Epaminonda's Blog.....: OBERWESEL

Mai jos am postat și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea germană OBERWESEL, districtul

RHEIN-HUNSRUECK, landul RENANIA DE NORD

WESTFALIA, câteva vechi trimiteri poștale ilustrate, dar și

o insignă și monedă locale

Gara

Biserica evanghelică

Capela Sfântul Werner

Castelul Schonburg

Guri tunel

Hotelul și Cafeneaua Schonburg

Capela lui Mihai (Osuarul)

Turnul spitalului

Biserica Sfântul Martin

Ruinele Mănăstirii minorite

Bornă de hotar prusacă

Biserica Maica Domnului

Biserica Maica Domnului - interior

Capela Katarina

Hotelul Fey

Turnul de obuz

Turnul Porții Koblenz

Turnul boului

Zidul orașului și Turnul boului

Hotelul Hunsrucken

Hotelul Gertum

Hotel Gertum - interior

Hotel Gertum - terasa

Vedere generală

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

Insignă locală

Monedă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

DE LUAT AMINTE

O POEZIE UMORISTICĂ

PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

___________xxx____________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL CĂLĂRAȘI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Barbu Știrbei 1799 - 1869 - întemeietorul orașului Caracal

Călărași 415 ani de atestare documentară 1595 - 2010

Barbu Dimitrie Știrbei, (născut în august 1799 la Craiova şi decedat la data de 12 aprilie 1869 la Nisa, Franţa), a fost domnitor în Ţara Românească între iunie 1849 - 29 octombrie 1853 şi 5 octombrie 1854 - 25 iunie 1856. Domnitorul Barbu Ştirbei a iubit Bucureştii, poate mai mult decât orice principe valah care l-a precedat. Ambiţia de a face din capitala Ţării Româneşti un oraş european, în rând cu marile metropole ale timpului său, l-a urmărit încă de când nu era domn şi stătea mai mult în umbra fratelui său mai norocos (sau poate mai puţin norocos, dacă ne gândim la revoluţia de la 1848), Gheorghe Bibescu. Deşi nu era lipsit de sentimente patriotice, aşa cum ştim din propriile mărturii, pe care nu le putea exprima cu uşurinţă sub supravegherea Rusiei şi a Austriei, care au şi ţinut Principatele sub ocupaţie militară în timpul Războiului Crimeii, a avut parte de trista reputaţie de domn reacţionar. Refuzul de a permite întoarcerea din exil a vechilor revoluţionari paşoptişti îşi avea raţiunile lui. Avea nevoie de un răgaz, pentru a construi aici ceva durabil, pentru români, înainte de a construi în ochii străinătăţii. Şi a folosit acest răgaz pentru a da un impuls nou renaşterii urbane a Bucureştilor. Dorinţa lui Barbu Ştirbei de a ridica prestigiul Bucureştiului printr-o susţinută operă de urbanizare şi salubrizare este mult mai veche decât perioada în care a domnit asupra Ţării Româneşti (1849-1856). Fiu al micului boier oltean Mihai Bibescu (care în anul 1821 îndeplinea funcţia de mare logofăt al Ţării de Jos) şi al Ecaterinei Văcărescu, fiica adoptivă a vornicului Barbu Ştirbei, Barbu adoptă în anul 1813 numele de familie al bunicului său după mamă. A avut doi fraţi, pe Gheorghe (viitorul domnitor) şi pe Ioan, împreună cu care a luat de la cea mai fragedă vârstă drumul Parisului, în vederea desăvârşirii studiilor, după (se pare) o scurtă perioadă de audiere a cursurilor de la Sfântul Sava. Întoarcerea din capitala Franţei a avut loc în anul 1821, anul în care în Ţara Românească se consuma „zavera” condusă de Tudor Vladimirescu. În aceste condiţii, Barbu Ştirbei nu a intrat în Bucureşti, oprindu-se la Braşov. Din această perioadă datează şi căsătoria lui cu Elisabeta Cantacuzino, care îi va dărui patru băieţi şi două fete. Tot la Braşov l-a ajuns vestea restaurării domniilor pământene în Principate, scaunul domnesc de la Bucureşti fiind ocupat de Grigore al IV-lea Ghica. Acolo, la Braşov, tinerii boieri rusofili, văzând în Grigore Ghica, instrumentul Porţii (ce-i drept pământean, nu fanariot), constituiseră o „Societate politică şi literară” din care făceau parte, în afară de fratele lui Barbu, Gheorghe Bibescu, boierii Filipeşti, Ion Câmpineanu şi Al. Villara. Prudent, Barbu Ştirbei s-a desolidarizat de ei, acceptând colaborarea cu noul domn şi oferta acestuia de a ocupa funcţii în administraţia Curţii (fiind rând pe rând biv vel căminar, clucer, sameş al Vistieriei). Această ascensiune vertiginoasă i-a mijlocit pătrunderea în saloanele marilor familii boiereşti bucureştene Lenş, Romanit, Brâncoveanu, Văcărescu, Golescu, dar şi invidia (nu scutită de conflicte) a fraţilor domnului, spătarul Alexandru Ghica (viitor domn) şi Constantin Ghica, fiind văzut ca un posibil rival. Barbu Ştirbei era un oaspete frecvent al casei Goleştilor de pe Podul Mogoşoaiei (ulterior palat domnesc) pe care o vizita ca apropiat al lui Dinicu Golescu, boier cu vederi luminate care, după călătoria lui în Europa (1824-1826), fondase în acest spaţiu „Societatea literară românească”. Visul lui Barbu Ştirbei de a face din Bucureşti un oraş în rând cu marile capitale europene poate fi urmărit încă din anul 1829, când a făcut parte din „Comisia pentru înfrumuseţarea Bucureştilor”, fiind cooptat un an mai târziu într-un comitet de salubritate publică. Programul Comisiei, privind sistematizarea capitalei (inspirat fără îndoială de Barbu Ştirbei) prevedea croirea unor drumuri largi străjuite de „copaci care să închipuiască aleiuri”. Şi continua, argumentând că aceste uliţe va îndemna pe mulţi a-şi face locuinţă acolo, cu mult mai bine decât pe uliţele cele strâmte de vreme, oraşul se va afla mutat în acele mahalale şi soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor oraşelor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urâtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa. Rezultatele activităţii acestei comisii s-au putut vedea în 1832, după ce a început trasarea arterei cunoscute mai târziu drept „Şoseaua Kiseleff” (deoarece această operă de sistematizare a început sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele după pacea de la Adrianopol şi instituirea protectoratului ţarist asupra Ţărilor Române), între dumbrava Bănesii şi bariera Podului Mogoşoaiei. Dar, pentru împlinirea visului său, Barbu Ştirbei trebuia să ajungă domn. Lipsit de ambiţii princiare, deşi a candidat alături de fratele său Gheorghe Bibescu pentru tronul Munteniei, între 1842-1843, i-a acordat în cele din urmă acestuia voturile şi partizanii din Adunarea Obştească, temându-se ca nu cumva partida oligarhică a marii şi vechii boierimi, refractară la reforme, să-şi impună propriul candidat. Stând în umbra fratelui său, l-a sfătuit şi determinat pe acesta să înceapă, încă din primul an de domnie, trei lucrări de interes public în Bucureşti: Şoseaua Kiseleff, Parcul Cişmigiu şi construirea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional). Revoluţia de la 1848 nu i-a dat timp să le termine. Fuga lui Bibescu la Braşov, după ce acceptase proiectul de Constituţie elaborat la Islaz, a lăsat Bucureştii pradă luptei între guvernul provizoriu, recunoscut anterior de Bibescu, şi elementele reacţionare conduse de cei doi colonei Odobescu şi Solomon. În plus, capitala a trebuit să suporte şi dubla invazie străină... ţaristă şi otomană. Barbu Ştirbei a aşteptat să treacă furtuna. Şi aşteptarea i-a fost răsplătită. În anul 1849 a venit şi timpul său. Învestit ca domn al Munteniei în anul 1849, prin înţelegerea celor două mari puteri, Rusia Ţaristă şi Imperiul Otoman, Barbu Ştirbei se vedea prins între nemulţumirea şi presiunile boierimii vechi, care îl considera un „om nou” şi cererile revoluţionarilor paşoptişti de a reveni în ţară din exilul la care erau condamnaţi... cereri pe care noul domn le-a respins, mai mult obligat, decât de bunăvoie. Poziţie ingrată care i-a atras eticheta de domn reacţionar. În umbra acestui sacrificiu de imagine, Barbu Ştirbei s-a putut ocupa în voie de mai vechile sale proiecte privind transformarea Bucureştilor în oraşul care, încă de pe atunci, va câştiga reputaţia unui „mic Paris” al Orientului creştin. Ataşat de vechiul şi somptuosul său palat de pe Podul Mogoşoaiei, Barbu Ştirbei şi-a stabilit aici reşedinţa, în timp ce vechiul palat domnesc (fost al familiei Golescu, pe care Ştirbei îl cunoştea foarte bine) a adăpostit, din 1851 batalionul model condus de căpitanul Alexandru Macedonski (tatăl viitorului poet omonim) şi de maiorul Emanoil Culoglu. Interesul lui Ştirbei Vodă pentru pregătirea armatei pământene (a Miliţiei Naţionale cum i se spunea), pentru înzestrarea ei nu atât cu armament, cât mai ales cu cadre specializate, s-a tradus prin înfiinţarea unei Şcoli de Ofiţeri care funcţiona pe strada Izvor. Acolo viitorii elevi erau admişi numai prin concurs. Condusă de coloneii Ion Em. Florescu şi I. Voinescu I şi de maiorii Salmen şi Dimitrie Pavel şcoala a pregătit tineri ofiţeri ca Ioan Cornescu, Matei Vlădescu, Constantin Barozzi, Gheorghe Slăniceanu şi alţii. Bucureştii se umpleau de uniforme, spre plăcerea tinerelor domnişoare şi a doamnelor care îşi pierdeau timpul la recepţiile organizate în saloanele Capitalei. Dar Războiul Crimeii, început ca un conflict între Rusia şi Imperiul Otoman, avea să arunce capitala într-o situaţie de criză marcată de ocupaţiile militare succesive rusă şi otomană şi de un scurt exil al lui Ştirbei lângă Viena. În curând tinerii ofiţeri români îşi vor cunoaşte rivalii. Aceştia vor fi militarii austrieci ai generalului Johann B. A. Coronini, care intră în Bucureşti, odată cu Barbu Ştirbei, în luna septembrie a anului 1854, ca urmare a unei convenţii cu Turcia, conform căreia Imperiul Habsburgic primea în administraţie Principatele în schimbul retragerii trupelor ruse. Abuzurile trupelor de ocupaţie de sub comanda generalului Alemann nu s-au lăsat aşteptate. Documentele timpului înregistrează ciocniri între populaţia bucureşteană şi soldaţii austrieci care nu s-au ferit să întrebuinţeze armele, maltratându-i pe cetăţeni. O serie de incidente violente au apărut şi între ofiţerii români şi cei austrieci, materializate în altercaţii şi posibile provocări la duel, iar situaţia a scăpat de sub controlul Poliţiei Capitalei, al cărei prefect Radu Rosetti a fost demis de Ştirbei, la cererea Curţii de la Viena. Să nu uităm că, în acelaşi timp, la Iaşi, ginerele domnitorului Moldovei Grigore Al. Ghica, Costică Balş, care deţinea şi funcţia de prefect al Poliţiei şi-a surprins soţia, pe tânăra şi frumoasa Natalia în dormitor, în braţele colonelului austriac Stolberg. În urma unui duel cu pistolul, Balş a rămas pe teren, Ghica fără ginere, iar Natalia fără soţ. Până aici mergea aroganţa militarilor străini. Nu este exclus ca şi la Bucureşti să se fi înregistrat altercaţii similare. Această stare constantă de tensiune şi insecuritate a găsit ecou în paginile publicaţiei Gazette de Cologne, în numărul din august 1855, în care o corespondenţă trimisă din Bucureşti semnala în capitala Ţării Româneşti „mai bine de patruzeci de asasinate”, pe parcursul unui singur an de ocupaţie austriacă... în ciuda observaţiilor căpitanului austriac Stefan Dietrich, care remarca buna organizare a ordinii publice, asigurată de „numeroşi gardişti” care „cercetează pe toţi trecătorii fără deosebire”. În faţa acestor încălcări flagrante ale demnităţii sale de principe, indignat de felul în care Bucureştiul luase aspectul unui oraş sub stare de asediu, Ştirbei ar fi declarat în faţa oficialităţilor militare vieneze că Ţara Românească era „turcă, franceză, engleză, numai austriacă nu”, atrăgându-şi criticile generalului Coronini care constata „deplorabilul spirit de animozitate care animă organele administrative ale ţării.” Aceste aspecte însă nu trebuie generalizate. Între ofiţerii austrieci se numărau şi alţii, puţini ce-i drept, cu alte preocupări decât crearea unor situaţii conflictuale. Pe unul dintre ei, Stefan Dietrich, l-am amintit deja. El mai remarcă şi marile pieţe unde se ţin târgurile zilnice şi admiră toamna bucureşteană cu „zile curate şi dulci” sau cu „nopţi luminoase şi plăcute”. Un alt ofiţer, căpitanul Friedrich Jung, schiţează, aşa cum arăta C. C. Giurescu, un plan al oraşului „împărţit pe culori, cu uliţele, instituţiile publice, bisericile, casele principale, grădinile, viile şi livezile” Bucureştiului. Acestuia i se mai alătură maiorul R. A. Borroczyn care litografiază un alt plan al oraşului. De unde acest interes faţă de Bucureştii domnitorului Barbu Ştirbei? Înainte de a-l explica, să vedem ce are de zis consulul francez la Bucureşti Eugène Poujade care, ca ginere al lui Constantin Ghica (fost spătar sub domnia fratelui său Alexandru Ghica şi potenţial aspirant la tronul muntean) şi, prin urmare, ostil lui Ştirbei, aduce un omagiu involuntar principelui, prin observaţiile asupra capitalei valahe: „E oraşul contrastelor [...], se văd aici palate sau cel puţin case de locuit frumoase şi cocioabe îngrozitoare...; bărbaţi eleganţi şi femei elegante, îmbrăcate după ultima modă a Parisului şi ţărani înveşmântaţi ca dacii de acum două mii de ani [...] albanezi în haine murdare străbătând străzile şi vânzând bragă... şi prăvălii unde sunt expuse dulciuri de la Boissier şi de la Potel şi Chabot. Viaţa orientală, ce se duce, şi cea europeană, care o înlocuieşte, merg cot la cot, se purced ca într-o panoramă.” Iorga numea această perioadă în istoria capitalei Munteniei, „Bucureştii romantismului francez”. Etichetă potrivită unui oraş despre viaţa căruia un avocat francez la Curtea de Casaţie din Paris vorbea în termenii următori după o vizită întreprinsă în 1853 şi 1856: „Obiceiurile noastre sunt atât de deplin adoptate de clasa bogată, încât seratele de la Bucureşti par a fi date în Chaussée d’Antin. (...) Modele noastre sunt urmate la Bucureşti ca şi la Paris, cărţile noastre sunt singurele admise în biblioteci; profesorii sunt francezi, educaţia unui boier şi a unui parizian sunt asemenea.” Ziaristul lyonez Eugène Jouve, poposit aici în timpul Războiului Crimeii, oscilează între entuziasm şi dezamăgire: „Am găsit aici mult mai multă bogăţie, animaţie, lux parizian decât mă aşteptam; şi totuşi, abia poţi numi un mare oraş această adunătură informă de magazine bogate, de colibe jalnice, de palate frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.” Faptul că tocmai sub domnia lui Ştirbei „viaţa europeană” o înlocuieşte pe cea „orientală” se poate justifica prin câteva realizări de excepţie. Să le luăm pe rând. Amenajarea parcului Cişmigiu, ale cărei lucrări începuseră încă sub domnia lui Gheorghe Bibescu, este finalizată de către Barbu Ştirbei, motiv pentru care parcul îi şi poartă un timp numele. A fost proiectat după planurile arhitectului peisagist Karl Meyer, adus de la Viena pentru a coordona croirea Aleii celei Mari sau a Şoselei (Kiseleff). Austriacul s-a înhămat la această muncă titanică de edificare a unei grădini „evropeneşti”, în inima Bucureştiului, alături de Barbu Ştirbei, despre care se spune că „venea de două ori pe zi să vadă cum merge treaba”. Inaugurarea parcului a avut loc în anul 1852 şi, până în anul 1856, anul în care ia sfârşit Războiul Crimeii, a smuls admiraţia unor oaspeţi străini printre care se numără şi vestitul socialist german Ferdinand Lassalle care, după ce observa trei cafenele şi un restaurant, aflate pe latura dinspre actualul bulevard Schitu-Măgureanu, găsea că Cişmigiul „întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania. Lumea vine după-amiaza să asculte muzica militară, într-o zi cea românească, în alta cea austriacă şi în cealaltă, cea turcească.” Starea de război existentă atunci, cumulată cu mandatul scurt al domniei lui Ştirbei, nu i-au acordat principelui răgazul materializării unui alt proiect prezentat, aşa cum ne informează Ulysse de Marsillac, de doctorul Carol Davila... cel al viitoarei grădini botanice. Cişmigiului i s-a mai adăugat şi edificarea Teatrului cel Mare (viitorul Teatru Naţional) a cărui inaugurare a avut loc la 31 decembrie 1852/12 ianuarie 1853. La spectacolul de deschidere asistă şi domnitorul cu soţia sa, doamna Elisabeta, însoţiţi de consulii străini, în timp ce Cezar Bolliac şi gazetarul Carcalechi înregistrează cu lux de amănunte detaliile vestimentare ale spectatorilor... de la fracurile publicului masculin la toaletele feminine. La aceste însemnări se mai adaugă şi cele ale ziaristului britanic O’Brien, care recomanda Teatrul drept „unul din cele mai frumoase şi izbutite teatre ce poţi găsi într-un oraş european.” Pe bună dreptate, scriitorul şi istoricul Mircea Constantinescu sublinia faptul că „Teatrul cel Mare stăruie pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) ca un simbol al emancipării artistice nu doar a Bucureştilor, ci a Ţărilor Române înseşi.” Construirea unui pod peste Dâmboviţa, introducerea în 1856 a iluminatului stradal cu gaz şi pavarea cu piatră a Căii Beilicului (actuala Ştirbei Vodă) reprezintă alte realizări remarcabile ale acestei domnii. Salba de hoteluri („Hôtel de France”, „Hotel zur Stadt Wien”, „Otel St. Petersburg” sau „Hôtel de Londres”) care au înlocuit puţin ospitalierele hanuri, precum şi noile case boiereşti, proiectate de arhitecţi ca Villacrose şi Tilloye, sau numerosele croitorii, frizerii, florării, şcoli de dans şi ateliere de optică, dispuse toate în zona centrală a Bucureştiului, au sporit prestigiul scurtei domnii a lui Barbu Ştirbei. În 1856, la părăsirea tronului, în urma expirării mandatului său de şapte ani, „venerabilul prinţ Ştirbei, atât de inteligent şi devotat intereselor ţării sale” (Ulysse de Marsillac) lăsa în urmă un „mic Paris” în plin avânt urban, pentru a lua calea străinătăţii şi a muri, departe de oraşul pe care l-a iubit atât de mult, la Nisa, în anul 1869. (Sursa - Net).

Insigna - Călărași - Poliția locală

Atributiile politiei locale (fostă comunitară) sunt diverse: de la asigurarea ordinii si linistii publice pana la verificarea comerciantilor sau amendarea soferilor care incalca anumite prevederi ale Codului rutier. Conform Legii nr. 155/2010 care reglementeaza activitatea politiei locale, politistii locali au atributii in sase domenii: ordine si liniste publica, circulatie, disciplina in constructii si afisaj stradal, protectia mediului, activitate economica, evidenta populatiei, ordine si liniste publica. Politistul local mentine ordinea si linistea publica in zonele in care este arondat, inclusiv in in imediata apropiere a unitatilor de invatamant publice, a unitatilor sanitare publice, in parcarile auto, precum si in zonele comerciale si de agrement, in parcuri, piete, cimitire sau in alte asemenea locuri publice. Legea il obliga sa participe, alaturi de institutiile abilitate, la activitati de salvare si evacuare a persoanelor si bunurilor periclitate de calamitati naturale ori catastrofe, precum si de limitare si inlaturare a urmarilor provocate de astfel de evenimente. De asemenea, el trebuie sa identifice cersetorii, persoanele fara adapost sau copii lipsiti de supravegherea si ocrotirea parintilor si sa ii incredinteze serviciului public de asistenta sociala, care sa le rezolve situatia mai departe. Politistii locali sunt cei care se asigura ca stapanii unor caini agresivi sau periculosi (cum sunt considerati cei din rasele pitbull, rottweiller, dog argentinian, mastiff sau ciobanesc caucazian) isi respecta toate obligatiile pe care le au vizavi de cresterea si ingrijirea acestora, fiind abilitati sa sanctioneze proprietarii care incalca prevederile legale. Totodata, politistii locali sunt cei care constata contraventii si aplica sanctiuni pentru nerespectarea normelor legale privind convietuirea sociala, pentru faptele constatate in raza teritoriala de competenta.

Insigna - Centrul militar județean Călărași

15 ani 1981 - 1996

Dintre atribuţiile centrelor militare județene enumăr aici doar câteva: conducerea activităţilor de asigurare materială şi financiară, de menţinere a ordinii şi disciplinei militare şi a executării serviciului de garnizoană şi de gardă în unităţile dislocate în garnizoană; rezolvarea problemelor de cazare a trupelor dislocate în garnizoană, inclusiv a trupelor în trecere spre şi dinspre front; organizarea şi conducerea activităţilor privind apărarea locală antiaeriană; asigurarea efectivelor necesare pentru diferite activităţi destinate participării la înlăturarea efectelor loviturilor din aer ale inamicului asupra oraşului, repararea căilor de comunicaţii, înlăturarea efectelor unor calamităţi; achiziţionarea de resurse materiale (alimente, echipament, carburanţi) şi trimiterea acestora pe front. Trebuie precizat că unele dintre centrele militare județene au statut de centre militare zonale, lor subordonându-li-se de fapt centrele militare județene din zona de responsabilitate. Sediul Centrului Militar Judeţean Călăraşi este situat pe strada Muşeţelului, la numărul 10, în blocul J 24, camera 301.

Insigna - A.J.V.P.S. Călărași

(Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi)

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Peștele este un animal vertebrat, craniat, ce trăiește în mediu acvatic. El respiră oxigen dizolvat în apă. Se cunosc aproximativ 29000 de specii de pești. Știința ce se ocupă cu studiul peștilor se numește ihtilologie. Peștii sunt animalele cele mai puțin dezvoltate dintre craniate.

Fazanul ( Phasianus colchicus ) este una din cele mai mandre si mai maiestre pasari pe care le putem observa la noi. Este greu sa-ti stapanesti reactia de placere si uimire atunci cand il vezi. Fazanul comun este originar din zona Caucazului si din zona de sud-este a Peninsulei Blacanice. Se presupune ca la noi a fost introdus pentru prima data de catre romani. Fazanul comun este mai mic decat fazanul gulerat si cel mongolic si cel mai putin prolific. Are insa o rezistenta la factorii de mediu mult mai buna si de aceea este foarte bine adaptat. Masculul poate ajunge pana la greutatea de 1,5kg iar femela pana la 1kg. Lungimea totala este de 50-90 cm iar deschiderea aripilor de 70-90 cm. Culoarea penajului este pestrita,de un rosu-aramiu cu dungi negre. Pe spate are reflexii verzi albastrui iar pe cap si pe gat este negru cu reflexii albastre. Pe obraji este de un rosu aprins. Coada este lunga mai deschisa la culoare, cu dungi transversale negre si de multe ori bifurcata ca limba unui sarpe. Femela este crem-cenusiu punctata pe cap, spate, aripi si coada cu pete de culoare brun inchis. Fazanul este o pasare poligama unde cocosul paote avea 5 sau chiar mai multe gaini. In luna mai femela depune in jur de 10 oua pe care le cloceste singura. Perioada de incubatie este de 21 de zile.

Insigna - Călărași 1595 - 1995

Stema municipiului Călărași a fost aprobată în anul 1998. Aceasta se compune dintr-un scut albastru, încărcat cu un ostaș ecvestru, de argint, gonind spre dreapta și purtând geantă, sabie și flintă din același metal. În partea inferioară, o terasă roșie pe care se află un caducel de aur. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint, formată din șapte turnuri crenelate. Semnificația elementelor însumate:

Ostașul reprezintă un călăraș purtător de ștafetă, categorie întâlnită în epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acest element face aluzie la denumirea localității - arme vorvitoare;
Caducelul evocă faptul că de-a lungul anilor așezarea a fost centru comercial.
Coroana murală cu șapte turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de municipiu, reședință de județ.

Călărași (în trecut, Lichirești și, temporar, Știrbeiu) este municipiul de reședință al județului cu același nume. Este cel mai mare oraș al județului și unul din cele mai importante municipii din regiunea de dezvoltare Sud aflat la o distanță de 120 km de București și 144 de km de Constnața. Orașul este situat în sud-estul României, pe partea dreaptă a cursului brațului Borcea al Dunării și este cunoscut pentru industria alimentară, industria de PAL melaminat, industria siderurgică, industria de hârtie și industria de prefabricate. Orașul cu denumirea veche Lichirești este menționat pentru prima dată într-o pe o hartă de la anul 1700, opera cartografică a stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită în Italia, la Padova. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Călărași avea statut de comună urbană și era reședința județului Ialomița (statut pe care l-a preluat în 1832 de la orașul Urziceni). Prin oraș trece șoseaua națională DN3, care îl leagă spre nord-est de București și spre nord-vest de Constanța. La Călărași, din acest drum se ramifică șoseaua națională DN21 care duce spre nord la slobozia și Brăila. În municipiul Călărași există 26 ha parc, cu o suprafață totală a spațiilor verzi de 137 ha. În anii 2007-2008, s-a înregistrat o creștere a acestor spații verzi, în special în cartierele de locuit de aproximativ 8 ha. În aceste condiții suprafața spațiului verde pe locuitor este de 4,58 m²/locuitor, o medie inferioară mediei naționale de 18 m²/locuitor. La recensământul din anul 2011 orașul număra 65181 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 82,91%, romi – 3,14% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Călărași astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși -85,33% și restul – nedeclarată sau altă etnie. Principalele atractii turistice ale orașului sunt Grădina zoologică, Muzeul Dunării de jos, Situl arheologic Grădiștea, ruinele Cetății Vicina, Biserica Alexe, Catedrala Sfânta Anastasia, Catedrala Sfântul Nicolae, Cazarma Pompierilor, Monumentele Eroilor călărășeni, La Cruci, Soldaților, Vulturului sau Turnul de apă. În acest oraș s-a născut marele actor de teatru și film Ștefan Bănică (11 noiembrie 1933 – 28 mai 1995). Deasupra admiri stema municipiului Călărași iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului, din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate, dar și câteva frumoase locuri de vizitat de pe aceste meleaguri din vremuri diferite.

Palatul administrativ

Primăria și Cazinoul

Gimnaziul Știrbey Vodă

Căpitănia portului

Debarcaderul

Teatrul din parc

Cazarma pompierilor

Monumentul eroilor

Liceul Știrbey Vodă

Bulevardul Traian

Parcul comunal

Portul

Gara

Catedrala Sfântul Nicolae și Monumentul eroilor

Vederi

Călărași este un județ în sud-estul regiunii Muntenia cu reședința în municipiul Călărași. În anul 2002 județul număra 324617 locuitori, se întindea pe 5088 kilometri pătrați, având densitatea de 64 locuitori pe kilometrul pătrat. Structura etnică a județului era: 305536 români, 18343 romi, 469 turci, 97 maghiari, 34 ruși și încă câțiva din alte naționalități. Din punct de vedere administrativ județul se compune: din 2 municipii (Călărași, Oltenița), orașe (Budești, Fundulea și Lehliu Gara) și 50 de comune. Județul Călărași face parte din bazinul hidrografic al fluviului Dunărea, principalul curs de apă al județului. Alte cursuri de apă importante ale acestui județ sunt: Argeșul, Dâmbovița și salba de lacuri Mostiștea care se varsă în Dunăre. Principalele ramuri industriale din județ sunt: producția de gaze rare și bio-combustibili (Călărași și Lehliu Gară), prefabricate (Călărași), industria alimentară (Călărași), industria confecțiilor lohn (Călărași, Budești și Oltenița). În industria călărășeană predomină: industria metalurgică (26,9%), industria alimentară și a băuturilor (26,5%), industria prelucrării produselor din minerale nemetalice (14,1%), fabricarea substanțelor și produselor chimice (12,7%) și fabricarea articolelor de îmbrăcăminte (9,2%). În aprilie 2008 industria prelucrătoare a reprezentat 98,9%, iar industria energiei electrice, termice, gaze și apă 0,9% din totalul producției industriale realizate. Deasupra admiri stema județului Călărași și mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.