Epaminonda's Blog.....: DIERSBACH

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea austriacă DIERSBACH,

bundes landul AUSTRIA SUPERIOARĂ, dar și câteva vederi

generale.

Biserica Sfântu Martin

Hotelul IBB

Cazarma PSI

Arhitectură locală

Vederi generale

xxx

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

O POEZIE

UMORISTICĂ PROPRIE

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - (Mihai Eminescu)

Festivalul literar Mihai Eminescu

Ediția a VIII-a Dumbrăveni - Suceava

15 iunie 1889 - 15 iunie 2015 Dumbrăveni

"Nu credeam să-nvăț a muri vreodată" - M.Eminescu

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

De 11 ani în localitatea Dumbrăveni de lângă Suceava se desfăşoară Festivalul de literatură „Mihai Eminescu”, în iunie, dar şi în decembrie, într-o variantă mai redusă datorită vremii (şi nu vremurilor). Este, de fapt, un festival internaţional, prin participarea unor personalităţi de marcă din România, R. Moldova, Ucraina, Franţa, Turcia. De ce la Dumbrăveni? Pentru că o legendă spune că poetul nostru naţional aici s-ar fi născut, tatăl său fiind o perioadă, căminar. Legenda nu se confirmă în totalitate, dar este o legendă lucrătoare, dovadă emulaţia de spirit eminescian care se simte. Apoi, la Dumbrăveni, Eminescu este respectat şi aniversat / comemorat cum se cuvine sau cum i-ar fi plăcut lui însuşi. Trebuie să subliniem rolul imens al primarului comunei Dumbrăveni, Ioan Pavăl, al secretarului primăriei, Mihai Chiriac, al consilierilor locali, care au reuşit să facă din Eminescu o sărbătoare naţională cu reverberaţii europene. După Academia Română, comuna suceveană Dumbrăveni a realizat / realizează / va realiza cea mai distinsă şi pertinentă manifestare cultural-ştiinţifică din Ţară. Este aproape incredibil cum edilii dumbrăveneni ştiu să atragă nu numai marile personalităţi culturale şi ştiinţifice, dar mai ales sponsorii. Şi au mai avut o mare înţelepciune: să apeleze la Academia Română, acad. Eugen Simion fiind preşedintele de onoare al Festivalului literar „Mihai Eminescu”, precum şi la Academia de Ştiinţe din Chişinău. Şi mai e ceva de spus apăsat. S-au cheltuit mulţi bani, de la sponzori în special, şi nu în zadar. Pe lângă diplome, medalii, insigne, însemne etc., Primăria comunei Dumbrăveni a înţeles că trebuie să facă ceva care să dăinuie peste vremuri: tipărirea unor cărţi de mare valoare şi necesitate.

Dumbrăveni este comună din județul Suceava care include și satul Sălăgeni. Teritoriul comunei este situat în partea de nord-est a României, la limita administrativă a județului Suceava, la granița cu județul Botoșani. Teritoriul comunei este situat pe malul drept al râului Siret, la contactul podișului Dragomirnei( Podișul Sucevei) cu lunca Siretului. Prima atestare scrisă se află în cartea lui M. Costachescu ,,Documentele moldovenești înaintea lui Ștefan cel Mare’’, care spunea: "… identific satul din 1430 Dvoriștea, unde au fost curțile lui Dumbravă cu Dumbrăvenii din județul Botoșani. El este în fața Mândreștilor peste Sirete. Era și în veacul al XIV-lea. Își are numele de la un Dumbravă." Anul 1865, este anul în care, ca urmare a aplicării noii Legi comunale, este înființată comuna Dumbrăveni, compusă din cătunele Dumbrăveni, Sălăgeni, Văratec și Verești. Comuna Dumbrăveni este traversată de la vest la est de drumul național DN 29 Suceava-Botoșani, arteră de maximă importanță în structura rutieră a județului Suceava. Comuna beneficiază și de accesul la cale ferată prin halta Bursuceni, integrată într-un sistem de tranzit național și transfrontalier. La recensământul din anul 2011 comuna număra 7480 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 95,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Dumbrăveni, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 58,98%, penticostali – 31,24%, adventiști de ziua a șaptea – 2,54%, creștini după evanghelie – 1,52% și restul – nedeclarată sau altă religie. Din cei 8000 de locuitori ai comunei, din anul 2007, un sfert erau plecați la muncă în diferite țări europene.

Muzeul Bucovinei - Suceava - România - fondat la 1900

Muzeul de Istorie -Edificiu din 1903

Muzeul Bucovinei, cunoscut și ca Muzeul Național al Bucovinei, în trecut Societatea Muzeul, Muzeul orășenesc Suceava, Muzeul Regional al Bucovinei, Muzeul Regional Suceava, Muzeul Județean Suceava, Complexul Muzeal Bucovina, este principala instituție muzeală din județul Suceava. Aceasta funcționează într-o clădire construită între anii 1902-1903, în stilurile neoclasic și baroc,situată pe Strada Ștefan cel Mare nr. 33, Suceava. Clădirea a fost inclusă, sub denumirea de Fosta prefectură, azi Complexul Muzeal „Bucovina”, pe lista monumentelor istorice din județul Suceava. Clădirea a fost construită la începutul secolului al XX-lea, în perioada în care primar al Sucevei era Franz Des Loges, după planurile arhitectului austriac Julius Bochner. Inițial, destinația edificiului a fost sediu administrativ al Căpităniei Districtuale (Kreisamt) Suceava. Pe lângă rolul de sediu al Căpităniei Districtuale în Ducatul Bucovinei, clădirea mai adăpostea Oficiul poștal și telegrafic și dar și pe cel vamal. După Unirea Bucobinei cu România clădirea a servit ca sediu al Prefecturii județului Suceava, iar după 1944 aici a funcționat Sfatul popular al orașului Suceava. Începând din anul 1968 adăpostește Secția de Istorie a Muzeului Județean Suceava. Între anii 1976-1979 edificiul a fost supus unor ample lucrări de renovare și de reamenajare interioară, cea mai mare parte a etajului fiind modificată pentru a corespunde cerințelor găzduirii Muzeului de Istorie din Suceava. Urmare a renovării suprafața clădirii a fost sporită de la 3000 de metri pătrați la aproximativ 5000 de metri pătrați. La data de 5 noiembrie 2015, după o absență de 35 de ani, este reamplasată pe frontonul clădirii stema imperială a monarhiei habsburgice. Astfel, fațada edificiului este adusă la starea inițială. Clădirea are două niveluri (parter și etaj), unde încăperile sunt dispuse simetric. Atât la parter, cât și la etaj, de o parte și de alta, se deschid din holul central, coridoare longitudinale, de-a lungul cărora se înșiruie camerele (câte 25 pe nivel). Modulul arhitectural central, care depășește prin înălțime aripile clădirii, este pus în evidență și de un ușor decroș, în axul căruia se găsește la parter intrarea, iar la etaj un balcon din fier forjat și un altorelief reprezentând stema imperială a monarhiei habsburgice, mărginită lateral de o cunună. Stema este sculptată în gresie și înfățișează un vultur bicefal. Același decroș este prezent și la cele două extremități ale edificiului dinspre Strada Ștefan cel Mare. Fațada este împărțită pe orizontală în două registre: cel corespunzător parterului, cu ferestre dreptunghiulare prinse într-un parament de bosaje de tip rustic, și cel superior, cu ferestre deasupra cărora sunt dispuse elemente în relief, fie sub formă triunghiulară, fie sub formă de bare orizontale, alternând grupat. Clădirea are un stil arhitectural eclectic, trăsăturile baroce îmbinându-se cu elemente neoclasice caracteristice edificiilor destinate să găzduiască instituții administrative austriece. Instituția muzeală astăzi are secții de arheologie, istorie, științele naturii, artă, memoriale, observator, bibliotecă (cu peste 82000 de volume), laborator zonal de restaurare și conservare, și patronează mai multe publicații de specialitate, între care Anuarul Muzeului Bucovinei. Muzeul Bucovinei include și administrează mai multe obiective medievale, muzee și case memoriale, ce constituie expozițiile permanente:

Cetatea de Scaun a Sucevei
Cetatea Șcheia
Curtea Domnească – Suceava
Muzeul de Istorie – Suceva
Muzeul de Științele Naturii – Suceava
Muzeul Satului Bucobinean – Suceava
Muzeul Etnografic “Hanul Domnesc“ – Suceava
Casa memorială “Simion Florea Marian” – Suceava
Casa memorială “Nicolae Labiș” – Mălini
Casa memorială “Eusebiu Camilar” – Udești
Casa și muzeul memorial “Ciprian Porumbescu” – Stupca
Casa-muzeu Solca (Casa “Saveta Cotrubaș” - Solca)
Casa-muzeu Bilca (Casa „George Muntean” - Bilca)
Muzeul de Istorie – Siret
Planetariul și Observatorul Astronomic din Suceava (până în anul 2008 când a fost cedat Universității „Ștefan cel Mare”, păstrându-și rolul de muzeu științific)

Bucovina – „Țara Fagilor” este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de austrieci în 1775 după ce regiunea a devenit provincie a Imperiului Habsburgic. La data de 28 Noiembrie 1918, la Cernăuți s-a desfășurat – în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan – Congresul general al Bucovinei. Cu majoritate zdrobitoare de voturi, Congresul a votat „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Patria-Mamă. După Cernăuţi, toate privirile românilor se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.În Anul Centenarului, ne aducem aminte de cuvintele emoționante ale poetului bucovinean Vasile Posteucă: „Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie”.Contextul european în care Bucovina se unește cu România este dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din Primul Război Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie. În 3 octombrie/16 octombrie împăratul Carol I lansează un manifest, Către popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar. Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie. Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei.

Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat Adunarea Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent. A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii. Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean. În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei.

Insignă fotbal - Rapid C.F.R. Suceava

(Căile Ferate Române)

Foresta Suceava, în trecut, Rapid C.F.R. Suceava este un club sportiv de fotbal din Suceava, care evoluează în Liga a III-a. Echipa joacă pe Stadionul Areni de 12500 locuri. Clubul a fost înființat în anul 1946, pe atunci Asociația Sportivă CFR Ițcani, echipă de fotbal care a purtat și numele de Locomotiva Ițcani. AS CFR Ițcani a reprezentat fotbalul sucevean în Divizia C după ce a fuzionat cu clubul Cetatea Suceava (1946-1947), apoi jucând numai în campionatul regional inferior al fotbalului românesc până în vara anului 2008. Rapid CFR Suceava, continuă tradiția de fotbal din municipiul Suceava, după dizolvarea echipelor CSM Suceaba, Foresta Fălticeni și FC Cetatea Suceava. La sfârșitul sezonului 2007-2008 au terminat pe primul loc în Liga a IV-a și au participat la barajul pentru promovarea în Liga a III, împotriva echipei ACS Miercurea Nirajului, campiona județului Mureș. Sucevenii au câștigat cu scorul de 2-1, promovând astfel în Liga a III-a. La finele sezonului 2011-2012, Rapid a reușit să se claseze pe primul loc al clasamentului Ligii a III-a, Seria C1, promovând pentru prima dată în istorie în Liga a II-a. După o serie de meciuri bune echipa a ajuns pe locul 3 în clasamentul Seriei I din Liga a II-a. În sezonul 2014-2015 clubul a reușit să se califice în premieră, în optimile Cupei României, după ce a eliminat pe Gaz Metan Mediaș. În vara anului 2016, echipa și-a schimbat numele din Rapid CFR Suceava în Foresta Suceava, un nume care face legătura cu cele mai importante rezultate fotbalistice ale orașului Suceava. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc sunt: galben complet - în meciurile de acasă și verde complet – în meciurile din deplasare.

Mănăstirea Putna 15 august 1871

Memoriei lui Ștefan cel Mare - Râvnitorii gloriilor străbune

Produsul medalistic de mai sus este medalie dedicată aniversării a 400 de ani de la terminarea zidirii Mănăstirii Putna. Ea a fost bătută în anul 1871 la Monetăria din Șoseaua Kiseleff. La serbările naționale de la Putna au participat și studenți bucureșteni. Aceștia au comandat această medalie pe care au purtat-o cu mândrie în piept. Medalia are toartă, este confecționată din argint și aramă, are forma rotundă și diametrul de 30 milimetri. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este aplicată pe patru rânduri inscripția: “MONASTIREA / PUTNA / 15 AUGUSTU / 1871”. În centrul câmpului reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, sunt aplicate două inscripții: “MEMORIEI LUI ȘTEFAN CEL MARE” – periferic, circular, pe părțile din stânga, sus, dreapta - și “RÎVNITORII / GLORIILORU / STREBUNE” – orizontal, pe trei rânduri.

