Epaminonda's Blog.....: ALGECIRAS

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea spaniolă ALGECIRAS, comarca

CAMPO DE GIBRALTAR, provincia CADIZ, comunitatea

ANDALUZIA, din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale

ilustrate și o insignă locală.

Biserica Palma

Piața Constituției

Piața San Isidoro

Gara maritimă

Spitalul

Arcul El Cobre

Gara veche

Gara nouă

Institutul politehnic

Palatul de Justiție

Biblioteca

Heliportul

Bustul Generalului Castanos

Auditoriul Milan Picazo

Hotelul Cristina

Hotelul Cristina - Terasa

Hotelul Cristina - Intrarea

Hotelul Cristina - Salonul de lectură

Hotelul Regina Cristina

Corida Las Palomas

Strada Jose Luis Torres

Strada General Castanos

Strada Eduardo Dato

Parcul

Stadionul

Capela Maica Domnului

Turnul Espolon

Portul

Studioul local de radio

Piața comercială

Statuia Escopetero de Getares

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Insignă locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

DE LUAT AMINTE

O POEZIE UMORISTICĂ

PROPRIE

DE LA UN OM DEȘTEPT

_________xxx_________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Liviu Rebreanu * 1885 - 1944

Pădurea spânzuraților, Ion, Jar, Golanii, Ciuleandra,

Adam și Eva, Răscoala, Gorila, Amândoi

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 2020 având tema: „135 ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu”. Pe avers este redat chipul stilizat al prozatorului Liviu Rebreanu și înscrisurile: “Liviu Rebreanu” (scris de mână) și anii de viață: “1885 – 1944”. Pe revers este redat un ornament decorativ și înscrise numele unor opere ale autorului: “Pădurea spânzuraților, Ion, Jar, Golanii, Ciuleandra, Adam și Eva, Gorila, Răscoala și Amândoi.” Produsul medalistic s-a realizat în două variante de metal - compoziție:

Argint: puritatea – 92,5%, forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri, greutatea – 180 grame, calitatea – patinată, tiraj – 60 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 930 lei.
Aliaj de cupru: forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri, calitatea – patinată, tirajul – 40 exemplare și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 363 lei.

Liviu Rebreanu - romancier, dramaturg şi academician român - este scriitorul care a fost preocupat de tot ce îl înconjoară, de transformările sociale şi politice ale vremii sale, luând din cotidian doar acele clipe care puteau să-i întrețină conștiința inovatoare. Criticii literari sunt de acord că Rebreanu este unul dintre marii scriitori ai literaturii noastre, George Călinescu afirmând că ,,Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”. Ca autor de romane sociale, scriitorul a ilustrat în mod extraordinar psihologia ţărănească, atât prin reprezentarea unor exponenţi individuali ai acestei categorii sociale (Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica) în romanul Ion, cât și prin reprezentarea „gloatei”, a ţărănimii în alcătuirea ei, cum sesizăm în romanul Răscoala. Operele lui Rebreanu îl statornicesc pe marele romancier în fruntea celor mai de seamă scriitori contemporani şi propulsează romanul românesc în rândul capodoperelor universale. Liviu Rebreanu a izbândit ca scriitor desăvârșit întrucât omul s-a aflat permanent în centrul scrierilor sale: „Ce-ar fi pământul fără om! [...] Universul numai prin om a devenit o realitate interesantă ... Altfel, fără om, e o zbuciumare fără ţintă de energii oarbe...”. Redau un citat interesant din Liviu Rebreanu: „Viitorul ni-l putem modela după cum vrem. Viața este un lut căruia voința îi dă forma.” Mai jos redau câteva repere biografice din viața personajului:

1885 — La 27 noiembrie se naşte în satul Târlişua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca, azi județul Bistriţa-Năsăud) Liviu Rebreanu, primul dintre cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu (1863-1914) şi ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinereţe, mama sa (1865-1945) era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena din Becleanul de baştină. Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila.
1889 — Familia Rebreanu se mută în comuna Maieru, pe valea Someşului.
1891 — Începe cursurile şcolii primare în Maieru.
1895 — Urmează două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud.
1897 — Se transferă la Liceul german din Bistriţa unde a urmat încă trei clase.
1898 — În clasa a IV-a, scrie "întâia şi ultima poezie". Fascinat de o tânără actriţă dintr-o trupă ambulantă ungurească, scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acelaşi gen dramatic.
1899 — Familia Rebreanu se mută în satul Prislop.
1900 — Începe Şcoala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă graniţa cu Austria). La sfârşitului anului I a obţinut calificativul "eminent". Ca şi la Bistriţa, a manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiul limbilor străine.
1902 — După abateri de la regulamentul școlii, a fost retrogradat din funcţia de chestor. La sfârşitul celui de-al doilea an de şcoală reală, a primit doar distincţia simplă. În cel de-al treilea an a pierdut şi distincţia simplă, din cauza mediei scăzute la purtare.
1903 — Urmează Academia militară "Ludoviceum" din Budapesta până în 1906, deşi s-a simţit atras de medicină. Din nou, în primul an, a primit distincţia de eminent.
1906 — La 1 septembrie a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula. Acolo, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice, Vetélytársak - Örveny (Rivalii - Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi).
La Budapesta şi Gyula a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături băneşti, a fost forţat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", s-a hotărât să se dedice literaturii.
1908 — La 12 februarie demisionează din armată şi revine la Prislop.
La 1 noiembrie a debutat în presa românească la Sibiu, unde în revista Luceafărul îi apare nuvela Codrea.
1909 — Pentru scurt timp este funcţionar la primăria din Vărarea.
Participă la serbările Astrei de la Sibiu. Trece munţii şi se stabileşte la Bucureşti. Participă la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, unde va prezenta nuvela Proştii.
1910 — În luna ianuarie 1910, pe baza convenţiei cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităţilor româneşti extrădarea gazetarului. În februarie, Rebreanu a fost arestat şi deţinut la Văcăreşti. Într-un memoriu adresat autorităţilor româneşti în luna mai, tânărul scriitor a menţionat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfăşurat-o în slujba românilor de peste munţi. În închisoarea Văcăreşti a terminat nuvela Culcuşul.
După o lungă detenţie la închisoarea Văcăreşti, este extrădat şi întemniţat la Gyula. Aici scrie Golanii şi începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale) al scriitorului maghiar Szini Gyula. Autorul îi era prieten şi, după mărturisiri datând din acele zile, împreună ar fi scris mai multe lucrări. Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier képek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la Bucureşti, în paginile Universului literar (1913) şi în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula.
La 16 august este eliberat din închisoare.
S-a angajat ca ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi în Nimigea. Din Bucureşti a primit vestea că piesa Osânda va fi pusă în citire, ulterior, însă, a fost respinsă.
În toamna anului 1910 se afla într-o situaţie materială precară. Împreuna cu Mihail Sorbul, scoate revista Scena, dedicată teatrului şi muzicii.
A fost angajat la Ordinea, unde redactor-şef era Ștefan Antim, ce apare în Răscoala ca personajul Antimiu.
La 25 octombrie 1910 a debutat în Bucure;ti, în revista Convorbiri critice.
1911 — An dedicat teatrului. Până în 1912, a avut îndeletniciri diverse: de la întocmirea repertoriului la reclama publicitară; de la traducerea unor piese (Hoții de Schiller şi Ofițerul de Franz Molnar) la pregătirea revistei bilunare Teatrul.
În iunie este numit secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, condus de Emil Gârleanu. O lună mai târziu, la teatrul din Craiova a sosit şi Ştefana (Fanny) Rădulescu (viitoarea soţie a scriitorului); ca artistă, va debuta pe scena teatrului din localitate, în spectacolul cu piesa Rapsozii de Victor Eftimiu (9 octombrie).
Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români.
1912 — În data de 15 ianuarie, presat de acute nevoi materiale, începe să publice în revista craioveană Ramuri, condusă de Constantin Şaban-Făgeţel.
Pe 19 ianuarie se căsătoreşte cu actriţa Ştefana (Fanny) Rădulescu, adoptând-o şi pe fiica acesteia, Puia-Florica.
Pe data de 1 mai părăseşte Craiova, stabilindu-se la Bucureşti. Soţia a fost angajată la Teatrul Național, la intervenţia lui Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. În Capitală a avut colaborări sporadice la ziare şi reviste, fiind copleşit de greutăţi materiale. Familia rămasă in Prislop îi cere ajutorul cu disperare, deşi învăţătorul Vasile Rebreanu mai lucrează "ca cancelarist" la avocatul Tudor Moisil.
1913 — Din luna iulie, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), s-a angajat ca reporter la Adevărul (la sfârşitul războiului a fost concediat).
1916 — În 27 august România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofiţer, s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureştiul. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.
1917 — Între 12/13 mai, fratele său Emil Rebreanu, ofiţer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraţilor).
1918 — În primăvară a fost arestat şi anchetat de autorităţile de ocupaţie, dar Liviu a reuşit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialişti, a trecut în Moldova şi a locuit o vreme la Iaşi. În luna noiembrie a revenit în Bucureşti.
1919 — Reîntors la Bucureşti, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraţilor, fără să reuşească să finalizeze romanul. În vacanţa din vară a călătorit cu soţia în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârşitul tragic al lui Emil.
1922 — Termină de scris romanul Pădurea spânzuraţilor, care primeşte "Marele premiu al romanului".
Primeşte medalia „Bene Merenti".
1929 — În decembrie a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o timp de un an. La însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcţiei Educaţiei Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor.
1930 — Pe 19 noiembrie în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului. A cumpărat o casă şi o vie la Valea Mare, lângă Piteşti, unde vor fi scrise majoritatea cărţilor sale de-acum încolo.
Apare filmul Ciuleandra, primul film sonor în care se vorbeşte româneşte, cu premiera pe 30 octombrie, la cinema Capitol din Bucureşti.
1939 — Pe 25 mai, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, Rebreanu este ales membru al Academiei Române.
1941 — La începutul anului a fost numit din nou director al Teatrului Naţional. A acceptat numirea de director al cotidianului Viaţa.
1942 — În luna ianuarie a luat parte la un turneu de conferinţe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie a călătorit la Zagreb şi Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societăţii culturale pan-europene. Aici a susţinut ca aceasta să nu facă nici un fel de politică, ci numai literatură.
1944 — La 4 aprilie fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică.”
La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viaţă la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o maşină alături de generalul Manolescu şi Rică Georgescu, fiind împuşcat de un soldat care asigura un baraj, rană din care i s-a tras decesul.

Carol I - Principele României

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1866 și se constituie ca un omagiu adus industriei. Piesa este confecționată din argint, are forma rotundă și diametrul de 52 milimetri. În centrul aversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este redat chipul Principelui Carol I privind spre stânga, încercuit de inscripția: “CAROLUS I. PRINCEPS ROMANIA”. Pe revers se prezintă o alegorie cu zeița Victoria în picioare, purtând în mâna stângă o cunună de flori, iar în dreapta o ramură de măslin, îndreptate spre un lucrător ce are la picioare unelte de lucru și produse manufacturate.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Insigna - Cupa U.T.C. '80 selecție (atletism)

(Uniunea Tineretului Comunist)

Atletismul apare în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa studenților care studiau în țările occidentale. În timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând competiții de alergări, sărituri și aruncări. Primul concurs organizat de atletism are loc în anul 1882 la București, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab. Treptat, crește interesul pentru activitatea sportivă, în general, și atletism, în particular. Se organizează curse care atrag un număr mare de concurenți, se conturează o literatură de specialitate și sunt organizate competiții pe criterii de vârstă. Mai mult, cu prilejul serbărilor școlare sunt introduse întreceri la alergări și sărituri la mai multe licee din diverse orașe. În anul 1912, se înființează Comisia de atletism, alergări pe jos și concursuri, parte din Federația Română a Societăților Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federației Române de Atletism (FRA), a 19-a federație pe lista mondială, care în anul 1923 se afiliaza la Federația Internațională de Atletism Amator (IAAF). Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în anul 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din anul 1922, femeile vor avea propriile competiții, iar trei ani mai târziu vor fi organizate primele Campionate Naționale Feminine, precum și primele Campionate pentru juniori. În anul 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegație a Romaniei formată din 10 atleți și 2 atlete participă pentru prima dată la o astfel de competiție, iar în același an debutează Campionatele Universitare din România. În anul 1930, la Atena, atleții români se clasează pe locul al doilea, la prima ediție oficială a Jocurilor Balcanice, iar în anul 1934, la ediția inaugurală a Campionatelor Europene, participă 4 atleți români. În anul 1937, FRA organizează, pentru prima dată în România, Jocurile Balcanice, iar în anul 1948 debutează seria Campionatelor Internaționale ale României, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Începând cu anul 1952, atleții români participă cu regularitate la toate marile competiții mondiale și europene și scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului românesc.

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret și rezerva de militanți a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România. În timpul Republicii Populare Române, organizația s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României.

Mai sus admiri steagul şi carnetul de membru UTC.

Campionatul Aquila S.S.C.R. Premiul I * 1-X-1922 ciclism

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - Evidențiat în munca sportivă - Flamura Roșie

În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, printre care și sportivii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecărora. Aici se încadrează și insigna Evidențiat în munca sportivă în cadrul clubului sportiv Flamura Roșie. Au existat mai multe cluburi cu această denumire în regimul comunist, deci nu se știe precis cărui club anume a aparținut această insignă. Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. De pe insignă nu lipsesc laurii de pe margine simbolizând “victoria finală” în efortul de creare a “societății socialiste multilateral dezvoltate” și a “omului nou”.

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII