseria

Piața centrală

Biserica veche

Gara actuală

Gara veche

Arhitectură locală

Insignă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

CATRENUL PENTRU NEPOATA

MEA - SARA MARIA

CAPCANELE LIMBII ROMÂNE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Alexandru Ioan Cuza - 1859 - Unirea Principatelor

Unirea neamului românesc

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”.

Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicipatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:
"Vorbe mari nu vreau să-ndrug;
Scoatem țara din vâlcea
Trăgând cu toții la jug
...Unii HĂIS și alții CEA!"

Insigna - Dacia nemuritoare

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Dacie de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în anul 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani. Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă. De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară. În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate. Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu, își avea hotare: spre apus Tisa, spre nord Munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit râul Hierosos, probabil Siret. Provinciile de astăzi Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau locuite de daci liberi. La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian. După moartea sa au început năvălirile migratorilor și ale dacilor liberi din nord. În perioada stăpânirii romane, în provincia cucerită au loc evenimente și transformări importante:

construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și monumente
construirea unei bogate rețele de drumuri pietruite
exploatarea masivă a bogățiilor subsolului (aur, argint, sare, etc)

Steagul dacic a fost stindardul de luptă al dacilor, el fiind reprezentat de mai multe ori pe Columna lui Traian. Steagul dacic este descris în literatura antică ca un dragon ce avea cap de lup și trup de șarpe. Capul de lup avea gura deschisă și era fixat cu gâtul într-o prăjină. Istoricii susțin că în timpul luptelor, în bataia vântului, din capul lupului se auzea un șuierat înfricoșător. Acest zgomot avea rolul de a-i speria pe inamici și de a-i îmbărbăta pe luptătorii daci. Flamura era confecționată din material textil, iar capul de lup era realizat din argint sau bronz. Steagul de luptă era încredințat unui tânăr dac. Steagul avea și rolul de a indica direcția vântului, aspect foarte important într-o bătălie. Există și o legendă – un lup îmblânzit de Decebal l-a salvat pe acesta de o haită de lupi sălbatici. Într-o iarna, regele dac împreună cu Șuier (acesta era numele lupului) au plecat la vânătoare. În pădure au fost înconjurați de o haită de lupi. Șuier a început să se lupte cu animalele, iar Decebal s-a urcat într-un copac. A început să tragă cu arcul, lupii au fugit, dar din păcate, Șuier a fost omorât. Stindardul de luptă al dacilor a fost numit de romani draco. Purtătorii acestuia erau numiți

draconari. Dacii au fost imortalizați ca fiind nedespărțiți de steagul lor. Există și o teorie, potrivit căreia, steagul dacic ar fi fost vopsit în culorile roșu, galben și albastru. Aceste culori au aparținut ulterior noii provincii Dacia, înființată în anul 535. Apoi au fost preluate de biserica ortodoxă și de voievozii români.

Insigna - Marea Neagră

Marea Neagră este întinderea de ape din bazinul geomorfologic denumit pontic, unul din bazinele complexului tectonic tethysian, el însuși parte a orogenezei alpino-himalayene, din care fac parte și munții care o mărginesc la nord (în Crimeea), la nord-est (Caucazul) și la sud (lanțurile pontice). Este situată între continenetele Europa și Asia, având ca state riverane Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia și Georgia. Prin strâmtoarea Kerci este legată de Marea Azov, prin Bosofor de Marea Marmara, iar prin Dardanele de Marea Egee și deci de Marea Mediterană. Marea Neagră se întinde pe o suprafață de 423488 kilometri pătrați. Cel mai adânc punct se află la circa 2212 metri sub nivelul mării în apropiere de Ialta. Mareele sunt în general de mică amplitudine (circa 12 cm).Ca urmare a poziției sale, țărmurile mării Negre au fost parcurse, colonizate și sunt astăzi populate de numeroase popoare sosite din timpuri mai vechi sau mai noi. Cele mai vechi popoare pontice sunt Grecii pontici, Armenii, Românii, Lazii, Gruzinii și Abhazii. Alte popoare pontice sunt Bulgarii, Turcii și alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii și Tătarii) sau Mongolii (veniți în regiune în secolul al XIII-lea), Ucrainienii, Rușii (printre care Lipovenii) și alții. Toate aceste popoare prezintă astăzi o serie de tradiții, legende și alte forme de folclor legate de Marea Neagră. Marea Neagră face legătura între Europa și Asia. Granița stabilită de geografi între cele două continente, pe Caucaz și strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părți inegale, cea mai mare parte fiind europeană. Marea Neagră este săracă în insule, având un țărm puțin dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Șerpilor și cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importantă peninsulă este Penininsula Crimeea, „împărțită” cu Marea Azov. Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puțin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (precum Burgas, Varna, Sinop și Samsun și altele) fie separate de larg de curenții transversali prin cordoane litorale („grinduri”) și transformate astfel în limane, precum cele Dobrogene sau al Nistrului. Marea Neagră este înconjurată de importante orașe porturi: Burgas, Varna, Constanța, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi și Trabzon.

Insigna - Conferința republicană de chimie analitică 1969

Chimia analitică este o ramură a chimiei ce dezvoltă și aplică metode, instrumente și strategii în scopul obținerii de informații cu privire la compoziția și natura substanțelor chimice. Altfel spus, scopul chimiei analitice este de a separa, identifica și a cuantifica materia. În practică, separarea, identificare și cuantificarea pot fi realizate separat sau pot să constituie împreună o analiză completă a unei probe. Prin procesele de separare, chimiștii izolează analiții, prin analiza calitativă identifică analiții, iar prin analiza cantitativă determină cantitatea analiților. Metodele chimiei analitice sunt cele clasice (analiza gravimetrică și analiza volumetrică) și cele moderne, instrumentale (analiza instrumentală). Metodele clasice se bazează pe procese de separare, precum precipitarea, extracția și distilarea, iar identificarea poate fi bazată pe diferențe de culoare, miros, puncte de topire sau de fierbere, radioactivitate sau reactivitate. Totuși, separarea se poate realiza și prin metode instrumentale, cum este de exemplu cazul cromotografiei și elctroforezei. Baza chimiei analitice o constituie metodele de analiză chimică, metode care pot fi definite ca fiind un ansamblu de principii și procedee care pot permite identificarea și eventual dozarea componentelor unei probe de analizat. Metodele analitice de analiză se caracterizează prin acuratețe, exactitate, sensibilitate, precizie și selectivitate. Chimia analitică a căpătat o foarte mare dezvoltare în ultimile secolele datorită unei aparaturi tot mai sofisticate care permite identificarea compoziției materiei prime utilizate în procesul tehnologic (de exemplu în sinteza medicamentelor materiile prime trebuie să aibă o puritate foarte mare, de 99,99%), identificarea și dozarea (eventual) a compușilor intermediari și a produșilor finali dintr-o linie tehnologică. Domeniile de utilizare a chimiei analitice sunt foarte vaste în industria alimentară (aprecierea calității alimentelor), industria metalurgică (determinarea

componenței aliajelor), acologie (determinarea și identificarea poluanților),

medicină (analiza lichidelor biologice), arheologie și fizica semiconductorilor. Însă pe lângă avantajele pe care le oferă, chimia analitică poate avea o serie de dezavantaje: este necesară prezența unui personal înalt calificat care să poată desfășura toate activitățile cerute de o metodă analitică, de asemenea în cazul unor metode analitice trebuie efectuată o curbă de etalonare, o calibrare continuă a aparaturii mai ales în cazul metodelor instrumentale, costurile mari legate de aparatură și de întreținerea acesteia etc.

Insigna - Fruntaș în creștere oi - Regiunea Dobrogea 1965

După instaurarea comunismului în România, regimul a instituit un amplu ansamblu de măsuri de convingere-impunere-schimbare a conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului.”Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. În acest scop s-a instituit un sistem stufos de insigne și decorații pentru distingerea oamenilor cu merite în aceste domenii. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate de metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. Și insigna Fruntaș în creștere oi – Regiunea Dobrogea 1966, face parte din acest ansamblu de distincții.

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII