Epaminonda's Blog.....: FILATELIE: UNIFORMELE REGINELOR ROMÂNIEI

În data de 15 septembrie 2020 Romfilatelia a lansat în circuitul filatelic mondial o serie de mărci poștale care prezintă uniformele reginelor României. Regulile vestimentare pentru capetele încoronate sunt foarte stricte, iar la realizarea lor sunt folosite materiale variate, care trebuie să se încadreze în standardele decenței. Totuși, unele regine ale României au ieșit câteodată din normele epocii, remarcându-se vizibil cu moda abordată în afara țării.

1. Regina Elisabeta (1843-1916) spunea că: „Toaleta pe care o porți nu este un lucru fără importanță. Ea îți dă viață!”.

Adesea îmbrăcămintea Reginei a fost considerată de către apropiați, sau de către oaspeți, ca adevărate îndrăzneli de vedetă. Rochiile-tunică albe erau acoperite de bijuterii nu tocmai regale, ci fantezii cu dimensiuni mari, precum și tot felul de danteluri și broderii neașteptate. Sub o bogată haină de blană, Regina purta câte un veșmânt amplu din catifea roșie foarte închis, ce semăna mai degrabă cu un halat de casă, împodobit cu broderii pestrițe, în talie cu câte un cordon din mătase fină, ce semăna mai degrabă cu o sforicică. Purta pălării cu boruri mici, cu o voaletă de care-și fixa pince-nez-ul. Regina Elisabeta a epatat prin ținutele la modă din Occident și prin portul tradițional românesc. S-a lăsat fotografiată în ii, făcând publicitate, cu imaginea ei, Regatului României.

Elisabeta a Romaniei, Principesă de Wied – pe numele său complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied – (născută 29 decembrie 1843, Neuwied, Germania – decedată 18 februarie 1916, Curtea de Argeş) este numele sub care a mai fost cunoscută Regina Elisabeta a României, întâia regină a României, soţia lui Carol I Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege român al dinastiei Hohenzollern, a fost o patroană a artelor, fondatoare a unor instituţii caritabile, poet, eseist, scriitor. Este, de asemenea, cunoscută sub numele de Principesa Elisabeth von Wied, ca patroană a artelor purta pseudonimul Carmen Sylva, iar ca fondatoare de instituţii caritabile a fost supranumită de oamenii din popor Mama răniţilor. S-a născut pe 29 decembrie 1843 în castelul Monrepos din Neuwied (astăzi în unul din cele 16 state federale ale Germaniei, Rheinland-Pfalz) pe Rin şi a murit pe data de 2 martie 1916 în Bucureşti. Mormântul său se găseşte la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde sunt îngropaţi toţi Regii României. Elisabeta era fiica lui Hermann, prinţ de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied se căsătoreşte cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel prima regină a României. Prinţesa Elisabeta von Wied a venit în România în 1869, la vârsta de 26 de ani, pentru a se căsători cu Karl von Hohenzollern, care a guverant sub numele regal de Carol I de România. În acea vreme Principalitatea era sub tutela Imperiului Otoman. După Războiul de Independenţă din 1877 şi Tratatul de la Berlin (1878), România a fost recunoscută ca regat în 1881 şi Elisabeta a devenit prima Regină de România. În timpul războiului din 1877, Elisabeta a înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi îngrijire şi a procurat medicamente pentru răniţi. Regina Elisabeta s-a implicat energic în sprijinirea artelor şi a societăţii filantropice, prin intermediul cărora a încurajat doamnele din înalta societate să aibă un rol activ în strângerea de fonduri şi în gestionarea actelor caritabile. În absenţa unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta a reginei, fondată în 1893, a tratat benevol circa 17.000 de pacienţi pe an, a distribuit medicamente gratuite şi a monitorizat starea familiilor nevoiaşe. Regina a avut şi iniţiativa de a identifica potenţialul meşteşugurilor româneşti. Ea însăşi se înveşmânta adesea în portul naţional românesc, socotit până atunci strai al ţăranilor, şi a încurajat doamnele din suita ei să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat la castelul regal de la Sinaia un centru de meşteşuguri naţionale. A făcut o datorie din a încuraja tinerii talentaţi să studieze prin intermediul unui program de burse. Regina şi-a făcut un anturaj de artişti în devenire cum ar fi George Enescu sau Elena Văcărescu şi a sprijinit financiar pictorul Nicolae Grigorescu şi poetul Vasile Alecsandri.Elisabeta a ştiut şi beneficiul major al turismului într-o ţară care nu era încă în circuitul turistic internaţional. A iniţiat în acest domeniu o campanie vioaie de publicitate pentru a-şi face cunoscută în străinătate ţara sa adoptivă. Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia şi călătorii erau găzduiţi la castelul regal. Ca parte a aceleaşi campanii, România a participat la Expoziţia Universală de la Paris în anii 1867, 1889 şi 1900 cu multe articole lucrate tradiţional de femei, cum ar fi broderii şi tapiţerii, iar în 1912, regina a organizat la Berlin expoziţia Die Frau im Kunst und Beruf (Femeia în artă şi meşteşuguri). Talentul său lingvistic desăvârşit, a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană şi engleză sub pseudonimul Carmen Sylva, prin lucrările sale făcând cunoscută în străinătate România; astfel a atras atenţia lui Pierre Loti şi Mark Twain, care evocând-o a spus despre ea: “Acea prinţesă şi poetă germană încântătoare, adorabilă, îşi aduce aminte că florile codrului şi câmpiile “i-au vorbit”". În ciuda romantismului său accentuat, se poate spune fără şovăială despre Carmen Sylva că a reuşit, într-o societate patriarhală atunci când sistemul de valori european era doar o faţadă, să iniţieze o mişcare de emancipare a femeilor din România: cel mai bun exemplu al acestei mişcări este protejata ei, Elena Văcărescu. Regina Elisabeta a murit cu puţin timp înainte ca România să declare război Germaniei şi a fost îngropată la mănăstirea de la Curtea de Argeş. A fost poetă şi prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti, însoţit de o importantă sumă de bani dar cuprins de o furie anti dinastică poetul a refuzat să ridice premiul. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu lui Eminescu. Relaţiile dintre Mihai Eminescu şi regele Carol I, erau destul de tensionate după ce Mihai Eminescu a folosit, ca să-l caracterizeze pe rege formula cu valoare derogativă Carol îngăduitorul într-un editorial din gazeta conservatoare Timpul. Mihai Eminescu era adeptul unei monarhii autoritariste, dar Constituţia de la 1866 dădea regelui doar puterile unei monarhii constituţionale, măsură de precauţie care urma să împiedice orice nouă tentativă de dictatură regală după precedentul istoric al domniei prinţului pământean Alexandru Ioan Cuza. Pseudonimul său literar era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin “Cântecul pădurii”. Se fotografia în faţa maşinii de scris şi este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris apărea chiar regina României. Casa regală a României, nefiind prea bogată (a se vedea celebra poveste privind Coroana de oţel), îşi completa veniturile din publicitate! A fost supranumită regina scriitoare, a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reşedinţa ei preferată era Castelul Peleş, unde îşi ţinea şi biblioteca. Regina Carmen Sylva şi-a devotat întreaga ei viaţă desăvîrşirii spirituale, şi carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă şi perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză şi română. Cunoştea la perfecţie limba latină şi limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărţi cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Maiorescu, şi a devenit eroina principală a unui roman de dragoste scris de Eugen Lovinescu, Mite (1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relaţia cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moartea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân îşi notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu şi care conţinea asigurări că volumul de Poesii îngrijit de Maiorescu şi publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleş doamnele de curte şi regina însăşi au învăţat deja poeziile sale pe de rost! Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură, era o bună cunoscătoare şi interpretă de muzică – canto, pian, orgă; avea în acelaşi timp şi calităţi de pictor. Excelentă amfitrioană, femeie rafinată şi cultă, Elisabeta creează un salon pentru oamenii de cultură în care se găsesc, printre alţii, Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite Kremnitz, Titu Maiorescu. Îi admira atât pe Mihai Eminescu, considerându-l un mare poet romantic, cât şi pe George Enescu. Pe acesta l-a ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleş a unei săli de concerte special concepută pentru el şi prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier italian Amati. “Azilul orbilor Regina Elisabeta” În 1909, Regina Elisabeta a înfiinţat “Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din Bucureşti, care funcţionează şi în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficienţe vizuale, o postliceală sanitară etc. Regele Carol a sprijinit acţiunea umanitară a Reginei, adresându-i d-lui Ion I.C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de miniştri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în activităţile acestui aşezământ, regele “punând la dispoziţie suma de 500 000 lei pentru achitarea datoriilor în fiinţa şi terminarea clădirilor trebuincioase”. Şi Regina a adresat lui Ion I.C. Brătianu pe 25 noiembrie 1909 o scrisoare în care scria: “în via dorinţă de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câţiva ani iniţiativa de a înfiinţa un azil menit a le da adăpost statornic deprinndu-i în acelaşi timp la o muncă folositoare.(…) Sunt încredinţată că acest aşezământ va răspunde şi în viitor menirei sale umanitare şi că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevarată alinare”. (sursa:Arhivele Naţionale ale României). A scris enorm, peste o mie de poezii, nouzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice şi patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Coşbuc, Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. Se poate menţiona ca un fapt divers că s-a afirmat adesea că poemul

Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba română a unui poem scris în limba germană de poeta Carmen Sylva. (Femeia secolului XXI - net)

2. Regina Maria (1875-1938) a reușit să impună un stil vestimentar propriu, iar în multe dintre fotografii o vedem în ținute ce par mult mai lejere decât ale altor suverane ale timpului, dar și mai avangardiste, care abordează moda ilustrată a anilor 1880-1918, lucru datorat firesc vizitelor numeroase pe care ea le făcea la Paris.

Pentru realizarea toaletelor, Regina Maria, precum și fiicele sale, apelau la renumiții creatori de modă francezi: Jean Patou, Paul Poiret, Redfern, Cheruite și nu în ultimul rând Gabrielle Chanel. Costumele tradiționale au fost apreciate de asemenea de Regină, însă erau stilizate și modernizate, fără a le strica farmecul sau specificul acestora. Bijuteria preferată a Reginei Maria era colierul din perle, asortat inclusiv la costumul popular. Regina Maria s-a afișat adesea și în uniforme militare, dar și în uniformă de soră medicală, în anii Primului Război Mondial.

În calitatea de soție a regelui Ferdinand I al României a fost prima regină a României de după Unirea de la 1918. Numele său oficial, înregistrat la naștere, a fost Maria Alexandra Victoria, ea provenind din Casa regală De Saxa – Coburg și Gotha. S-a născut la data de 29 octombrie 1875, în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia. Este nepoată de țar și de regină. Mama sa este Marea Ducesă Maria Alexandrovna, fiica țarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Tatăl său este Ducele de Saxa – Coburg și Gotha, Alfred Ernest Albert, fiul reginei Victoria a Angliei. Maria și a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell Park, Anglia. Un timp familia a locuit în Malta unde tatăl său avea obligații militare de înaltă răspundere. Despre acele vremuri Maria a notat în jurnalul său; “A fost o copilărie fericită și fără griji, copilăria unor copii bogați și sănătoși, feriți de loviturile și de asprele realități ale vieții.” Despre șederea în Malta, Maria consemna; “Știu bine că strălucirea vieții în Malta e datorită întrucâtva vârstei nostre; ne aflam acolo tocmai la punctul de trecere de la copilărie la adolescență, când toate par o revelație și toate visurile un adevăr. Într-un cuvânt, era vârsta nevinovăției, raiul în care nu te mai poți înapoia după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităților”. S-a logodit la 16 ani cu Ferdinand, principele moștenitor al României, care îi va deveni soț, la 29 decembrie 1892. O lună mai târziu, municipalitatea Bucureștiului i-a oferit o cupa de argint, gravată cu inscripția “Bine ai venit, mireasă, de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire.” Astfel Maria a devenit la numai 17 ani, prin căsătoria cu principele moștenitor Ferdinand al României, principesa moștenitoare a unei țări îndepărtate și necunoscute. „Pe vremea aceea, România era puțin cunoscută și mi se puneau întrebări ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau că o să port văl pe față, după datina turcească! Știam că nu voi fi nevoită să fac așa ceva, dar eu însumi aveam despre România o părere foarte nedeslușită și puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte puține lămuriri despre cele ce m-așteptau în țara cea nouă.” - notează Maria mai târziu. După căsătoria cu Ferdinand, Maria a fost nevoită să ducă o luptă permanentă cu tata socru, regele Carol I al României, care o izola total la Castelul Peleș, interzicându-i orice contact cu personalitățile politice și culturale românești. În acest sens Maria a consemnat; ”În tot timpul tinereții mele, cuvântul de ministru era sinonim cu capul răutăților.” În viziunea lui Carol I, “existența se confunda cu datoria” și astfel atribuțiile unei tinere principese moștenitoare nu se puteau desfășura decât în cadru domestic, sub continua și atenta supraveghere a suveranului, unica sa menire fiind perpetuarea dinastiei. Activitățile care depășeau cadrul protocolar precum sportul, plimbarea sau mondenitatea erau considerate frivolități și prompt sancționate. În acești ani de izolare Maria a suferit cumplit fiind convinsă că a fost atrasă într-o capcană, atribuindu-se misiunea de a naște un moștenitor pentru tron, că își va pierde tinerețea și frumusețea într-un castel rece, spionată de către servitoare și guvernante. În numai câțiva ani, după nașterea primilor trei copii, principesa Maria se va înfățișa lumii ca una dintre cele mai frumoase femei ale Europei. Inteligentă, sănătoasă, nobilă în comportament și atitudine dar și plină de vitalitate, principesa Maria întruchipa idealul romantic al oricărui bărbat. Iată ce consemna ea în acest sens; “În toate fazele educației și uceniciei mele pe drumul vieții, am rămas o femeie tânără, sănătoasă și normală, care primea bucuria când i se ivea în cale, dar totodată și multiplele datorii ce-mi erau impuse”. Despre relația dintre Ferdinand și Maria, Martha Bibescu a consemnat;”Această ființă strălucitoare, desigur cea mai frumoasă principesă și poate cea mai frumoasă femeie din Europa pe timpul acela, era făcută parcă anume ca să eclipseze...A fi soțul reginei e un rol greu de jucat, chiar când ești rege. L-a deținut timp de treizeci și șase de ani, și a fost recunoscător până la sfârșit aceleia care-i lăsa lui toată umbra, pentru că ea era lumina”. În războiul balcanic din anii 1913 – 1914 s-a implicat în îngrijirea bolnavilor de holeră din lagărul de la Zimnicea. Cutremurătoare este mărturia ofițerului și scriitorului britanic Arthur Gould Lee, cu referire la cest episod și nu numai; ”Oamenii erau entuziasmați de exuberanța ei și îi admirau spiritul, în special curajul incredibil când nu numai că a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului, dar a manifestat un dispreț neînfricat, ieșit din comun, față de bolile contagioase din spitale. Fără să-i pese de riscuri, ea stătea la capul soldaților tineri care mureau de holeră, vărsând lacrimi pentru fiecare din ei, ținându-l de mână ore întregi pe muribund, spunându-i cu toată sinceritatea că ea îi înlocuia mama, și apoi, când vedea că i se apropie sfârșitul, luându-l în brațe și sprijinindu-i capul pe umărul ei până când își dădea sufletul”. În data de 14 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, Ferdinand devine rege al României sub titulatura Ferdinand I al României, iar Maria devine regină a României. Întronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria au marcat începutul perioadei de neutralitate a Românei pe timpul primului război mondial. Timp de doi ani, Maria a dus o muncă stăruitoare pentru a-l convinge pe soțul său să se alăture aliaților (din care făcea parte și țara sa - Anglia), împotriva Puterilor Centrale (din care făcea parte și Germania – țara de origine a lui Ferdinand). La data de 27 august 1916 România declară război Puterilor Centrale. În primul război mondial a lucrat direct pe front, în spitale de campanie, coordonând activitatea unei fundații de caritate. A fost supranumită de către popor; ”Mama răniților” sau “Regina soldat”. Referitor la această perioadă, Maria a consemnat; ”Doctorii au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos, dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mână și nu pot să le dau să sărute o mână de cauciuc.” sau “Multe zile am rămas în mijlocul soldaților mei și Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de strașnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi putea să le uit”. Sufletul reginei era umbrit de grozăviile războiului. “Gândul atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf” – a consemnat Maria. După încheierea primului război mondial regele și regina și-au făcut o intrare triumfală în București, după doi ani de refugiu la Iași. Iată cum descrie acest eveniment regina Maria; ”Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!. Aveam senzația că până și casele și pietrele din caldarâm strigau, ovaționau, se bucurau împreună cu mulțimea.” În cadrul Conferinței de pace de la Paris din anul 1918, Regina Maria a avut o alocuțiune prin care a convins asistența despre dorința de unire a tuturor românilor într-un singur stat. Cu mare patos regina a reamintit occidentalilor enormul sacrificiu al Armatei Române. Emoționante sunt impresiile așezate mai târziu pe hârtie de către regină; “Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmi dădeam seama de mărinimia soartei.” Odată recunoscută Marea Unire din 1918, Ferdinand și Maria s-au încoronat regi pe 15 octombrie 1922 la Alba Iulia. În continuare prezint câte ceva despre omul, personalitatea și sufletul reginei. Regina Maria admira cu adevărat tradițiile românești și costumul popular, viața țăranilor păstrători de obiceiuri frumoase, și a dorit să le facă cunoscute peste mări și țări. Regina cu suflet mare iubea cu adevărat animalele. Știa să călărească bine. Iubea sporturile moderne; aviația, înotul și navigația maritimă. În pozele de deasupra o admiri în costum de aviație și conducând o ambarcațiune împreună cu fiica sa Ileana, dar și făcând baie în mare - poză ce a scandalizat, la timpul respectiv, întreaga Europă. Printr-o asociație de caritate se ocupa de îngrijirea orfanilor și copiilor fără adăpost. Îi plăceau artele, chiar excela în arta picturii. Iată mărturia sa; ”Prinsesem bine meșteșugul în întrebuințarea culorilor diluate într-un belșug de apă, așa încât florile mele și după ce se uscau păstrau o adâncime catifelată ce amintea natura și desfăta ochii.” Mare iubitoare și colecționară de artă, Regina Maria a susținut o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și ale unor povești și versuri pentru copii. Regina și-a scris povestea vieții (anii 1914 - 1934), în limba engleză, 3 volume, din care s-au publicat câteva fragmente în presa britanică și americană. Memoriile reginei fac referire la izbucnirea primului război mondial, unirea de la 1918, dar și puternica sa implicare în direcția promovării României. În anul 1920, în semn de adâncă recunoștință pentru contribuția sa la înfăptuirea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, Consiliul Orășenesc Brașov a donat reginei vechiul Castel Bran. În anul 1924, la insistențele pictorului Alexandru Szatmari, regina vizitează pentru a doua oară Balcicul. Un an mai târziu începe construcția construcția domeniului Balcic, regina îndrăgostindu-se pur și simplu de acest oraș. Mai târziu regina a consemnat; ”Balcicul pentru mine a devenit un colț de liniște și odihnă, unde mă duc să-mi împrospătez sufletul și trupul. Balcicul este casa mea de vis, inima mea.” Regina Maria a fost suverana cea mai iubită de către Armata Română. Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ și patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată vreunui alt om. Cauza morții ei a generat multe suspiciuni și speculații în epocă. Pentru început, s-a răspândit zvonul că, în urma unui schimb de focuri ce a avut loc intre Carol și Nicolae, regina-mama s-a aruncat în apărarea fiului cel mic, primind glonțul în locul acestuia. Potrivit altor surse, regina a murit în tren, înainte de a ajunge la Sinaia. Cert este că la începutul anului 1938, a fost internată în mai multe sanatorii din Italia și Germania, suspectă de cancer la esofag dar și de ciroză. Bună călăreață, binecuvântată de la natură cu gust și cu o frumusețe ieșită din comun, Maria a fost repede adoptată de armată, care în foarte scurt timp, mai ales după ce a fost numită comandant al Regimentului de cavalerie 4 Roșiori, a ajuns să o divinizeze. Iată cum descrie această relație însăși regina Maria; „Poate că nu s-ar cădea să spun tocmai eu acestea, dar simt că-mi fac datoria față de neclintita lealitate ce mi-au arătat-o totdeauna. Ei alcătuiau o închegare de puteri pe care mă puteam bizui; erau credincioși, plini de închinare și devotament. Mă admirau pentru îndrăzneala mea fără seamăn când eram călare, pentru neoboseala și curajul meu, și totodată simțeau în mine acea deplină și neînfricoșată credincioșie, care deosebește firea mea. Eram fericiți când eram laolaltă, la ei găseam o închinare și o slăvire spontană pe care n-o aflam aiurea.” Culisele Tratatului de Pace după primul război mondial, o plasează pe regina Maria într-o intensă activitate bazată atât pe influenţele pe care le avea prin casele regale ale Europei, cât şi pe farmecul personal. Invitaţia primită de a vizita Statele Unite, este încă un argument al magnetismului pe care îl exercita. Devine astfel cel mai bun ambasador al României și al intereselor sale. America a primit-o pe Regina Maria cu braţele deschise, dar nici Regina nu s-a lăsat mai prejos. Primirea americană a fost fabuloasă, iar Regina şi-a notat impresiile în jurnalul riguros ţinut în timpul vizitei: „Maria!, Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci şi, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hârtie şi tot felul de alte bucăţele de hârtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, până când tot aerul se umpluse de fâlfâiri albe, ca de milioane de păsări mari şi mici“. Pe parcursul voiajului şi chiar şi după aceea, suverana a fost complementată în diferite feluri; "regină radioasă, cea mai populară femeie din țară" sau "reprezentantă a lumii vechi". Indienii Sioux din Mandan, Dakota de Nord, i-au spus suveranei „Winyan Kipanpi Win“ („Femeia pe care o chemi“) şi i-au făcut onoarea de a-i dărui o coroană din pene de vultur. Câteva zile mai târziu, altă cunună din pene şi altă denumire onorifică din partea indienilor Blackfoot din statul Montana: regina e „Morning Star“ („Luceafărul de ziuă“), etc. Regina Maria a României a fost primul membru al unei familii regale care a acceptat să apară în reclame de produse cosmetice pentru cremele Pond’s. În anul 1933, prin testament, regina a cerut ca după moartea sa inima să-i fie îmbălsămată și depusă la Balcic. În anul 1938 după deces, inima reginei a fost pusă într-o casetă de argint și învelită într-un steag dublu, pe o parte drapelul României, pe cealaltă steagul Marii Britanii. La rândul lor acestea au fost puse într-o altă casetă din argint aurit și cu ornamente din pietre prețioase. Inima reginei a fost transportată cu vechiul bric Mircea la reședința de la Balcic unde a fost depusă cu toate onorurile. După pierderea Cadrilaterului și implicit a Balcicului, principesa Ileana a dispus construirea unei capele la Bran și aducerea inimii mamei sale aici. În anul 1968 capela a fost profanată de către comuniști iar cele două casete cu inima reginei au fost strămutate la Muzeul Național de Istorie a României din București. În biografia acestei femei deosebite se află și alt gest care îi întregește personalitatea. În data de 25 martie 1926, de Bunavestire, regina trece la ortodoxism. Într-o ceremonie desfășurată la palat s-a spovedit, fiind dezlegată de către patriarhul Miron Cristea și primită în sânul Bisericii Ortodoxe Române. La moartea sa (18 iulie 1938), patriarhul rostește o scurtă rugăciune și cu gest blând îi închide ochii pentru totdeauna. Se zice că patriarhul ar fi spus după încheierea ceremoniei de înmormântare următoarele vorbe; ”În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit intens viața”. Spre final prezint două păreri autorizate despre Regina Maria din partea unor contemporani. Nicolae Iorga – “Regina Maria este cea mai frumoasă legendă încă din timpul vieții”. Ion Gheorghe Duca, în lucrarea sa Amintiri politice – “Regina Maria este o ființă de care trebuie să te sfiești. Este o strălucire la fizic, ca și la moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă de o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru picture, pentru calorie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gândire, originalitate de expresie și curaj…”. O sugestivă descriere a simbolurilor întruchipate de regină, a fost prezentată de scriitorul Cezar Petrescu în ziarul “România”, editorialul “Cel din urmă drum” prin care a redat magistral durerea unei întregi comunităţi la moartea acesteia: “Pe unde toate trecerile au fost triumfale, în aclamaţii, surâsuri şi fluturări de batiste, acum drumul cel din urma e cu mâinile nemişcate pe piept, cu ochii, cu faţa, cu zâmbetul, cu toată lumina astupată de un negru capac, într-o cutie dreptunghiulară purtată pe un afet de tun. Îmi amintesc o zi cu soare dulce şi molatec de toamnă, cândva în 1906. Elev de gimnaziu provincial rătăceam uimit de toate minunile Capitalei, căci toate mi se păreau minuni, neavând încă ochiul pentru a deosebi ceea ce e superficial, improvizat şi vulgar. Deodată în acea lume pestriţă şi gureşă, s-a lăsat o tăcere, a străbatut un fior. Trecea Principesa Maria de atunci, într-o largă Victorie leganată pe arcuri, după moda vehiculelor din acea vreme. Era numai Principesă, ţinută laoparte de politica vremii, dar trecea ca o Regină aclamată de poporul Ei, după scurta clipă de reculegere, de înfiorată şi muta adoraţie a mulţimii. Tot ce era vulgar, bălţat, zgomotos pe stradă, se înobilase în acea unanimă pornire către făptura care reprezenta supranaturalul, o idealitate în absolut. Au venit mai târziu alte vremi, când pe acelaşi itinerar fixat cortegiului funerar de acum, trecerile Reginei Maria dezlănţuiau aclamaţii însufleţite. În anii neutralităţii când toţi ştiau că Dânsa veghează pentru “războiul nostru”. În ziua întoarcerii din Moldova. După Încoronare. Atâtea şi atâtea ceasuri, zile, aniversări, pe care prezenţa sa le transfigurase într-o magie de zână a basmelor noastre ce umplu întreg Universul cu minuni. Basmul e sfârşit. Minunea sfârşită. Pe unde a trecut zâmbind, luminând ziua cu lumina ochilor de azur, ultimul drum într-o mare tăcere, în întunericul de sub negrul capac, cu mâinile reci pe piept – mâna care atât de gingaş, aerian, euritmic răspundea imnurilor de adoraţie. Nu vi se pare oare că bulevardele şi străzile Capitalei noastre pe unde a trecut, vor rămâne de acum pentru totdeauna mai goale, mai triste, mai fără de sens, ca într-o cetate unde a fost nimicită o frumuseţe şi o armonie, de unde a plecat o Icoană ocrotitoare?”

3. Regina Elena (1896-1982), descendentă a familiei regale a Greciei, a fost încântată să promoveze tradițiile autentice românești, fiind celebre în epocă fotografiile sale în costume populare.

După proclamarea lui Mihai ca rege, în 1927 și 1940, a avut calitate de Regină-Mamă, însoțindu-și fiul în ținute elegante, după moda epocii. Diadema cu motive grecești a Reginei Elena a reprezentat un accesoriu remarcabil, fiind purtată cu onoare la ocazii speciale de Regina Ana și de Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei.

Regina mamă Elena a României, la naștere principesă a Greciei și Danemarcei, a fost soția principelui moștenitor Carol al României (viitorul rege Carol al II-lea) și mama regelui Mihai, care s-a născut la data de 3 / 15 mai 1896 la Atena și a decedat la data de 28 noiembrie 1982 la Lausanne în Elveția. Ea s-a căsătorit în anul 1921 cu principele moștenitor Carol al României, dând în același an naștere principelui Mihai (viitor rege). După ce la sfârșitul anului 1925 Carol a rămas în străinătate cu amanta sa, principesa Elena s-a ocupat de educația fiului ei, devenit moștenitor al tronului. În timpul primei domnii a regelui Mihai (1927-1930), Elena a divorțat de Carol. Odată cu reîntoarcerea lui Carol din străinătate și uzurparea tronului fiului său (la 8 iunie 1930), Elena a pierdut controlul legal asupra sorții copilului său, fiind supusă unei campanii de șicane din partea lui Carol. În cele din urmă, principesa Elena a preferat să părăsească România (1932), fiindu-i permis să își vadă fiul timp de 2 luni în fiecare an și stabilindu-se la vila Sparta din Florența – Italia. Odată cu abdicarea lui Carol al II-lea, Ion Antonescu i-a cerut să se întoarcă în țară, Elena a revenit în țară în septembrie 1940, primind titlul de Regină mamă și apelativul Majestate. A devenit cel mai apropiat consilier și confident al Regelui Mihai. După abdicarea Regelui Mihai (decembrie 1947) Elena a împărtășit soarta fiului ei, trăindu-și restul vieții în exil, la Florența. În ultimii ani s-a mutat, din cauza sănătății, la Lausanne, apoi la Versoisx. Regina Elena a ținut un jurnal, care nu a fost publicat până în prezent. Pe 18 octombrie 2019 rămășițele Reginei Elena au fost aduse din Elveția în România pentru ca a doua zi să fie reînhumată în noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală din Curtea de Argeș.
4. Regina Ana (1923-2016) a fost discretă atât în viața publică, cât și prin vestimentație. Atenția mai redusă a Reginei Ana la adresa modei și ținutelor de gală a fost moștenită de la mama sa, prințesa Margaret a Danemarcei, care obișnuia să spună: „Eu nu mă îmbrac, eu mă acopăr”.

Într-un interviu din anul 2008, Regina Ana spunea că a preferat să se ocupe de casă, iar ideea de protocol nu-i spunea nimic. Modestia este însă motivul pentru care Regina Ana omite să amintească de o perioadă din cel de-Al Doilea Război Mondial, când a purtat cu mândrie și respect uniforma forțelor militare franceze libere, fiind decorată cu Crucea de Război a Franței.

Principesa Ana de Bourbon-Parma (cunoscută și sub apelativul Regina Ana, prenume complet Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite, a fost soția regelui Mihai al României și fiica prințului Rene de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei, care s-a născut la data de 18 septembrie 1923 la Paris și a decedat al data de 1 august 2016 la Morgest – Elveția. L-a cunoscut pe regele Mihai al României la nunta principesei Elisabetei a Marii Britanii, în noiembrie 1947, cei doi logodindu-se înainte de întoarcerea regelui în România.

Guvernul Groza nu și-a dat acordul pentru căsătorie. Mai mult, l-a forțat pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947. Cuplul s-a căsătorit în cursul anului următor, în ciuda opreliștilor de natură religioasă. Iata ce a scris cândva despre întâlnirea cu tânărul militar și rege al României – Mihai: “Am văzut-o pe regina Elena, pe ducesa de Aosta, pe sora ei și pe mama, iar de vorbă cu ele, în picioare, era un tânăr în uniformă, regele Mihai al României... Cum nu ieșisem de multă vreme din armată, în loc să fac o reverență, am luat poziție de drepți și l-am salutat lovind călcâiele, ca un soldat! M-am simțit atât de umilită de mine însămi, încât am ieșit imediat“. Căsătoria Principesei Ana de Bourbon-Parma cu Regele Mihai a avut loc în exil, în iunie 1948 la Atena. La început, au trăit în Italia, apoi în Marea Britanie și apoi în Elveția. Cu Mihai a avut 5 copii, toate fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. S-a stins din viață la ora 13.45 la Spitalul Morges – Elveția în data de 1 august 2016 și a fost înmormântată în noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de Argeș.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DUEL EPIGRAMATIC

DE LUAT AMINTE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BOTOȘANI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

George Enescu 1881 - 1955

Societatea numismatică română - Botoșani

Această medalie a fost realizată în anul 1991

de gravorul Gheorghe Adoc

George Enescu este considerat cel mai important muzician român, care s-a născut la data de 19 august 1881 în localitatea Liveni din județul Botoșani și a decedat în data de 4 mai 1955 la Paris. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella. Între anii 1888-1894, studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie). La vârsta de 8 ani debuzează ca violinist. Presa vieneză l-a numit „un Mozart român“. După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Printre colegii săi de la Paris se numără Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs. Debutul său componisitic în condiţii excepţionale, datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu, are loc pe 6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1. În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva. Din primii ani ai secolului al XX-lea datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op. 11(1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908). Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier. În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele laureate. După război, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean a dirijat, începând din 1923, orchestre prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago Symphony. Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu. "Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe." (Yehudi Menuhin) În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public. În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi. În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino), pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România. Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33. George Enescu se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi este înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris.

Insigna - Al doilea târg al colecționarilor de numismatică,

anticariat, filatelie, antichități 22 - 23 noiembrie Botoșani

Organizatori: Stelian Brânzei, Romeo Iulian Ciocănea, Costel Dănilă

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 oct.1948) membru al Academiei Române. Prin tot ce a scris Eminescu este contemporanul vremurilor actuale. Deasupra am aplicat o fotografie a lui Mihai Eminescu la 1870 și dedesubt câteva luări de poziție ale gazetarului de excepție care a fost el;

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei.
Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boierești și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării - despre clasa politică a României.
Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și din alta, e o politică necoaptă.
Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mănâ cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine.
Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege
Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu fatalismul raselor nefericite, duce greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statui, din in pânzătură fină, din fier maşini, din lână postavuri.
Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic este curată muncă zadarnică
De când e lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus, iar economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică este mama celei politice.
Lucrul la care aspiră toţi este de a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă de a introduce în ţară condiţiile de cultură sub care asemenea rezultate să se producă de la sine.
Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată.
Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială.

Insigna - cu ocazia zilei de 15.01.2009 poeții au făcut un

pelerinaj la Biserica Uspenia din Botoșani

unde a fost botezat Mihai Eminescu

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Piesa medalistică de mai sus este o insignă de tablă realizată prin grija renumitului numismat și colecționar Stelian Brânzei din municipiul Botoșani cu ocazia unui pelerinaj pe care l-a făcut un grup de poeți la Biserica Uspenia din localitate, ocazionat de aniversarea marelui poet Mihai Eminescu în ziua de 15 ianuarie 2009. Insigna este rotundă , are diametrul de 58 milimetri și s-a realizat într-un tiraj de doar 5 exemplare.

Biserica Adormirea Maicii Domnului (Uspenia sau Ospenia) din Botoșani este cea de-a doua ctitorie a Elenei Rareș, soția lui Petru Rareș. A fost ridicată în 1552 și a urmărit modelul bisericii Sf. Nicolae a lui Ștefan cel Mare. Meșterii veacului al XVI-lea au reprodus planul și structura prototipului botoșănean până la elementele de detaliu ca, de exemplu, decorul calotei pronaosului realizat cu nervuri ceramice dispuse după un desen simplificat, în formă de cruce. Turla cu 12 laturi a primit aceeași subliniere în compoziția exterioară, prin dubla bază stelată cu 8 colțuri. Decorul arhitectural ,alcătuit din firide și ocnițe, a fost completat cu discuri smălțuite în culorile galben și verde și - probabil - cu zugrăveli policrome. Biserica a fost reparată în anii 1724 - 1725 de către voievodul Ion Mihail Racoviță, dar stadiul cercetării nu permite constatarea unor transformări introduse cu această ocazie. În schimb, intervenția din anul 1819, consemnată cu inscripție, a dat bisericii aspectul de astăzi, adăugând pe latura de vest un turn-clopotniță în stil clasicist, admirabil proporționat. Corpul bisericii a fost unificat cu clopotnița prin ridicarea zidăriei triconcului la nivelul unei cornișe generale susținută de console, acoperindu-se astfel baza stelată inferioară a turlei. Cu înfățișarea actuală, Uspenia ilustrează două faze majore ale arhitecturii moldovenești: faza primei jumătăți a veacului al XVI-lea, în care inovațiile decorului policrom îmbracă structurile tradiționale și clasicismul începutului veacului al XIX-lea. Păstrarea Uspeniei ferită de transformările estetizante suferite de celelalte două ctitorii domnești va permite efectuarea unei restaurări, care să cuprindă, în linii mari, readucerea golurilor de ferestre la dimensiunile epocii și dezvelirea paramentului originar al primei faze de construcție, păstrând însă aportul valoros al veacului al XIX-lea, inclusiv învelitorile de factură barocă. Pictura interioară a bisericii a fost refăcută complet după Revoluția din anul 1989. În curtea bisericii tronează maiestuos statuia poetului national Mihai Eminescu, care a fost botezat chiar în această biserică.

Expoziția filatelică Botoșani '94

Simpozionul național de aeroionizare Electrocontact - 1984

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Conform DEX aeroionizarea este o concentrare de aeroioni (ioni din atmosferă) sau o metodă de tratamanet cu ioni electrici din aer, în boli nervoase și dermatologie. Aeroionizarea negativa si oxigenarea sunt mijloace utilizate in scopul accelerarii refacerii postefort a tuturor sportivilor, dar in special al celor care efectueaza eforturi de anduranta lunga. Ele pot fi asigurate natural, prin cura de altitudine, sau artificial, in camere special amenajate. Deoarece incarcarea aerului cu aeroioni negativi este direct proportionala cu cresterea altitudinii, aeroionizarea si oxigenarea naturale se realizeaza in conditii de altitudine. Concentratia ionilor negativi din aer este de asemenea influentata si de nivelul umiditatii, al temperaturii aerului si de viteza de deplasare a vantului. Cele mai bune conditii se intalnesc la altitudini de 800 – 1000 metri. Artificial aeroionizarea si oxigenarea pot fi realizate in camere special amenajate, dotate cu generatoare de aeroioni negativi si cu butelii de oxigen. Deasupra am postat un aparat de măsurare a ionizării a aerului. Efectele aeroionizarii si oxigenarii la nivelul organismului sunt:

cresterea numarului si stabilitatii globulelor rosii;
stimularea metabolismului si a randamentului energetic;
cresterea rezistentei organismului la actiunea agentilor stresanti, in special a frigului, hipoxiei si solicitarii fizice crescute;
cresterea capacitatii de efort;
sedarea sistemului nervos central;
regularizarea valorilor tensiunii arteriale, a colesterolemiei, calcemiei si a potasiemiei;
revenirea mai rapida postefort, in special a parametrilor cardio – vasculari si respiratori.

Aeroionizarea si oxigenarea se fac in sedinte zilnice cu durata de 10 - 15 minute, in stare de relaxare, de preferat in pozitie decliva. In cazul oxigenarii efectele sunt ameliorate prin asocierea exercitiilor de respiratie.

Grupul Industrial “Electrocontact” Botosani se constituie ca un important furnizor de solutii in domeniul aparatelor pentru distributie si comanda electrica, destinate atat utilizarii industriale cat si celei casnice. O activitate definitorie in cadrul domeniului de activitate principal al firmei il constituie proiectarea, producerea si comercializarea de aparate pentru distributie si comanda electrica de joasa si medie tensiune. Grupul se prezinta azi cu o oferta competitiva si diversificata pentru sectoare dinamice si importante ale economiei: echipamente si accesorii pentru industria chimica si petrochimica, aparataj electric pentru industria siderurgica, navala, constructii civile, constructii de masini-unelte, echipamente pentru masurarea si distributia energiei electrice. Gama de produse cuprinde: aparataj anti exploziv, sesizoare inductive si optoelectronice, comutatoare cu came, limitatoare, separatoare, micro intrerupatoare, prize si fise industriale, transformatoare, blocuri de masura monofazate si trifazate, etc. Sus am postat logo-ul şi clădirea actuală ale Grupului industrial “Electrocontact” - Botoşani.

Casa de cultură a sindicatelor - Botoșani - 1986 - 1996

Prin Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 177 din 13 mai 1978, a fost aprobată nota de comandă pentru întocmirea proiectelor lucrărilor de construcţii şi instalaţii al obiectivului „Casa de Cultură Botoşani”. Prin Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 332 din 13 septembrie 1979, a fost trecut în folosinţă gratuită şi fără termen, Uniunii Generale a Sindicatelor din România, suprafaţa de 3438 metri pătrați teren din proprietatea statului aflată în administrarea municipiului Botoşani şi a fost aprobat proiectul de execuţie al obiectivului „Casa de Cultură a Sindicatelor Botoşani” pentru ca în data de 12 februarie 1986 să se facă recepția preliminară a construcției iar în data de 28 februarie să se inaugureze oficial. În anii imediat următori se înfiinţează Ansamblul vocal-instrumental „Mărgineanca” și Trupa de teatru „Rampa”, ca formații proprii ale casei de cultură. Numărul grupurilor şi formaţiilor artistice din Casa de Cultură a Sindicatelor Botoşani creşte progresiv, obţinând la fazele pe ţară ale festivalului național “Cântarea României” numeroase premii şi titlul de laureat. În acei ani existau: Corala „George Enescu”, formații de dans tematic, modern și clasic, formații și soliști d emuzică ușoară, grupuri de muzică folk dar și satiră și umor, ansamblul folcloric „Balada” - formaţie de dansuri populare, taraf de muzică populară, solişti vocali şi instrumentali de muzică populară, formaţie de teatru poetic, grup de recitatori, Cercuri practice de fotografie, muzică uşoară, cursuri de dans modern, croitorie, stenodactilografie, ospătari, depanare radio – tv, coafură frizerie, cenaclu de creaţie literară. Sub egida casei de cultură se organizează festivalurile: „Miss Preuniversitaria” (1992), „Toamna Bobocilor” (1993), festivalul de teatru “Lyceum” (1996), festivalul concurs de folclor „Dorule, floare de rouă” (2003),festivalul Micul Prinț (2003) și festivalului „Artele copilăriei” (2009). În anul 2000 prin hotărârea Consiliului Local Botoşani, lângă numele „Casa de Cultură a Sindicatelor” a fost adăugat şi numele marelui savant Nicolae Iorga, astfel acum se numeşte Casa de Cultură a Sindicatelor „Nicolae Iorga” Botoşani. Din 2004 în sediul Casei de Cultură a Sindicatelor „Nicolae Iorga” Botoşani se află şi sediul Filarmonicii Botoşani.

Botoșani este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Botoşani. La 20 februarie 2009 se estima că municipiul Botoşani ar avea o populație stabilă de 116110 locuitori. Oraşul este așezat în partea de sud-vest a județului şi este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sf. Maria ce datează din anul 1350. Amplasat la intersecția principalelor drumuri comerciale, de-a lungul vremii, Botoşaniul a fost un înfloritor târg al Moldovei și un centru al producției meșteșugărești româneşti. Orașul este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sfânta Maria care datează din anul 1350. Sus am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură botoșănene din vremuri diferite dar și vechi trimiteri poștale ilustrate.

Calea Națională

Biserica Sfântul Nicolae-Popăuți

Palatul administrativ

Bulevardul Mihai Eminescu

Azilul Sofian

Institutul Sofian

Liceul Laurian

Grădina Belvedere

Primăria

Prefectura

Judecătoria

Cazarma Regimentului 8 Roșiori

Cazarma Regimentului 37 Infanterie

Hala de carne

Uzina electrică

Camera de Comerț

Internatul Liceului Laurian

Gara

Biserica catolică

Casa C. Anchele - Calea Națională

Banca Națională

Casele Văsescu

Cazarma Batalionului de Vânători

Hotelul Regal

Mănăstirea Agafton - Botoșani

Biserica Sfântul Gheorghe

Externatul de fete

Județul Botoșani este situat în nordul regiunii Moldova din România, care face parte din regiunea de dezvoltare Nord-Est. Judeţul are suprafaţa de 4986 kilometri pătrați, numără aproximativ 450000 de locuitori şi are capitala în municipiul cu acelaşi nume, Botoşani. Ca subunităţi administrative este compus din 2 municipii - Botoșani, Dorohoi, 5 oraşe - Bucecea, Darabani, Flămânzi, Săveni, Ștefănești 71 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și vechi trimiteri poștale ilustrate.