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură - ca să zic aşa - Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş. (Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Manastirea Putna, asezata la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima si cea mai importanta ctitorie a lui Stefan cel Mare, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar al Bucovinei. Manastirea a fost ridicata de Stefan cel Mare pentru biruinta obtinuta in batalia de la Chilia, din 25 ianuarie 1465, la indemnul si cu staruinta sihastrului Daniil. Lucrarile de constructie ale manastirii au fost terminate in 1469, dar sfintirea ei a avut loc la data de 3 septembrie 1470. Ridicarea zidurilor de imprejmuire ale incintei si a turnurilor aferente lor a fost terminata dupa un deceniu de la sfintire, in 1481. Dupa 3 ani insa, manastirea a fost lovita de un puternic incediu care a afectat in mod grav constructia. Stefan cel Mare nu s-a lasat insa si desi avea pe cap bataliile cu Baiazid al II-lea, a refacut manastirea la fel de frumoasa cum fusese si inainte. In anul 1504 Stefan cel Mare a fost inmormantat in incinta manastirii, dupa 47 de ani de domnie. In 1536 manastirea a fost cuprinsa de un nou incediu, in care au ars casele domnesti, amandoua trapezele, bucataria, spitalul si camara cu toate alimentele din interior. Dupa două decenii cladirile afectate de incediu au fost refacute, constructia casei domnesti fiind chiar amplificata. In urmatorul secol Putna a cunoscut o stare de inflorire. Monumentul a fost din nou devastat in anul 1653 de un incendiu pus de ostile conduse de Timus Hmelnitki, amestecat in luptele pentru tronul Moldovei dintre socrul sau Vasile Lupu si viitorul domn Gheorghe Stefan. Totusi aceasta informatie nu este foarte sigura si unele cercetari au aratat ca in acea perioada au avut loc alunecari de teren grave care au afectat fundatii bisericii, motiv pentru care a trebuit demolata. Vasile Lupu a inceput reconstructia manastirii, lucrari care au fost continuate de urmatorul domnitor, Gheorghe Stefan si finalizate de abia in 1662 de catre Eustatie Dabija, domnul de atunci al Moldovei. Lucrarile realizate in aceasta perioada nu au avut in vedere doar biserica, ci intregul complex manastiresc, constituind un moment important in istoria ansamblului monumental al Putnei. Intre 1854 si 1856, zidurile fostei case domnesti au fost demolate pana la nivelul solului iar in locul lor au fost construite un corp de cladiri care exista si in prezent. In aceeasi perioada zona de nord a fost largita si s-a construit un zid de 23 de metri, langa care s-au construit un nou corp de chilii. In partea de nord-vest s-a ridicat o masiva cladire cu parter si etaj destinata staretiei. In anul 1859 au fost facute modificari la forma acoperisului iar in anul 1882, pe locul turnului-clopotnita din lemn s-a construit un turn inalt din zidarie, in care s-au instalat clopotele. In urmatoarea perioada au mai urmat lucrari incheiate in 1902, prilej cu care a fost refacut acoperisul bisericii dupa forma vechilor acoperisuri ale monumentelor moldovenesti.

Insigna - Președintele Asociației pompierilor voluntari din Rădăuți

Conform legislației în vigoare, misiunea de prevenire și stingere a incendiilor revine structurilor militarizate din subordinea Inspectoratelor județene pentru situații de urgență. Pe lângă acestea, la stingerea focarelor de incendiu participă și formațiunile civile (voluntare) de pompieri. Întocmai așa se procedează și în municipiul Rădăuți, din județul Suceava. Detașamentul militarizat de pompieri Rădăuți este subordonat Inspectoratului Județean pentru Situații de Urgență Suceava și are sediul pe strada Ștefan cel Mare, la nr. 125. Insigna postată mai sus este din vremea când orașul Rădăuți era încorporat în Ducatul Bucovina din Imperiul austro-ungar.

Rădăuți, în limba germană - Radautz, în limba maghiară - Radóc, în limba idiș - Radevits, în limba poloneză - Radowce, în limba ucraineană – Radiwzi, este un municipiu (din anul 1995), județul Suceava. Orașul este situat în nord-estul județului la 37 kilometri depărtare de Suceava. Accesul rutier către oraș este facil, realizându-se atât pe drumul național 2H, care se desprinde din drumul european E85 la 15 km sud-est de Rădăuți, cât și pe drumul național 17A, care se desprinde din același drum european la 14 km nord-est de Rădăuți. Accesul feroviar către oraș se realizează pe linia ferată secundară Dornești – Rădăuți. Prima atestare documentară a localității Rădăuți apare într-un hrisov din data de 16 noiembrie 1393, din timpul domniei lui Roman I (1391-1394).Existența localității este însă mult mai veche, în aceste locuri descoperindu-se vestigii vechi de aproximativ 5000 de ani care fac parte din cultura Cucuteni. Istoria așezării este marcată de voievodul Bogdan I (1359-1365), întemeietorul statului feudal moldovenesc. La mijlocul secolului al XIV-lea, Bogdan I ctitorește în această zonă, în mijlocul unor codri seculari, o biserică domnească, care va influența dezvoltarea ulterioară a localității Rădăuți. Lăcașul este cunoscut astăzi ca Mănăstirea Bogdana și este considerată a fi cea mai veche construcție bisericească de zid din Moldova. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), biserica devine reședință episcopală, episcopii de Rădăuți avându-și reședința în incinta mănăstirii. Tot din timpul domniei lui Alexandru cel Bun, din 6 iulie 1413, datează primul document istoric în care apare denumirea de Rădăuți.În jurul Mănăstirii Bogdana are loc dezvoltarea satului Rădăuți, însă până la trecea sub administrație austriacă din 1775, procesul de evoluție a așezării este unul lent, influențat fiind și de condițiile climaterice. Prima evoluție importantă și începerea urbanizării apare abia după trecerea sub administrație austriacă, aceasta încurajând imigrarea în număr destul de ridicat a coloniștilor. Noua administrație asanează fosta mlaștină din actuala zonă centrală, conducând astfel la dezvoltarea acesteia, aici formându-se viitorul nucleu central, cu funcții administrativ-comerciale. În anul 1819 orașul Rădăuți primește statutul de „târg”. Orașul începe să se transforme dintr-un târg tipic într-un oraș cu o configurație și o imagine urbană diferite de cea anterioară din perioada medievală moldovenească, fapt ce îl face pe Nicolae Iorga să afirme: „Rădăuții dau cu adevărat icoana unui târg galițian”. La recensământul din anul 2011 orașul număra 23822 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 27633 locuitori), dintre care: români – 89,11%, germani – 0,25% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului sucevean Rădăuți astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 75,14%, romano catolici – 2,72%, penticostali – 10,07% și restul – nedeclarată sau altă religie. În Rădăuți a existat o numeroasă populație evreiască. În anul 1880 existau 11162 locuitori evrei, reprezentând 30,9% din populația orașului. Enumăr mai jos principalele atracții turistice ale orașului fără a le mai nominaliza și pe cel din zonă:

Mănăstirea Bogdana, ctitorită de către voievodul Bogdan I (1359-1365), întemeietorul statului feudal moldovean și având și rolul de necropolă domnească
Biserica Pogorârea Sfântului Duh, monument istoric construit în perioada 1927-1961
Biserica romano catolică, monument istoric construit în perioada 1823-1826
Biserica greco catolică, construită în 1935 pentru credincioșii greco-catolici ucraineni
Biserica lipovenească, construită în 1900 pentru credincioșii ruși staroveri
Templul evreiesc, monument istoric construit în 1883
Muzeul de Etnografie “Samuil și Eugenia Ioneț”
Atelierul de ceramică Colibaba
Grădina zoologică, Herghelia și Hipodromul
Gara - monument istoric construit în 1889
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
Bustul lui Eudoxiu Hurmuzachi
Mormântul poetului Ioan Horodnic
Mormântul germanistul Ernst Rudolf Neubauer

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură inconfundabile ale orașului, din perioade diferite, dar și câteva trimiteri poștale.

Calea Unirii

Biserica Adormirea Maicii Domnului

Prefectura

Casa de gimnastică

Șipotul

Liceul Ștefan cel Mare

Casa apelor

Strada Pruncul

Casa poloneză

Biserica Sfântu Ilie

Primăria

Strada Armașului

Strada Principală

Biserica Sfântu Dimitrie

Strada Împăratul Franz Josef

Biserica Mirăuților

Gara

Casa de tir

Vechea Mitropolie

Mănăstirea Sfântu Mare Mucenic Ioan cel Nou

Cetatea

Vederi

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură județului Suceava, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.