Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Casa Milà este una dintre realizările arhitectului spaniol Antoni Gaudi, în Barcelona, Catalonia, Spania, care din anul 1984 este inclusă în lista patrimoniului mondial UNESCO.

Edificiul fără nici un perete drept este situat în cartierul Eixample, Bulevardul Passeig, la numărul 92. Imobilul a fost construit pentru Pere Mila și soția sa Roger Segimon de Milà între anii 1906 – 1912. Barcelonezii denumesc clădirea, La Pedrera, care ar putea însemna carieră de piatră, loc de unde se extrage piatra în catalană, deoarece fațada prezintă nenumărate ondulări. La acea vreme, edificiul a stârnit comentarii critice din cauza fațadei sale ondulate de piatră, balcoanelor răsucite din fier forjat și proiectate de Josep Maria Jujol. Câteva inovații structurale includ o fațadă de piatră autoportantă, un garaj subteran și terasa spectaculoasă de pe acoperiș. Din anul 2013 este sediul Fundației Catalunya La Pedrera care gestionează vizitele în clădire, expoziții și alte activități culturale și educative. Casa Milà a fost construită pentru Roser Segimón și soțul ei Pere Milà. Roser Segimón era văduva bogată a lui Josep Guardiola, un indiano sau american, sau fost colonist întors din America de Sud, își făcuse avere cu o plantație de cafea din Guatemala. Al doilea soț al ei, Pere Milà, a fost un dezvoltator cunoscut pentru stilul său de viață extraordinar. Clădirea nu a respectat nici o regulă de stil convențional, pentru care Gaudí a primit multe critici. Gaudí, un catolic și devot al Fecioarei Maria, și-a propus ca această casă să fie un simbol spiritual. Elementele religioase excesive includ un extras din Rozariul de pe cornișă și statuile planificate ale Mariei, în special Fecioara Domnului Rozariului și doi arhangheli, Sf. Mihail și Sfântul Gavril. Casa nu a fost construită în totalitate conform specificațiilor lui Gaudí. Guvernul local a ordonat demolarea elementelor care depășeau standardul de înălțime pentru oraș și l-a amendat pe constructor pentru multe încălcări ale codurilor de construcție. La un moment dat Gaudi a avut în vedere abandonarea proiectului, dar un preot l-a convins să continue. În anul 1940, Milà a murit. Segimon a vândut proprietatea în 1946 cu 18 milioane de pesete către Josep Ballvé i Pellisé, cunoscut pentru magazinele sale de pe Ronda de Sant Antoni. Roser Segimon a continuat să locuiască la etajul principal până la moartea sa în anul 1964. Noii proprietari au împărțit primul etaj orientat spre Carrer de Provença în cinci apartamente în locul celor două originale. În 1953, ei i-au însărcinat lui Francisco Juan Barba Corsini să transforme 13 spălătorii de la mansardă pline de gunoi în apartamente orientate spre stradă, lăsând un hol comun în partea cu fața spre curți. Unele dintre aceste apartamente cu două sau trei camere aveau mansardă și au fost proiectate și mobilate într-un stil tipic de la începutul anilor 1950 folosind cărămidă, ceramică și lemn. Compania de asigurări Northern a preluat etajul principal în 1966. Până atunci, Casa Milà găzduise o sală de bingo, o academie și birourile Cementos Molins și Inoxcrom, printre altele. Costurile de întreținere au fost ridicate, iar proprietarii au lăsar clădirea să se degradeze pentru ca ulterior să fie vopsită într-un maro trist. Abia în anul 1980 culoarea generală a clădrii a fost refăcutp după planul inițial. Cu o zi înainte de Crăciunul 1986, Caixa Catalunya a cumpărat La Pedrera pentru 900 de milioane de pesetas. La 19 februarie 1987, au început lucrările de urgență necesare pentru restaurarea și curățarea fațadei. Lucrarea a fost realizată de arhitecții Joseph Emilio Hernández-Cros și Rafael Vila. Etajul principal renovat a fost deschis în 1990 ca parte a olimpiadei culturale din Barcelona. Etajul a devenit o sală de expoziții ca exemplu de modernism în cartier. Clădirea are 1323 metri pătrați pe etaj și un teren de 1620 metri pătrați. Casa Milà este formată din două clădiri, care sunt structurate în jurul a două curți care oferă lumină celor nouă etaje: subsol, parter, mezanin, etaj principal (sau nobil), patru etaje superioare și mansardă. Subsolul a fost destinat să fie garajul, la etajul principal reședința Milàs (un apartament de 1323 metri pătrați, iar restul repartizat pe 20 de apartamente. Aspectul rezultat are forma unui „8” asimetric datorită diferitelor forme și dimensiuni ale curților. Mansarda adăpostea zonele de spălătorie și uscare, formând un spațiu izolant pentru clădire și determinând simultan nivelurile acoperișului. Unul dintre cele mai notabile elemente ale clădirii este acoperișul, încoronat cu luminatoare, ieșiri de scări, ventilatoare și coșuri de fum. Toate aceste elemente, construite din cărămidă acoperită cu var, marmură spartă sau sticlă au o funcție arhitecturală specifică, dar sunt, de asemenea, adevărate sculpturi integrate în clădire. Apartamentele au tavan tencuit cu reliefuri dinamice, uși, ferestre și mobilier din lemn lucrate manual, precum și plăci hidraulice și diverse elemente ornamentale. Scările au fost concepute ca intrări de servicii, cu accesul principal la apartamente prin lift, cu excepția etajului nobil, unde Gaudi a adăugat o scară interioară proeminentă. Gaudi dorea ca oamenii care locuiau în apartamente să se cunoască. Prin urmare, existau doar lifturi la fiecare etaj, astfel încât oamenii de la etaje diferite să se întâlnească. Casa Milà se caracterizează prin fațada sa din piatră autoportantă, ceea ce înseamnă că nu are pereți portanți. Fațada se conectează la structura internă a fiecărui etaj prin intermediul unor grinzi de fier curbate care înconjoară perimetrul fiecărui etaj. Acest sistem de construcție permite, pe de o parte, deschideri mari în fațadă care dau lumină locuințelor și, pe de altă parte, structurarea liberă a diferitelor niveluri, astfel încât zidurile interioare pot fi adăugate și demolate fără a afecta stabilitatea clădirii. Acest lucru permite proprietarilor să se răzgândească după bunul plac și să modifice, fără probleme, aspectul interior al locuințelor. Fațada este compusă din blocuri mari de calcar din masivul Garraf de la primul etaj și din cariera Villefranche pentru nivelurile superioare. Blocurile au fost tăiate pentru a urma planul proiecției modelului, apoi ridicate la locația lor și ajustate pentru a se alinia într-o curbă continuă la piesele din jurul lor. Privită din exterior, clădirea are trei părți: corpul principal al blocurilor cu șase etaje, cu podele de piatră înfășurate, două etaje stabilesc un bloc înapoi cu o curbă diferită, similar cu valurile, o textură mai fină și o culoare mai albă și cu găuri mici care arată ca niște embrasuri și, în cele din urmă, corpul acoperișului. Clădirea folosește o soluție complet originală pentru a rezolva problema unui lobby prea închis și întunecat. Curțile sale deschise și aerisite oferă un loc de tranzit și sunt vizibile direct pentru cei care accesează clădirea. Există două terase pe latura Passeig de Gracia și a străzii Provence. Structurile interioare sunt esențiale pentru a susține încărcăturile fațadelor interioare. Podeaua curții este susținută de stâlpi din fontă. În curte, există grinzi și grinzi eliptice tradiționale, dar Gaudí a aplicat o soluție ingenioasă de a folosi două grinzi cilindrice concentrice cu grinzi radiale întinse, precum spițele unei biciclete. Acestea formează un punct în afara grinzii la două puncte deasupra și dedesubt, făcând funcția grinzii centrale o cheie și funcționând simultan în tensiune și compresie. Această structură susținută are un diametru de 12 metri și este considerată „sufletul clădirii”, cu o asemănare clară cu criptele gotice. Piesa centrală a fost construită într-un șantier naval de Josep Maria Carandell, care a copiat un volan, interpretând intenția lui Gaudi ca reprezentând cârma navei vieții. În timpul construcției a existat o problemă, inclusiv un subsol ca garaj pentru mașini, noua invenție care îi încânta pe burghezi la acea vreme. Viitorul vecin Felix Anthony Meadows, proprietarul Industrial Linera, a cerut o schimbare deoarece Rolls Royce nu a putut să o acceseze. Gaudí a fost de acord să scoată un stâlp de pe rampa care ducea în garaj, astfel încât Felix, care stabilea vânzări și fabrici în Walls of Valles, să poată merge în ambele locuri cu mașina sa din La Pedrera.

