Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea franceză EINVILLE -AU- JAR,
departamentul MEURTHE-ET-MOSELLE regiunea MARELE
EST FRANCEZ, din vremuri diferite, dar și câteva vechi
trimiteri poștale ilustrate
Monumentul eroilor locali - din localitate
Crucea comemorativă a eroilor - din cimitir
Biserica
Strada Podului
Canalul Marne - Rhin
Cooperativa agricolă Lorraine
Hala
Strada Gării
Intrarea de nord în localitate
Intrare în localitate
Moara și Gara
Strada Mare
Fabrica de bere
Gara
Piața fântânii
Casa natală a cardinalului F.D.Mathieu
Trimiteri poștale
xxx
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
O POEZIE
UMORISTICĂ PROPRIE
O PASTILĂ DE UMOR
_________xxx_________
O MEDALIE,
O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA
INSIGNE ROMÂNEȘTI
Informaţii
generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Tudor Vladimirescu
200 de ani de la Revoluția din 1821
Produsul medalistic de mai sus celebrează „200 ani de la Revoluția din
1821 condusă de Tudor Vladimirescu” – și a fost lansat pe piață de Monetăria Statului în anul
2021. Specificațiile tehnice, cât și prețul vor fi
afișate în scurt timp. Medalia s-a realizat în două variante de metal
compoziție (argint și aliaj de cupru). Caracteristicile tehnice ale medaliilor sunt:
- Cea de argint: puritatea – 92,5%, forma –
rotundă,
diametrul – 80 milimetri, greutatea - 350 grame, calitatea – patinată, tirajul
– 40 exemplare și prețul unitar de achiziție cu TVA inclus – 2029 lei.
- Cea de aliaj cupru: forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri,
calitatea – patinată, tirajul – 60 exemplare și prețul unitar de achiziție cu
TVA inclus – 506 lei.
“Revoluţia de la 1821 a strigat
dreptate şi a vrut ca tot românul să fie liber si egal, ca statul să se facă
românesc. Ea fu o revoluţie democratică. Revoluţia de la 1848 a vrut ca românul
sa fie nu numai liber, dar şi proprietar, fără care libertatea e mincinoasă.
Pentru aceea adaugă la deviza sa cuvântul frăţiei, această condiţie de
căpetenie a progresului social. Ea fu o revoluţie socială. Revoluţia
viitoare... va cere unitatea şi libertatea naţională. Deviza ei va fi:
Dreptate, Frăţie, Unitate! Ea va fi o revoluţie naţională.” –
Nicolae Bălcescu. Revoluţia
de la 1821 condusă
de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul
procesului de renaştere naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale,
economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în
atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele
Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.
Revoluţia română de la 1821 s-a integrat în mişcarile generale sociale şi
naţionale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar şi
dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la graniţa dintre secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea. În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman –
impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu
cele ale fanarioţilor. Revoluţia română de la 1821 nu a fost o izbucnire
spontană, generată de anumiţi factori conjucturali, ci a fost expresia
nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi claselor sociale
de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, generate
de grava criză economică şi politică în care se aflau Ţările Române. Toate
clasele şi păturile sociale româneşti – cu excepţia unei minorităţi boiereşti –
erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu
era decât o formă deghizată de ingerinţă a otomanilor în treburile interne ale
Munteniei şi Moldovei. Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin
politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât şi de ambiţiile
domnitorilor, care fiind conştienţi de statul lor fragil, căutau să-şi
plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogăţească cât
încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porţii şi
pentru a-şi asigura beneficii personale, domnitorii fanarioţi au iniţiat
politici dure de taxare a populaţiei. Efectele dezastruoase ale domniilor unora
dintre fanarioţi au fost în contrast cu realizările şi proiectele altora, ca în
cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în
Muntenia şi în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat
să reformeze legislaţia şi să introducă salarizarea funcţionarilor publici,
într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume
exagerate pentru întreţinerea administratorilor – greci sau păteni – în
condiţiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să
deţii o funcţie oarecare decât să ai moşii). Introducerea codului de legi
relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu
rezistenţă îndârjită de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită
exploarării şi jafului, condiţiile de viaţă deveniseră extrem de precare,
locuitorii de la sate fiind „reduşi la ultima extremitate a celei mai
spăitătoare mizerii”. Corupţia era generalizată şi fără limite, „toate
dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”.
Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Şuţu a plătit 3 milioane
de piaştri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8000 de pungi cu
galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4762 de titluri boiereşti, pentru
care a obţinut aproximativ 20 de milioane de piaştri. În visteria domnului
intrau diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de
sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit personal
achitat de către toţi bărbaţii ţării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea
boierimii şi clerului. Abuzurile administraţiei locale făceau ca până la jumate
din populaţia ţării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuţie.
Restul contribuabililor erau siliţi să plătească prin intermediul celor mai
brutale metode. Singura soluţie care se putea întrevedea nu era decât
înlocuirea prin forţă a factorilor care generau criza economico-politică şi
naţională. În epocă, consulii puterilor străine prezenţi în Muntenia şi Moldova
trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar şi despre
starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franţei afirma într-o notă
din 1816 ca „poporul aşteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluţie pe
care o crede apropiată şi pe care o aşteaptă”, iar consulul britanic adăuga şi
el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit de un guvern
despotic şi mai strivit de biruri şi de angarale decât ţăranii din Moldova şi
Muntenia”.
Tudor
Vladimirescu (sau Theodor, aşa cum s-a iscălit întotdeauna) s-a născut
în satul Vladimir din Gorj, pe la 1780, (data naşterii încă este subiect de
controversă istorică), într-o familie de ţărani liberi, cu o bună stare
materială. A devenit unul dintre reprezentanţii tinerei burghezii aflate în
plină ascensiune: a fost arendaşul mai multor moşii, vătaf de plai (subprefect)
de Mehedinţi şi a practicat negustoria. A participat la războiul ruso-turc din
1806 – 1812 în fruntea unui corp de panduri olteni, fiind decorat cu ordinul
„Sfântul Vladimir” clasa a III-a şi înălţat la gradul de locotenent. A
călătorit mult în ţară şi în străinătate, a învăţat câteva limbi străine şi a
legat o strânsă prietenie cu intelectuali ardeleni (Gheorge Lazăr devenindu-i
sfetnic apropiat), prin intermediul cărora a avut acces la lucrările unora
dintre corifeii Şcolii Ardelene. A dat dovadă de reale aptitudini de comandant
şi organizator militar, fiind cel care a pus bazele noilor unităţi de panduri,
care trebuiau să devină nucleul „Adunării norodului” – oastea revoluţiei de la
1821. Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte,
începând cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile
norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu
Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar”
către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui
Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape
succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi
politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă.
Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor
claselor şi păturilor sociale era asigurat, în ceea ce priveşte alte prevederi
ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aştepta la opoziţia marilor
boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar şi pentru a
asigura forţa militară necesară apărării ţării, el s-a grăbit să asigure
reorganizarea armatei naţionale. Tudor a luat legătura cu şefii mişcării
antifanariote dar şi cu elementele mişcării Eteria, care plănuia o amplă
mişcare împotriva Imperiului Otoman. S-a aşteptat momentul potrivit pentru
declanşarea mişcării revoluţionare romaneşti. Acesta a fost considerat ca fiind
începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Şuţu (15/27
ianuarie). După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu
boierii din „partida naţională”, în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu,
pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era
desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obştescul folos”. Pregătirile
politice au fost însoţite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor îşi
făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naţionale cu care, „[...]
numai cu pandurii ţării, făr’ de niciun ostaş străin, voi face de a nu se mişca
o iarbă din pămantul ţării” prin care el respingea practic orice pretenţie
viitoare a Porţii de asigurare a siguranţei graniţelor principatului.
Recrutările pentru viitoarea armată naţională începuseră cu mult timp înainte
de izbucnirea revoluţiei. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine
cunoscuţi în satele olteneşti, tot ei ocupându-se şi de crearea unor depozite
de arme şi muniţie. Oastea revoluţiei de la 1821 a fost una de factură
ţărănească, recrutată din rândurile ţăranilor liberi, implicaţi nu doar în
agricultură dar şi în negustorie, iar mulţi dintre ei şi în activităţile
militare, care reveneau în alte ţări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a
asigurat cele mai multe efective ale pandurilor şi a jucat rolul de nucleu al
armatei. În armata pandurilor au mai fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de
origine rurală şi proaspăt intraţi în rândul privilegiaţilor. Efectivele oastei
pandurilor au crescut până la aproximativ 20000 de oameni. Această creştere
rapidă a fost sesizată de reprezentanţii marilor puteri la Bucureşti sau
Istambul. Dotarea oastei a fost la început precară, prin Proclamaţia de la
Padeş oamenii fiind îndemnaţi să vină cu propriile arme sau „cu furci de fier
şi cu lănci”. Dotarea armatei a fost completată după preluarea armamentului şi
muniţiei din tabăra contrarevoluţionară de la Coţofeni, sau prin preluarea
armelor predate de trupele stăpânirii trecute de bunăvoie de partea pandurilor.
În afara taberei fortificate de la Ţânţăreni şi a mănăstirilor olteneşti
fortificate, un rol important pentru armata revoluţionară l-a jucat tabăra
fortificată de la Cotroceni. La Cotroceni s-au concentrat majoritatea trupelor
revoluţionare, aici fiind construită o tabără militară fortificată, prevăzută
cu şanţuri de apărare şi redute pentru tunuri. în Bucureşti s-a amenajat un
sistem defensiv bazat pe mănăstirile Mihai Vodă, Radu Vodă, Antim şi Mănăstirea
Mitropoliei, situate în general pe înălţimi uşor de apărat. Transformarea
mănăstirilor din zona subcarpatică în tabere fortificate încerca să suplinească
lipsa de cetăţi a Munteniei. În vederea organizării rezistenţei pe termen lung,
mănăstirile fortificate ale Olteniei (Tismana, Cozia, Strehaia, Motru,
Bistriţa, Polovraci şi Crasna), au fost preschimbate în depozite întărite, unde
se aflau mari cantităţi de alimente, arme şi muniţie. Tudor declara că
„ostirile de peste Olt [...] le-am umplut cu zaherele şi cu panduri; acolo mă
pot ţine doi sau trei ani, luptând pentru drepturile ţării până le voi căpăta”.
Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţa a aproximativ 100
de plăieşi şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor Vladimirescu a lansat
chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”, care a devenit cunoscută în
istorie ca Proclamaţia de la Padeş. Prin această declaraţie, poporul era
mobilizat la luptă împotriva răului din ţară, pentru statornicia unui nou regim
politic în ţară. Era o declaraţie patetică, în stare să „mişte conştiinţele şi
să îndemne pe oameni la luptă”, o veritabilă „declaraţie de război” împotriva
fanarioţiilor. Proclamaţia a avut un efect imediat, locuitorii satelor
răzpunzând cu miile, după ce au fost anunţaţi de ştafetele călare. Pe 21
martie/2 aprilie 1821, oastea revoluţionară în frunte cu Tudor Vladimirescu a
intrat triumfal în Bucureşti pe Podul Calicilor (Calea Rahovei), primită de o
mulţime entuziastă. Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând
ţara ca un adevărat domnitor, numit cu drag şi respect Domnul Tudor.
Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând
în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din oraş,
evitând în acelaşi timp orice conflict cu omul Eteriei din oraş, Tudor
Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării. Trativele
s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea „cărţii de adeverire”
dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia
acţiona o dualitate a puterii: pe de-o parte Tudor, reprezentând „Adunarea
norodului”, transformată în organizaţie politico-militară, deţinea conducerea
şi iniţiativa în mai multe domenii printre care politica externă, iar, pe de
altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelnicească ocârmuire” , cu
atribuţii politice şi administrative. Colaborarea celor două puteri a fost definită
în linii generale prin „jurământul lui Tudor” din aceiaşi zi 23 martie/4
aprilie. Din primul moment, Tudor Vladimirescu a trebuit să acţioneze într-un
context internaţional şi intern extrem de complicat. Dezavuarea oficială a
mişcărilor revoluţionare româneşti şi greceşti de către ţarul Rusiei a avut
grave urmări asupra regimului de la Bucureşti, iar acţiunile Eteriei, ale cărei
trupe, odată intrate pe pământ românesc, uitaseră imediat de planul iniţial de
trecere imediată la sud de Dunăre şi se înstăpâniseră aici, compurtându-se ca o
armată de ocupaţie, dedându-se la jafuri şi abuzuri, provocând neîncetat
forţele otomane de la frontieră, puneau ţara în faţa primejdiei unui atac al
forţelor Porţii. În asemenea condiţii, Tudor Vladimirescu a iniţiat discuţii cu
conducerea mişcării eteriste, iar concomitent, prin intermediul boierilor
Divanului, a iniţiat tratative cu reprezentanţii otomanilor – paşalele din
Silistra, Vidin şi Brăila – dar şi cu principalele puteri interesate în zonă.
După ce Alexandru Ipsilanti a evitat mai multă vreme să accepte o întâlnire cu
Vladimirescu, la sfârşitul lunii martie cei doi conducători s-au întâlnit la
marginea Bucureştiului. Tudor a respins şi de această dată cererea eteriştilor
de unire a celor două mişcări, practic de subordonarea a armatei pandurilor
comandamentului armatei revoluţionare greceşti. Tudor a protestat faţă de
intrarea eteriştilor în Bucureşti, susţinând că rezolvarea problemelor interne
ţine exclusiv de competenţa pandurilor, iar sprijinul extern trebuind să se
limiteze doar la intervenţii diplomatice. Întânirea dintre cei doi conducători
s-a încheiat cu o înţelegere fragilă, în aşteptarea unei medieri internaţionale
şi a părăsirii teritoriului naţional de eterişti. Ipsilanti s-a retras la
Târgovişte iar oamenii săi au ocupat judeţele din nord. Vladimirescu a întărit
tabăra de la Cotroceni. În condiţiile în care o parte a boierilor înspăimântaţi
încercau să fugă din Capitală iar Eteria se înstăpânise în nordul Munteniei,
Tudor a pus sub pază pe unii dintre membrii Divanului care intenţionau să se
refugieze la Târgovişte sau în Transilvania. În colaborare cu boierii rămaşi în
Bucureşti şi cu clerul din Capitală, Tudor a continuat negocierile. Rezultatele
negocierilor au fost nesadisfăcătoare, paşalele cerând în primul rând
dezarmarea armatei pandurilor şi reprimarea eteriştilor. Cum Tudor nu a
acceptat condiţiile turcilor, iar oastea Porţii se pregătea de ofensivă, Tudor
Vladimirescu a luat singura decizie corectă din punct de vedere militar:
retragera în zona întărită a Olteniei şi organizarea unei rezistenţe de durată.
La începutul lunii mai 18000 de soldaţi otomani au intrat în Moldova pe la
Brăila, iar alţi 15000 de militari turci au traversat Dunărea pe la Calafat,
Giurgiu şi Olteniţa în Muntenia. În concepţia lui Vladimirescu, durata mare a
rezistenţei româneşti ar fi putut atrage atenţia puterilor occidentale, care ar
fi putut interveni la rândul lor pe lângă Poartă pentru acceptarea
revendicărilor românilor. Pe 1527 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui
Tudor a început retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea. Pe
18/30 mai oastea revoluţionară ajunsese în apropiere de Goleşti. Eteriştii,
deşi ar fi dorit să oprească retragerea lui Tudor către bazele de rezistenţă
din Oltenia , nu se sinţeau în stare să reuşească acest lucru, pe de-o parte
datorită tăriei forţelor de sub comanda liderului român, pe de alta datorită
ameninţării exercitate de garnizoanele pandurilor aflate pe malul drept al
Oltului, gata să iasă în întâmpinarea comandantaului lor. Ce nu au reuşit cu
forţa armelor, eteriştii au reuşit prin trădare şi complot. Tudor Vladimirescu
a fost capturat de oamenii lui Ipsilanti pe 21 mai/2 iunie, iar, o săptămână
mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie conducătorul pandurilor a fost
asasinat, trupul fiindu-i aruncat într-o fântână. Asasinarea lui Tudor
Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea unitară de până în acel moment,
iar „Adunarea norodului” a început să se dezorganizeze încet. Destrămarea
armatei pandurilor nu s-a petrecut imediat, aceştia luptând separat sau în
alianţă cu eteriştii cu otomanii până spre sfârşitul lunii iunie.
Placheta - Aniversarea Marii Uniri
90 ani 1918 - 2008
La
1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228
delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din
toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care
consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu
România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea
statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din
Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român
a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial
şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al
victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina
libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi
deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim
curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera
propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și
aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din
statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege
nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în
unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.
Insigna - Campionatele universitare - orientare turistică
Campionatele
universitare sunt competiții sportive la
care participă doar sportivii studenți. Aceste competiții pot fi naționale,
continentale sau mondiale, ele având loc la diferite perioade timp și angajând
un număr diferit de discipline sportive.
Istoria orientarii turistice isi are
originile la sfarsitul secolului XIX in Suedia. Termenul original de
orienteering, corespondentul englezesc al orientarii turistice, a fost folosit
pentru prima oara in 1886 si inseamna traversarea unui teren necunoscut cu
ajutorul unei harti si a unui compas. In Suedia, orientarea s-a dezvoltat
din antrenamentele militare ale navigarii pe teren intr-un sport de competitie
adresat intai ofiterilor militari, apoi civililor. Prima competitie de
orientare sportiva destinata ofiterilor a vaut loc pe 28 mai 1893 in Stockholm.
Prima competitie deschisa publicului s-a tinut in Norvegia pe 31 octombrie
1897, langa Oslo. Primul concurs international s-a tinut in anul 1932, intre
Suedia si Norvegia, tot langa Oslo. Inca de la inceput, locatiile pentru
orientare turistica au fost alese in principal pentru frumusetea naturala sau
creata de oameni. Sportul si-a castigat popularitatea in timpul anilor ’30.
Pana in 1934, peste un sfert de milion de suedezi erau practicanti iar orientarea
turistica s-a extins si in Finlanda, Elvetia, Ungaria si Uniunea Sovietica. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, sportul s-a
extins in intreaga Europa dar si in Asia, America de Nord si Oceania. In 1959,
in Suedia a avut loc o conferinta internationala la care au participat
reprezentanti din 12 tari ale lumii. Ca urmare a acestei conferinte, in anul
1961, 10 organizatii naționale europene de orientare fondeaza IOF
(International Orienteering Federation). Pana in 2006, 67 de organizatii
nationale de orientare sportiva erau membre ale IOF. In 1962, are loc primul
Campionat European de Orientare, organizat in Norvegia, la care participa 9
tari, iar in 1966, se desfasoara primul Campionat Mondial de Orientare
eveniment la care au participat 12 tari. In Romania, orientarea s-a desfasurat
si inainte de 1989, in mod organizat si fara ca cineva sa fie fortat sa o
practice. Nu exista o federație națională de orientare turistică dar exista FRTA
(Federatia Romana de Alpinism si Turism) in cadrul careia erau mai multe comisii
printre care si Comisia Centrala de Orientare. Aceasta comisie se ocupa cu
organizarea Campionatelor de Orientare din Romania si urmarea desfasurarea
Cupelor organizate la nivel national de catre cluburile din tara. Data de 26
Octombrie 1947, este considerată ziua de naştere a orientării turistice din
România. La această dată, după ce luase la cunoştinţă de orientarea turistică
din Ungaria, Davidhazy Coloman Arad, organizează sub egida Organizaţiei
Sportului Popular ( OSP) şi a Societăţii de Gimnastică din Arad, primul concurs
de orientare turistică din România, organizat pe dealurile din împrejurimile
Lipovei. La prima ediţie a Cupei Zarandului din 1947, au luat parte 15 echipe
mixte compuse din câte 3 turişti, din sindicatele şi şcolile din Arad, pe
parcursul unei singure etape de zi. Acest
eveniment a reprezentat de fapt nasterea acestei discipline sportive in tara
noastra. Sus am postat două poze reprezentând un facsimil din presa anului 1970
despre participarea tinerilor români la o competiție de orientare turistică și
o hartă de orientare folosită în acest sport. Disciplina sportivă Orientare
turistică înseamnă deplasare (mers vioi și alergare, câțiva kilometri buni)
prin păduri, prin trasee necunoscute dar marcate, folosind doar busola și o harta
sumară a locului.
Insigna - Cupa UTC '83 (baschet și hochei pe gheață)
Uniunea
Tineretului Comunist (cunoscută
și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi
rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii
Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul
U.T.C..
Hocheiul pe gheață este un sport de
iarnă olimpic, de echipă, care se joacă cu crose și cu un puc.
Termenul de hochei, cu origini medievale, este disputat de către francezi
și englezi. O rudimentară formă
de hochei a fost atestată în secolul al XVII-lea în Olanda,unde un grup de
oameni, pe patine, se jucau cu un mic disc pe canalele înghețate. O altă teorie
sugerează faptul că hocheiul își are originea pe continentul american, derivând
din jocul similar al americanilor lacrosse.
În sfârșit, cea mai acceptată teorie este aceea care arată dezvoltarea
hocheiului pe gheață ca o variație a hocheiului pe iarbă. Primele reguli cu
privire la pucul de joc și la numărul de jucători au fost introduse de un grup
de studenți ai unei universități din Montreal – Canada în anul 1870. Prima ligă
profesionistă de hochei s-a înființat în anul 1903 în SUA, iar liga
internatională s-a înființat cinci ani mai târziu la Paris. Primul meci public
de hochei a avut loc la Montreal în anul 1875, iar primele campionate
organizate se cunosc din Europa anului 1910. Hocheiul masculin a devenit sport
olimpic încă din anul 1920, de la Olimpiada de vară de la Anvers. Peste 4 ani,
la Chamonix, a fost introdus în programul Jocurilor de iarnă.
Insigna - Aviația utilitară 9000 ore de zbor
S.C. Aviaţia utilitară Bucureşti S.A.
a fost înfiinţată în anul 1964 ca întreprindere de stat, în subordinea
Ministerului Transporturilor. Anterior, Aviaţia Utilitară a funcţionat ca
detaşament al Companiei TAROM, având în componenţă un sector AVIASAN, care
utilizează elicoptere şi avioane uşoare pentru transportat bolnavi, nou-născuţi
cu probleme deosebite, sânge sau subproduse sanguine, organe, ţesuturi sau
pacienţi în vederea transplantului, personal specializat medical, aparatură
medicală sau medicamente. Ca un exemplu al activităţii AVIASAN, considerată în
anii 1975-1980 ca fiind una dintre cele mai dezvoltate unităţi de transport
aerian medical din estul Europei, stau mărturie următoarele cifre: 110.000 ore
de zbor; 52.000 curse sanitare; 45.000 grav bolnavi şi accidentaţi
transportaţi; 60.000 kg sânge conservat; 25.000 kg medicamente transportate;
peste 1.500 medici şi personal medical transportaţi pentru acordarea asistenţei
medicale de urgenţă. În decursul anilor, Aviaţia Utilitară a executat misiuni
de zbor pe întreg teritoriul României prestând, pe lângă serviciile de
ambulanţă aeriană amintite, servicii de transport marfă şi pasageri, tratamente
aviochimice, misiuni de aerofotogrametrie, reclamă aeriană şi filmări, zboruri
de cautare-salvare, stingere de incendii, ajungând la sfârşitul anilor ’80, la
60 - 65000 ore de zbor anual. După 1990, ca urmare a Legii Privatizării, întreprinderea
a trecut în administrarea Fondului Proprietăţii de Stat, care a decis în 1998
divizarea societăţii în 5 părţi. În urma divizării, S.C. Aviaţia utilitară
Bucureşti S.A., executând toată gama de prestări servicii, întreţinere tehnică
şi reparaţii, pe care o executa vechea societate, cuprinde şi aerobazele
teritoriale Piteşti şi Braşov.
___________ooo___________
PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Scriitorul sârb Ivo Andric, a trăit între anii 1892 - 1975
Detaliu vignetă de pe o acțiune italiană
Detaliu vignetă de pe o felicitare SUA
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 06.03.2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu