Epaminonda's Blog.....: OCHSENHAUSEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din localitatea

germană OCHSENHAUSEN, districtul BIBERACH,

landul BADEN WURTEMBERG, din vremuri diferite.

Hotelul Mohren

Restaurantul

Mănăstirea

Biserica Sf. Georg

Strada Gării

Fântâna

Gara

Arhitectură locală

Vedere generală

Insignă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN CATREN PENTRU

NEPOATA MEA SARA-MARIA

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

DIN CAPCANELE LIMBII ROMÂNE

_________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL COVASNA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - I.A.M.E. - X ani 1973 - 1983

(Întreprinderea de aparataj și motoare electrice)

Întreprinderea de aparataj auto și motoare electrice (I.A.M.E.) Sfântul Gheorghe a fost o adevărată familie pentru cei care lucrau în ea. Iată ce își amintește un fost muncitor în această întreprindere; „Luam prime şi ne strângeam pe terenul de fotbal, unde ne distram împreună. Directorul aducea şi o formaţie de muzică populară, cântam, dansam, aşa era pe vremuri. Eram tineri. (…) Pentru majoritatea angajaţilor, IAME a însemnat mai mult decât o fabrică şi un loc de muncă. „IAME a fost un spirit. Majoritatea angajaţilor erau tineri, generaţiile ’71, ’72, ’73 toate s-au angajat acolo după ce au terminat școala sau facultatea. A fost o adevărată frăţie, în sensul bun la cuvântului. (…) În perioada de glorie, adică în anii ’87-’88 când producea şi ventilatoare, fabrica a avut aproape 3000 de angajați, dar după privatizare a intrat în faliment și în 2006 s-a pus lacătul pe uşă. (…) Mulţi dintre colegi au lucrat acolo încă de la înfiinţare şi au trecut foarte, foarte greu peste acest moment”. Adresa de corespondență a ântreprinderii era: Sfântu Gheorghe, Strada Constructorilor, nr. 2 C. Până în 1989, judeţul Covasna a fost un reper în industria construcţiilor de maşini. La Sfântu Gheorghe, mii de oameni lucrau în fabricile de aparataj auto, motoare electrice, cutii de viteze sau subansamble auto, care s-au închis una după alta. Această ramură a început să dea semne de redresare în ultimii ani, odată cu deschiderea mai multor fabrici de cablaje auto şi volane pentru maşini.

Insigna - A XIII expo insigne Târgu Secuiesc - 2005

Expo XXXI insigne

Mai jos prezint un scurt istoric al mișcării insignografice din România. La începutul anilor 1950 în ţara noastră existau câteva colecţii remarcabile de insigne, în marea majoritate amestecate însă între cele de monede, medalii sau timbre. Începutul unei colecţii organizate de insigne în România o datorăm lui Dogaru Ioan care încă din 1948 a început să îşi ordoneze piesele după anumite criterii şi tematici. Peste două decenii militarul de carieră Dogaru Ioan are o idee deosebită de a prezenta într-o expoziţie o parte din colecţia sa care acum număra peste 4200 de piese. Şi astfel, la data de 24 martie 1968 este semnat în mod oficial actul de naştere al insignografiei româneşti la Casa Centrală a Armatei, actualmente Cercul Militar Naţional. Expoziţia a întrunit toate elemenetele specifice unei manifestări de ţinută: invitaţie tipărită, afiş, catalog şi ceea ce a fost cel mai important, insignă proprie. Evenimentul a fost mediatizat în revistele Magazin, Flacăra şi Viaţa Militară. Un impact mediatic în activitatea insignografică din ţară l-a avut expoziţia itinerantă de insigne realizată de col. Dogaru Ioan, la Casele armatei din Braşov, Iaşi, Bacău, Constanţa, respectiv la Palatul Pionierilor de la Cotroceni. La 7 ani de la expoziţia de insigne din capitală, are loc la Petroşani prima întâlnire pe ţară a colecţionarilor de insigne (2 - 3 august 1975), rod al colaborării a trei colecţionari de marcă din ţară: col. (r) Dogaru Ioan - Bucureşti, Milovan Pavel - Timişoara şi Dula Aurel – Petroşani. Următoarele întâlniri anuale au avut loc la Timişoara, Craiova, Bucureşti- Casa Centrală a Armatei, Petroşani, Arad, Tg. Mureş etc. După 1989, activitatea noastră a trecut printr-o perioadă foarte dificilă, iar timp de 10 ani toate întâlnirile au avut loc la Petroşani. Trecând peste acest şoc, ne-am reorganizat şi a apărut ideea înfiinţării unei asociaţii care să degreveze Societatea Numismatică Română de activitatea insignografică care a luat un avânt deosebit în România. Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani, Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Insigna - A VI-a expoziție insignografică Târgu Secuiesc 1989

Poarta secuiască tradițională este considerată actul fundamental de identitate al secuilor, gravat în lemn. Poarta secuiască se deosebește de poarta maramureșeană prin faptul că are un stil diferit. Simbolul principal sculptat pe poarta secuiască este laleaua, căreia i se adaugă alte motive florale sau geometrice. La înfrumusețarea porților secuiești contribuie și coloristica, deoarece unele dintre ele sunt pictate în culori vii. Poarta are un acoperiș de șindrilă, sub care se pune câteodată porumbar pentru a mări efectul estetic. Înălțimea porții mari este de cel puțin patru metri, pentru ca și căruța încărcată cu fân să poată trece sub ea. Înălțimea porții mici este de aproximativ doi metri și are o structură separată: grindă frontală, contrafișe, portiță în poartă. Porțile mai vechi au fost ornamentate cu motive geometrice, stilizate, mai târziu cu motive vegetale, mai ales cu motive florale. Motive des întâlnite sunt luna și soarele. Grinda frontală este de obicei decorată cu inscripții, de regulă anul construirii, numele gazdei și al soției lui. Uneori sunt încrustat și versuri sau mesaje.Modelele secuiești străvechi precum spiralele, motive vegetale etc. care ornează o poartă secuiască sunt desenate pe lemn cu mâna. După desenare, motivele sunt cioplite. Confecționarea unei porți secuiești de dimensiuni mari durează în jur de 1,5 - 2 luni, dacă lucrează la ea 5 - 7 oameni. Pentru a construi o poartă secuiască, meșterul trebuie sa fie dulgher, tâmplar și sculptor în același timp. Sculptarea unei porți poate să dureze între 16-20 zile, construirea porții de la alegerea materialului până la ridicarea lui se poate face în 6 săptămâni. Ornamentele specifice sunt aplicate manual, respectând atât tradiția, cât și preferințele viitorului proprietar. Sculptura în relief poate să aibă adâncimea între 5–10 mm. După finisare, poarta este impregnată cu ulei de in.

Insigna - A II-a expoziție insignografică Târgu Secuiesc 1985

Târgu Secuiesc (în maghiară Kézdivásárhely, în germană Szekler Neumarkt) este un municipiu din județul Covasna, România, care include și satul Lunga. În vechime localitatea a fost reședința scaunului istoric secuiesc Kezd. La recensământul din anul 2011 orașul număra 14891 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: maghiari – 88,1%, români – 6,99%, romi – 1,51% și restul – necunoscută sau altă etnie. Este al doilea cel mai mare centru urban al județului, după reședința Sfântu Gheorghe. Componența confesională actuală a populației municipiului Târgu Secuiesc astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 5,53%, romano catolici – 69,26%, reformați – 20,145, și restul – nedeclarată sau altă religie. Veche așezare, cu o istorie milenară, aceasta este locuită încă din timpul romanilor, așa cum atestă descoperirile arheologilor de acum mai bine de un veac și jumătate. Este vorba de un adevărat tezaur ce cuprinde pocale de aur, arme și urne funerare. Distrusă de valurile de populații migratoare, pe ruinele vechilor construcții romane, ia naștere o nouă așezare. În epoca medievală localitatea era cunoscută sub numele de Asseculi Oppidum (orașul de lemn), nume care provenea de la materia primă folosită la construcția locuințelor. Mai târziu, era denumit Torjavasara (Târgul Turia), întărind astfel rolul important al târgului care se ține în localitate. Încă din anul 1472, regele maghiar Sigismund ridică localitatea la statutul de oraș regal, sub numele Thoryawasara și îi acordă dreptul de a ține târguri săptămânale. Orașul s-a format în apropiere de drumul ce leagă Brașovul de Moldova, prin Pasul Oituz. Între veacurile al XVI-lea - al XIX-lea, Târgu Secuiesc reprezintă unul dintre cele mai importante centre meșteșugărești și comerciale din Ținutul Secuiesc.Centrul de formă ovală, care a fost și piața orașului, are un stil unic în Europa: din el ies în forma razelor soarelui așa-numitele "udvarterek" (în traducere aproximativă "curți"), niște străduțe înfundate (în oraș există 72 asemenea "străduțe"). Acestea au luat ființă odată cu dezvoltarea orașului, când familiile de meșteșugari au început să construiască în grădinile din spatele clădirilor principale (care dădeau spre centru) alte case, cu acces ușor în piață. Pe ultimul teren construibil au fost ridicate case în așa fel încât să blocheze accesul din afara pieței. Accesul în centru se face prin patru străzi de la "colțul" pieței. Începând cu deceniul al optulea al secolului al XIX-lea, casele mici, de lemn, ale meșteșugarilor au fost înlocuite treptat de casele din piatră, etajate, ale negustorilor. Imaginea panoramică a orașului reflectă centrul mic, îngust, datorat aglomerării caselor. Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt:

Biserica Reformată-Calvină cu capacitatea de 100 locuri, ridicată în stil baroc și neoclasic între anii 1770-1782.
Biserica romano-catolică (1722 – piatra de temelie)
Primăria orașului, ridicată în anul 1907 pentru Casa de economii și ajutor.
Muzeul breslelor inaugurat în anul 1972 în vechea clădire a primăriei.
Casa de Cultură Vigadó, construită între anii 1902 – 1904.
Biblioteca Weselényi Miklós înființată pe data de 25 decembrie 1842.
Cartierul Kanta
Clădirea Liceului teoretic Nagy Mozes

Sfântu Gheorghe 1500 ani 1509 - 2009

Sfântu Gheorghe este cel mai important oraş al judeţului Covasna, regiunea istorică Trei Scaune şi, totodată, cel mai mare oraş cu majoritate maghiară din Transilvania. Sfântu Gheorghe este municipiul de reședință al județului Covasna și, în același timp, considerat cel mai viabil oraș, a cărui istorie intensă – dar adesea zbuciumată – servește ca justificare a legitimității alegerii acestui titlu. Conform mărturiei materialelor arheologice, povestea merge înapoi până în epoca de piatră, detectându-se încă din acele timpuri urme ale unor stiluri de viață așezate și migratoare în zona noastră. Așezământul și-a luat numele de la Cavalerul Sfântul Gheorghe, patronul sfânt al primei sale biserici, iar cea mai veche mențiune scrisă care a supraviețuit datează din 1332. Simultan cu înființarea județului Covasna, în 1968 Sfântu Gheorghe a primit titlul de municipiu, respectiv de atunci a devenit și reședință de județ. Caracterul particular avut anterior de oraș târg s-a schimbat foarte mult în anii socialismului, atât din punct de vedere economic, cât și social. În perioada de după schimbarea regimului, conducerea orașului a intreprins multe acțiuni pentru modernizarea orașului Sfântu Gheorghe, rezultatul fiind incontestabil vizibil atât în imaginea așezării, cât și în aspectul acesteia, în dinamica dezvoltărilor, în evenimentele organizate și în mentalitatea progresistă a locuitorilor săi. Astăzi, Sfântu Gheorghe este un loc în care toată lumea – atât locuitori, cât și vizitatori – pot găsi ceva pe placul lor: de la cea mai veche moștenire semnificativă din punct de vedere al ideologiei, tradiției și științei, până la cultura vie, care necesită prezență, la diverse activități de agrement și sport. Regiunea a fost locuită începând de la epoca de piatră şi se găsesc urmele multor populaţii. Oraşul a primit numele după hramul bisericii: Sfântu Gheorghe. Aşezarea este menţionată prima dată în anul 1332: Sfântu Gheorghe avea eparhie independentă şi preotul plătea 15 banali în dijma papală. Ca oraş (civitas) Sfântu Gheorghe este menţionat prima dată într-un document din anul 1461, iar într-un alt document din 1492 figurează deja ca oraş privilegiat. În timpul existenţei sale, oraşul a fost distrus de mai multe ori, cele mai violente fiind atacurile tătarilor şi turcilor din anii 1651 şi 1661, care au distrus aproape complet oraşul. După aceste asedii devastatoare numai o mică parte a locuitorilor a supravieţuit. Din documente şi însemnări rezultă că viaţa locuitorilor nu a fost mai uşoară nici după asedii, când au urmat secete şi epidemii de ciumă. În timpul domniei împărătesei Maria-Theresa, secuii ( locuitorii oraşului) au fost organizaţi într-un mod forţat în garnizoane militare, numite garnizoane de „păzirea/ocrotirea hotarelor”. Cei care au refuzat să participe în formarea acestor garnizoane au fost arestaţi şi trimişi în închisori. În afara serviciului militar obligatoriu pentru bărbaţi, oraşul a fost obligat să suporte cheltuielile legate de garnizoane care staţionau în oraş. În parte, existenţa acestor condiţii dure ar putea servi ca o explicaţie pentru faptul că locuitorii oraşului au luptat cu o convingere fermă împotriva dominaţiei austriece în 1848-49. Lupta pentru independenţă din 1848 a constituit perioada cea mai glorioasă din istoria oraşului. Locuitorii oraşului au decis să se alăture luptei de independenţă şi s-au organizat în batalioane armate, iar după eşuarea discuţiilor cu comandamentul austriac, au declarat începerea luptei de rezistenţă împotriva Imperiului Austriac. Un rol important în derularea acestor evenimente a jucat Gábor Áron, un om simplu care s-a angajat să toarne tunurile necesare armatei revoluţionare. După eşuarea luptei de independenţă au urmat represalii, în această perioadă a fost distrus conţinutul arhivei orăşeneşti, soldaţii ruşi şi austrieci au folosit volumele arhivei pentru a evita noroiul de pe străzile oraşului. Sfântu Gheorghe a fost obligat să plătească despăgubiri, iar confiscările şi arestările au fost zilnice în această perioadă. Normalitatea a revenit în oraş numai în anul 1860, când după un timp îndelungat regiunea a început să se dezvolte. În 1861 este ales pentru prima dată un primar şi un consiliu local. În anii următori a fost construită prima fabrică de textile şi au fost fondate Muzeul Naţional Secuiesc, orfelinatul şi spitalul. Sfântu Gheorghe a devenit astfel primul oraş din Ţinutul Secuiesc unde a fost construită o fabrică de textile şi tot aici s-a instalat prima dată energia electrică în regiune. Oraşul a fost cel dintâi din Secuime unde a fost construită prima sală de teatru și a avut cetăţeni de onoare iluştri, între ei faimosul scriitor Jókai Mór, sau eroul revoluţiei maghiare din 1848-49, Kossuth Lajos. În urma schimbărilor dramatice de după primul război mondial, ca rezultat al Trianonului, oraşul Sfântu Gheorghe a trecut la statul român. Între 1940 şi 44 Sfântu Gheorghe a revenit din nou la statul maghiar, iar după încheierea celui de al doilea război mondial a revenit statului român. Între 1652 şi 1960, Sfântu Gheorghe a făcut parte din Regiunea Autonomă Maghiară, iar în 1960 a fost repartizat la Regiunea Stalin. Oraşul a devenit municipiu în 1967, când România a fost împărţită în noi diviziuni teritorial administrative şi judeţul Covasna a fost constituit. În prezent, municipiul Sfântu Gheorghe este reşedinţa judeţului Covasna. Anii socialismului au schimbat semnificativ caracterul oraşului, însă în ultimii 18 ani conducerea oraşului a făcut eforturi pentru a diminua efectele erei comuniste.

Sfântu Gheorghe (în maghiară Sepsiszentgyörgy, în germană Sankt Georgen) este un municipiu, reședința de județ și cel mai mare oraș al județului Covsna, care include și satele Chilieni și Coșeni. Prima atestare documentară este din anul 1332, însă descoperirile arheologice fac dovada existenței umane încă din neolitic. Municipiul Sfântu Gheorghe este situat în depresiunea Brașovului, pe ambele maluri ale râului Olt, la o altitudine de 550 metri, pe comunicația rutieră DN12, dar și magistrala feroviară 400 – Brașov-Miercurea Ciuc. La recensământul din anul 2011 orașul număra 56006 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 21,08%, maghiari – 73,62% și restul - necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Sfântu Gheorghe astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 18,84%, romano catolici – 31,69%, reformați – 35,66%, unitarieni – 5,49%, luterani – 1,2% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele activități economice ale municipiului se desfășoară în industriile textilă și de confecții, a mobilei, a procesării laptelui și a cărnii, în domeniul comerțului și al serviciilor, precum și în turism. Orașul are două teatre (“Andrei Mureșanu” și “Tamasi Aron”) dar și două muzee (Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni și Muzeul Național Secuiesc). Municipiul Sfântu Gheorghe are în administrare stațiunea balneoclimatică Șugaș Băi, cunoscută pentru apele minerale carbogazoase și pentru gazele mofetice indicate în bolile cardiace și cele ale aparatului circulator. Principalele atracții turistice ale orașului sunt: Biserica – cetate, datată secolul al XIV-lea, Biserica ortodoxă – 1872, Casa cu Arcade – secolul al XVIII-lea, Biblioteca județeană – 1832, Galeriile de Artă – 1870, Clădirea Muzeului Național Secuiesc, edificiu proiectat de Karoly Kos, Clădirea primăriei – secolul al XVIII-lea, Monumentul ostașului român, realizat de sculptorul Peter Balogh, Bustul lui Aron Gabor, realizat de István Gergely, Bustul lui Nicolae Bălcescu, realizat de Isac Marton, Muzeul Carpaților Răsăriteni și Parcul Elisabeta. Deasupra am postat stema actuală și veche a municipiului Sfântul Gheorghe iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din vremuri diferite din acest oraș.

Monumentul din parc

Gara

Biblioteca județeană

Colegiul Szekely Miko

Muzeul național secuiesc

Școala de tragere a infanteriei

Hotelul Ungaria

Școala civilă de fete de stat

Galeriile de artă

Parcul orașului cu Tribunalul

Parcul orașului

Piața

Biserica romano-catolică

Liceul reformat

Biserica romano catolică

Fabrica de tutun

Centrul de inițiere Straja țării

Prefectura

Piața General Averescu

Fabrica de țesut

Regia (Fabrica de țigări)

Pod peste Olt

Vederi

Covasna (în maghiară Kovászna) este un județ din provincia istorică Transilvania, România. Județul Covasna se află situat în centrul României, în partea internă a Carpaților de Curbură. Situat în partea de sud-est a Transilvaniei, teritoriul acestui județ este legat de spațiul extracarpatic prin pasurile Buzău și Oituz precum și prin mai multe trecători ale Carpaților Răsăriteni. Județul cu suprafața de 3710 kilometri pătrați și populația de aproximativ 206000 locuitori are reședința administrative în Sfântul Gheorghe. Ca subunități administrative județul este compus din; 2 municipii – Sfântul Gheorghe și Târgu Secuiesc, 3 orașe – Baraolt, Covasna și Întorsura Buzăului precum și un număr de 40 de comune. Populația județului Covasna aparține următoarelor etnii; maghiară -74%, română – 23% și romă – 3% (procente aproximative). Deasupra am postat stema și harta județului Covasna și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest, din vremuri diferite.