Pentru pardoselile Casei Milà, Gaudí a folosit un model de forme de pardoseală din cherestea pătrată cu două culori și trotuarul hidraulic piese hexagonale de motive albastre și marine care fuseseră proiectate inițial pentru altă casă. Ceara a fost proiectată în gri de John Bertrand sub supravegherea lui Gaudi, care „a atins-o cu propriile degete”, în cuvintele producătorului Josep Bay. Mansarda, unde erau amplasate spălătoriile, era o încăpere liberă sub un acoperiș de bolta catalană susținută de 270 de bolți parabolice de diferite înălțimi și distanțate cu aproximativ 80 cm. Acoperișul seamănă atât cu coastele unui animal uriaș, cât și cu o palmă, oferind acoperișului o formă foarte neconvențională similară cu un peisaj de dealuri și văi. Forma și amplasarea curților face arcurile mai înalte atunci când spațiul este îngustat și mai mici atunci când spațiul se extinde. Pe acoperiș sunt șase luminatoare / ieșiri de scări (dintre care patru erau acoperite cu ceramică spartă și unele care se terminau cu o cruce dublă tipică lui Gaudi), douăzeci și opt de coșuri în mai multe grupări, două guri de aerisire pe jumătate ascunse a căror funcție este de a reînnoi aerul din clădire și patru cupole care se descărcau pe fațadă. Scările adăpostesc și rezervoarele de apă; dintre care unele au formă de melc.

2. Catedrala din Brazil, capitala statului Brazilia, este un lăcaș de cult romano-catolic și sediul al Arhiepiscopiei Brasilia.

A fost proiectată de arhitectul brazilian Oscar Niemeyer și proiectată de inginerul de structuri brazilian Joaquim Cardozo fiind finalizată și sfințită la data de 31 mai 1970. Catedrala este o structură hiperboloidă construită din 16 coloane de beton, cântărind 90 de tone fiecare. Pe marginea aleii de acces ]n catedrală, sunt patru sculpturi în bronz înalte de 3 metri (9,8 ft) reprezentând pe cei patru evangheliști creați de sculptorul Dante Croce în 1968. O clopotniță înaltă de 20 de metri (66 ft) care conține patru clopote mari donate de rezidenții spanioli din Brazilia se află în afara catedralei, undeva în dreapta. Tot în zona accesului în catedrală se află un stâlp cu pasaje din viața Mariei, mama lui Iisus, pictată de Athos Bulcao. O piscină reflectorizantă de 12 metri lățime, cu o adâncime de 40 centimetri (16 inci) înconjoară acoperișul catedralei, ajutând la răcirea catedralei. Catedrala poate găzdui până la 4000 de persoane. Baptisteriul se află în stânga intrării și poate fi accesat fie din catedrală, fie printr-o scară în spirală din piața de intrare. Pereții baptisteriului oval sunt acoperiți cu plăci ceramice pictate în 1977 de același Athos Bulcão. Suprafața catedralei este de 3000 metri pătrați. Vizitatorii intră în catedrală printr-un tunel întunecat și ies într-un spațiu luminos, cu un acoperiș de sticlă. Acoperișul exterior al catedralei este compus din șaisprezece bucăți de fibră de sticlă, fiecare de 10 metri lățime la bază și 30 de metri lungime inserată între stâlpii de beton. Sub acesta este suspendată o lucrare de vitralii de 2000 de metri pătrați creată inițial în 1990 de Marianne Peretti, în nuanțe de albastru, verde, alb și maro.

În interiorul catedralei deasupra naosului sunt trei sculpturi îngeri, suspendate de cabluri de oțel. Cel mai scurt are 2,22 metri lungime și cântărește 100 de kilograme, cel mijlociu de 3,4 metri și cântărește 200 de kilograme, iar cel mai mare are 4,25 metri și cântărește 300 de kilograme. Sculpturile sunt de realizate de Alfredo Ceschiatti, cu colaborarea lui Dante Croce în 1970. Altarul a fost donat de Papa Paul al VI-lea, iar imaginea hramului Maica Domnului din Aparecida este o replică a originalului care se află în Aparecida - São Paulo. Calea Crucii este o lucrare a lui Di Cavalcanti. Sub altar principal se află o mică capelă accesibilă pe trepte de pe ambele părți ale și din spatele altarului. Cea mai mare parte a catedralei este sub pământ, numai acoperișul catedralei cu diametrul de 42 de metri , acoperișul ovoid al baptisteriului și clopotnița sunt vizibile deasupra solului. În data de 15 iulie 1990 catedrala a fost declarată monument istoric și artistic național.

3. Casa do Penedo, în traducere - Casa de piatră sau Casa Stâncii - este un monument arhitectonic situat între localitățile Celorico de Basto și Fafe, undeva în nordul Portugaliei, districtul Braga.

Edificiul a primit acest nume deoarece a fost construit din patru bolovani mari care servesc drept fundație și pereți. Construcția sa a început în 1972 și a durat aproximativ doi ani până la finalizarea sa din anul 1974. Casa seamănă cu o clădire din epoca de piatră. Clădire neobișnuită din piatră are un aspect antic și arată precum casa Flintstonilor. Casa a fost construită de un inginer din Guimarães. Nu există electricitate în casă și singurul exterior care nu este din piatră sunt ferestrele și cadrul ușii. Mobilierul este realizat din bușteni. Canapeaua este formată dintr-un eucalipt mare care cântărește aproximativ 350 kg. Inițial reședința a fost folosită inițial de proprietari ca destinație de vacanță. Astăzi Casa de Penedo este un mic muzeu de relicve și fotografii din istoria casei. Clădirea este situată lângă un parc eolian, deși nu există alimentare cu energie electrică a casei în sine.

Datorită designului său neobișnuit și integrării în natura din jur, clădirea a devenit o atracție turistică în creștere continuă.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_____________xxx______________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Regina Elisabeta a României

Produsele medalistice de mai sus (două medalioane și o medalie) o reprezintă pe Regina Elisabeta a României, cunoscută și sub numele de Carmen Sylva, nimeni alta decât soția primului Rege al României – Carol I. Piesele sunt opere ale gravorului casei regale a României – Theodor Radivon și au următoarele caracteristici tehnice:

Medalion comemorativ cu toartă din alamă aurită, rotund, cu diametrul 30 și 31 milimetri
Medalie comemorativă din argint, rotundă cu diametrul 23 și 25 milimetri
Medalion comemorativ cu toartă din argint, rotund cu diametrul de 40 milimetri

Elisabeta de Wied (cunoscută ca Elisabeta, regina României) s-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied. Prințesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care a guvernat sub numele regal de Carol I al României. În acea vreme Principatul era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independență din 1877, România a fost recunoscută ca regat în 1881 și Elisabeta a devenit prima Regină a României. În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înființat spitale, servicii de ambulanță și îngrijire și a procurat medicamente pentru răniți. Ea s-a implicat energic în sprijinirea artelor și a societății filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri și în gestionarea actelor caritabile. În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor nevoiașe. Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești. Ea însăși se înveșmânta adesea în portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meșteșuguri naționale. Și-a făcut o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina s-a înconjurat cu artiști în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu și a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu și poetul Vasile Alecsandri. Elisabeta a fost conștientă de beneficiul major al turismului într-o țară care nu era încă în circuitul turistic internațional. A inițiat în acest domeniu o campanie susținută de publicitate pentru a-și face cunoscută în străinătate țara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia și călătorii erau găzduiți la castelul regal. Ca parte a aceleiași campanii, România a participat la Expoziția Universală de la Paris în anii 1867, 1889 și 1900 cu multe articole lucrate tradițional de femei, cum ar fi broderii și tapițerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziția Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă și meșteșuguri). Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenția lui Pierre Loti și Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: „Acea prințesă și poetă germană încântătoare, adorabilă, își aduce aminte că florile codrului și câmpiile «i-au vorbit»”. Regina a ales pseudonimul Carmen Sylva, latinescul pentru „cântecul pădurii”, chiar la îndemnul lui Carol, pentru a delimita poeta de regină. În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără șovăială despre Carmen Sylva că a reușit, într-o societate patriarhală, atunci când sistemul de valori european era doar o fațadă, să inițieze o mișcare de emancipare a femeilor din România. Cel mai bun exemplu al acestei mișcări este protejata ei Elena Văcărescu. Regina Elisabeta a murit cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei și a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeș.

Vlad Țepeș - domn al Țării Românești 1456 - 62, 1476

Medalia de mai sus, din seria de domnitori, s-a realizat în anul 1909 la comanda Societății Numismatice Române. Medalia s-a realizat în două variante de metal compoziție (bronz și argint), este rotundă și are diametrul de 50 milimetri. Ea omagiază personalitatea domnitorului român Vlad Țepeș și este opera gravorilor germani Mayer și Frantz Wilhem din Stuttgart. Pe avers este redat bustul lui Vlad Țepeș cu privirea spre stânga, purtând căciulă cu penaj și îmbrăcăminte de ceremonie. Periferic, circular între două cercuri continue este aplicată inscripția: “VLAD ȚEPEȘ * DOMN AL ȚERII ROMÂNEȘTI 1456 -62, 1476”. Pe revers, în partea de sus a câmpului este redată scena surprinzătorului atac asupra oștilor invadatoare turcești în chiar tabăra lor de corturi, despărțită pe mijloc de o bandă, pe care este aplicată inscripția: “VICTORIA CONTRA TURCILOR 1461 - 1462”. În partea de jos a câmpului, sub bandă, este redat sigiliul și semnătura domnitorului.

Vlad Ţepeş (născut noiembrie/decembrie 1432 şi decedat decembrie 1476), denumit şi Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1455-1462 şi 1476. S-a născut în cetatea Sighişoara, ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul şi al unei nobile transilvănene. A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei şi apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verişoară cu Matei Corvin. A avut cinci copii, patru băieţi şi o fată: Radu şi Vlad din prima căsătorie, Mihail şi Mihnea I cel Rău din a doua, şi Zaleska din a treia căsătorie. În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de turci. Vlad Ţepeş a devenit vestit prin severitate şi pentru că obişnuia să îşi tragă duşmanii în ţeapă. Datorită conflictelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe cu metode de o cruzime demonică. În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obţineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) ameninţând Europa. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.

Ministerul Public - România

Nullum crimen sine lege (Nicio crimă fără lege)

Ministerul Public este constituit din totalitatea unităților de parchet din țară și reprezintă, alături de instanțe, autoritatea judecătorească în România. Ministerul Public este parte a autorității judecătorești, iar apariția sa este strâns legată de cea a instanței supreme sub formula Înaltei Curți de Casație și Justiție, concepută ca un element principal al statului unitar român modern, de tip european. Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite în Franța, țara de origine a instituției. Conform acestei legi, procurorii erau organizați în parchete pe lângă instanțele judecătorești, cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară și executarea hotărârilor. După Marea Unire din 1918, principiile organizării judiciare astfel legiferate au fost extrapolate la nivelul întregii țări. După 1945, ca urmare a schimbărilor politice majore, organizarea judecătorească a intrat sub influența modelului sovietic. Primul pas l-a constituit Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea și funcționarea Parchetului, prin care s-a stipulat că principala sarcină a acestei instituții era vegherea la urmărirea și pedepsirea crimelor împotriva ordinii și libertății democratice a intereselor economice, independenței naționale și suveranității statului român. Subordonarea politică a sistemului judiciar a fost desăvârșită prin Legea nr. 6/1952 pentru înființarea și organizarea Procuraturii, prin care a fost eliminată sintagma „Ministerul Public” Procuratura, ce a fost înlocuit cu ”Procuratura”. Noua instituție era subordonată exclusiv organului suprem al puterii de stat și Consiliului de Miniștri, iar procurorul general era numit de Marea Adunare Națională. Prin legea respecticvă, Procuratura Generală a fost înființată ca aparat central de conducere a tuturor unităților de procuratură din țară. Odată cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea și funcționarea Procuraturii, a Codului penal și a Codului de procedură penală, au fost însă reintroduse în legislație unele principii procesual penale europene, stipulându-se că atribuțiile organelor procuraturii se exercitau numai în baza legii și a dispozițiilor organelor ierarhic superioare. Căderea regimului comunist a adus, în mod firesc, schimbări majore în sistemul judiciar românesc, în primul rând prin noua Constituție a României, din decembrie 1991, modificată și completată în 2003. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, ce a intrat în vigoare la 1 iulie 1993, în conformitate cu prevederile constituționale din 1991, a reintrodus termenul de „Minister Public", punând bazele organizării și funcționării noii instituții. Printre prevederile cele mai importante s-au numărat recunoașterea calității de magistrat pentru procuror și statuarea dreptului acestuia la stabilitate în funcție. De asemenea, prin prin această lege a fost eliminată atribuția de supraveghere generală a procurorilor, păstrându-li-se numai atribuțiile judiciare. Constituția României statuează că, alături de instanțe, Ministerul Public este parte componentă a autorității judecătorești. Atribuțiile Ministerului Public în ansamblul arhitectural al statului sunt precizat în art. 131 din Constituție, intitulat ”Rolul Ministerului Public”:

În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.
Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii.
Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii”.

Mihai Vitezul - 20 ani

Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă. Pentru a-şi realiza scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere.

Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea.
Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli.
Mama lui Mihai Viteazul, de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.
Ce caracter avea Mihai Viteazul. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea.
Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate.
S-a căsătorit din interes cu Doamna Stanca? Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes.
Fermecătoarea fiică a lui Mihai Viteazu. Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi.
Marula, fiica nelegitimă. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate.
Povestea de iubire cu fiicele dregătorului muntean Ivan Norocea. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă.
Apropierea de soţia lui Sigismund Bathory. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Pragă. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihai la regele Rudolf, pentru a-l spRijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory. SURSA – NET Adevărul.ro Târgu Jiu

Capricorn

Capricornul este al zecelea semn astrologic al Zodiacului, care este asociat cu constelația Capricorn. În astrologie, Capricornul este considerat a fi un semn introvertit, de pământ și unul din cele patru puncte cardinale. Este guvernat de planeta Saturn, iar faptul că este al zecelea semn zodiacal, este asociat cu a zecea casă astrologică. Capricornul este reprezentat fie ca o capră obișnuită, fie ca o ființă cu cap și picioare anterioare de capră și coadă de pește. Există mai multe legende referitoare la originea capricornului, una dintre ele fiind aceea a lui Pricus. Pricus era tatăl unei rase de capre marine, jumătate capre și jumătate pește, cărora le plăcea să-și petreacă timpul pe țărmul mării. Acestea erau niște ființe onorabile, inteligente și plăcute înaintea zeilor Olimpului. Pricus era nemuritor, fiind creat de Cronos (Saturn), stăpânul timpului, împărtășind abilitatea acestuia de a manipula timpul. Copiii săi, caprele marine, se puteau cățăra pe țărmul stâncos pentru a se bucura de razele soarelui, dar cu cât petreceau mai mult timp în afara apei cu atât mai mult se retrăgea coada lor de pește, transformându-se în picioare. Odată cu transformarea cozii în picioare, acestea deveneau capre obișnuite și își pierdeau inteligența, transformarea fiind permanentă și ireversibilă. Deși Pricus își avertiza constant copiii să stea departe de țărm, acesta îi pierdea rând pe rând, recurgând de nenumărate ori la întoarcerea timpului în încercarea de a-și readuce copiii în apă. Constată însă, în cele din urmă, că deși întorcea timpul nu putea schimba și destinul copiilor săi, soarta lor fiind aceeași. Prin urmare, renunță la a-și mai folosi abilitatea de a întoarce timpul și își lasă copiii să trăiască așa cum le este menit. Rămas singur îl imploră pe Cronos să îl lase să moară. Acesta în schimb, îl lasă să-și continue imortalitatea în constelația Capricornului, de unde își poate veghea în permanență copiii chiar și pe cele mai înalte vârfuri de munte.

________ooOoo_________

UN DOCUMENT ROMÂNESC

DE RAȚIONALIZARE A

BUNURILOR DE LARG CONSUM