Epaminonda's Blog.....: HAZERSWOUDE-DORP * OLANDA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea olandeză HAZERSWOUDE-

DORP, municipalitatea ALPHEN AAN DEN RIJN, provincia

OLANDA DE SUD, câteva vechi trimiteri poștale

și un jeton local.

Biserica Hervormde

Moara de vânt Rietveldse

O intrare în localitate

Moara de vânt Gere

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Jeton local

xxx

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTLIĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx__________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Vizita cuplului imperial austro-ungar în Transilvania 1817

Medalia de mai sus s-a realizat în anul 1817 cu ocazia Vizitei cuplului imperial austro-ungar (Francisc I și Carolina) în Transilvania. Se știe că medalia a fost realizată în trei variante de metal compoziție: argint – diametrul 51,1 mm, metal comun – diametrul 50,2 – 51,3 mm și alamă cu diametrul de 51,2 mm. Pe avers sunt reprezentate busturile afrontate ale împăratului și împărătesei, circular, periferic este aplicată inscripția: “FRANCISCVS I AVST(riae) IMP(erator) REX VNG(ariae) M(agnus) PRINC(eps) TRANS(ylvaniae) CAROLINA AVGVSTA IMPERATRIX FELIX A(ugusti) A(ugustaeque) IN DACIAM ADVENTIS” (Francisc I, împărat al Austriei, rege al Ungariei, mare principe al Transilvaniei și Carolina augusta, împărăteasă. Fericita călătorie a augustului și augustei în Dacia) și insemnul gravorului: “C.WURSCHBAUER F.” Pe revers, în câmp, sub un nor se află o cruce cu raze și pe fundal imaginea localității Vințu de Jos. În prim plan Transilvania reprezentată de o femeie drapată, aducând ofrandă pe focul aprins pe altar, pe al cărui soclu sunt două cununi de laur. Periferic, circular, la partea de sus, este aplicată inscripția: “AVGVSTIS HOSPITVS PRO MELIORE DOTATIONE IN ALVINTZ” (În onoarea oaspeților imperiali și pentru donația lor făcută la Vințu de Jos), iar exergă este apliactă inscripția: “FELICITATEM PERP(etuam) VOVET / CAPIT TRANSILV(ania) / MDCCCXVII” (Transilvania le dorește și simte veșnică fericire, 1817).

Vințu de Jos, în limba maghiară - Alvinc, în limba germană -Unter-Winz, Winzendorf sau Weinsdorf, în dialectul săsesc – Wints sau Wänts, este o comună din județul Alba, care include și satele: Câmpu Goblii, Crișeni, Ciocașu, Dealu Ferului, Gura Cuțului, Hațegana, Inuri, Laz, Mătăcina, Mereteu, Pârău lui Mihai, Poienița, Stăuni, Valea Goblii, Valea lui Mihai, Valea Vințului și Vurpăr. Comuna este situată în centrul județului, pe râul Mureș, fiind și un nod feroviar al magistralei CFR 200 unde aceasta se intersectează cu linia secundară 200A, astfel că la Vințu de Jos se intersectează liniile ferate care conduc către Alba Iulia, Oroștie și Sebeș. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4801 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002) dintre care: români – 92,75%, romi – 1,68% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Vințu de Jos astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,12%, romano catolici – 1,14%, penticostali -1,85% și restul – nedeclarată sau altă religie. Localitatea este atestată de la începutul secolului al XIII-lea, într-un document datat între anii 1205 – 1235. Enumăr mai jos atracțiile turistice ale comunei:

Biserica ortodoxă "Sfântul Nicolae" din satul Vurpăr
Biserica reformată calvină fortificată din Vurpăr, construită în secolul al XV-lea
Biserica evanghelică – Vințu de Jos, secolul al XIII-lea
Biserica ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului" din Vințu de Jos, construcție secolul al XVIII-lea
Biserica ortodoxă "Cuvioasa Paraschiva" din satul Inuri
Biserica ortodoxă "Pogorârea Sfântului Duh" din satul Vințu de Jos, construcție secolul al XIX-lea
Ruinele cetății Vurpăr (Zebernic), construcție secolul al XIII-lea
Castelul Martinuzzi din satul Vințu de Jos, secolul al XVI-lea
Fosta mănăstire franciscană din Vințu de Jos
Monumentul Eroilor din Vințu de Jos

Francisc I al Austriei (în germană - Franz Joseph Karl von Habsburg-Lothringen) din dinastia de Habsburg-Lothringen, a fost primul împărat al Imperiului Austriac (1804-1835) și, înainte de aceasta, ultimul împărat romano-german al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, sub numele de Francisc al II-lea, care s-a născut la data de 12 februarie 1768 la Florența și a decedat la data de 2 martie 1835 la Viena.Alături de demnitatea de împărat, a fost totodată rege al Boemiei, rege al Ungariei, mare principe al Transilvaniei etc. A fost căsătorit de patru ori: La data de 29 octombrie 1816, s-a căsătorit cu Karolina Augusta de Bavaria cu care nu a avut urmași. Un bust al împăratului Francisc decorează zidul cetății Sibiului. Bustul original, vandalizat în anii 1990, a fost regăsit în anul 2008 în beciurile Prefecturii Sibiu.

Carolina Augusta (născută la 8 februarie 1792 la Mannheim și decedată la 9 februarie 1873 la Viena, a fost împărăteasă a Imperiului Austria fiind cea de-a patra soție a împăratului Francisc. Retrasă și fără ambiții politice, Carolina Augusta și-a dedicat întreaga viață scopurilor caritabile, fiind numită "mama săracilor". A construit din propriile resurse mai multe orfelinate, spitale, precum și locuințe pentru muncitori. La Cluj a fost ridicat Obeliscul Carolina, o coloană monumentală în amintirea vizitei efectuate de împărăteasă. Obeliscul Carolina se găsește astăzi în Piața Muzeului (fosta Piață Carolina).

Placheta - Serviciul muzicilor militare 180 de ani

România - Ministerul Apărării Naționale

Inspectoratul Muzicilor Militare, denumire actualizată – Serviciul Muzicilor Militare este o structură de specialitate în cadrul Ministerului Apărării Naționale. Prima fanfară militară a fost înființată la Iași, la 1 iulie 1831, în cadrul "Strajei Pamântești". În 1864, în cadrul administrației centrale a Ministerului de Război, a luat ființă o secție specială ce avea în subordine toate fanfarele militare. Secția a stat la baza constituirii ulterioare a Inspectoratului Muzicilor Militare. În anul 1867, în cadrul Ministerului de Război se instituie funcția de "inspector general al muzicilor militare", funcție în care este numit căpitanul Eduard Hubsch. În cei aproape 30 de ani cât Hübsch a fost inspector al muzicilor militare au fost elaborate regulamentele speciale destinate formațiilor de fanfară și s-a asigurat muzicilor militare un nou statut în cadrul oștirii. În perioada de după războiul de independență s-a hotărât ca la fiecare regiment de dorobanți să se constituie câte o muzică militară sub denumirea de "fanfară". Începând cu 26 mai 1895, la conducerea muzicilor militare, în funcția de inspector, este numit Iosif Ivanovici, autorul celebrului vals "Valurile Dunării". Ivanovici a înzestrat muzicile militare cu instrumente noi, a introdus un repertoriu valoros și divers, sprijinind în același timp activitatea de pregătire a viitorilor instrumentiști militari. La 10 octombrie 1936 a fost înființată "Școala elevilor muzicanți militari", instituție menită să asigure pregătirea și formarea personalului muzicilor militare. În paralel cu perfecționarea organizatorică și în plan profesional a muzicilor militare, la 15 iunie 1954 a luat ființă Muzica Reprezentativă a Armatei, formație de referință în viața culturală a armatei și a țării. Condusă de doi ofițeri-dirijori și având în compunere 70 de subofițeri-instrumentiști, formația poate interpreta creații ce acoperă genuri muzicale diverse, cum sunt: marșuri, suite, concerte, uverturi, simfonii, opere, jazz, muzică ușoară și folclor muzical național.Pentru mai bine de 28 de ani (1948–1976), destinele muzicilor militare au fost conduse de Dumitru Eremia (1910–1976). La data de 11 octombrie 2007 este numit noul șef al Serviciului Muzicilor Militare colonelul Valentin Neacșu (49 de ani), succedându-i în funcție colonelului Ionel Croitoru.

Al XXV-lea simpozion național de numismatică

Alexandria 29 - 31 mai 2008

Societatea numismatică română - 1903

Era pe la începutul veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (SNR). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române. În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Pe logo-ul SNR este reprezentat chipul zeiței Atena.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Ordinul "Serviciul Credincios" în grad de mare cruce

O primă distincţie purtând numele “Serviciul Credincios” este medalia pe care domnitorul Carol I o instituie în aprilie 1878 şi care se încadrează în primul sistem de decoraţii pe care-l crează România independentă. Acesta cuprindea, pe lângă Ordinul “Steaua României”, două cruci şi patru medalii, printre care şi “Serviciul Credincios”. În 1906, vechii medalii i se adaugă şi o cruce, superioară ierarhic, ambele distincţii fiind organizate pe câte două clase. Ele răsplăteau “serviciile civile şi militare aduse Statului în toate ramurile activităţii publice”. Prin Legea pentru Reorganizarea Ordinelor Naţionale Române promulgată prin Decretul Regal nr.1545 din 18 aprilie 1932, regele Carol al II-lea instituie Ordinul “Serviciul Credincios”, care se adăuga crucii şi medaliei deja existente. Iniţial acest ordin a avut numai cele trei grade superioare (mare cruce, mare ofiţer şi comandor) şi a fost plasat ierarhic deasupra “Stelei României”, iar numărul de cetăţeni români care puteau avea “Serviciul Credincios” era foarte redus (225). Pe 18 februarie 1937 Ordinului i se adaugă gradul de colan (cu 8 posibili decoraţi) şi cel de ofiţer (cu 300), ceea ce măreşte la 533 numărul cetăţenilor români care puteau fi decoraţi, la o populaţie de aproape 19.000.000. În ceea ce priveşte crucea şi medalia cu acest nume, ele îşi modifică forma, sunt organizate fiecare pe câte trei clase; crucea are un număr limitat la 15.000 de posesori iar medalia la 9.000 pentru clasele I şi II şi nelimitat pentru clasa a III-a. Prin Înaltul Decret Regal nr.4354 din decembrie 1938 (Regulament al Legii Ordinelor şi Medaliilor Naţional conferite pe timp de război), ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios”, ca şi celelalte decoraţii naţionale şi militare, primesc însemne speciale, “de război”, putându-se conferi pentru fapte de arme.După înlăturarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) şi preluarea conducerii de către generalul Ion Antonescu care devine “Conducătorul Statului”, ordinele instituite de fostul suveran, fără a fi desfiinţate, practic nu se mai conferă. Pe timpul războiului din 1941-1945, doar crucea şi medalia “Serviciul Credincios” se acordă cu însemne “de război” unui mare număr de militari români sau din trupele aliate României.Ca toate decoraţiile româneşti tradiţionale, şi ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios” sunt desfiinţate la începutul anului 1948 de către regimul comunist.Prin Legea nr.29/2000. privind sistemul naţional de decoraţii al României, ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios” au fost reinstituite.

Insigna - 1 noiembrie - Ziua Radioului

La sfârșitul anului 1927, s-au pus bazele legale ale constituirii primei societăți naționale de radio din România, cu capital majoritar de stat. Prima Adunare generală a Societății de Difuziune Radiotelefonică are loc la 17 ianuarie 1928. Sus am postat logo-ul Radio România.

Societatea va fi înregistrată oficial la tribunal în martie 1928. Prima emisiune a postului Radio Romania a avut loc joi, 1 noiembrie 1928 (devenită ulterior “Ziua Radioului național”), la ora 17, pe lungimea de undă de 401,6 metri, cu o putere de 0,15 kw. Emisiunea a fost deschisă de profesorul Hurmuzescu în calitate de președinte al Consiliului de Administrație. A urmat un program muzical, știri de presă, s-au recitat versuri, s-a transmis un buletin meteorologic, știri sportive. În anul 1956 apare Televiziunea Română care fuzionează cu Radio România, formând împreună instituția numită Radioteleviziunea Română. Sus am postat o poză cu sediul Radio - România.

_________ooOoo__________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII