Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Banca națională a statului sud american Uruguay procedează la înlocuirea bancnotelor aflate în circulație. Se încearcă realizarea unor bancnote cu un design mai plăcut și cu mai multe elemente de siguranță împotriva contrafacerilor. Aici se prezintă bancnotele veche și nouă cu valoarea de 20 pesos 2017 și 2020.

Pe reversul ambelor bancnote se distinge portretul lui Juan Zorrilla de San Martin.

Juan Zorrilla de San Martin a fost un scriitor, jurnalist, profesor și diplomat din Uruguay, care s-a născut la data de 28 decembrie 1855 din tată spaniol și mamă uruguaiancă și a decedat la data de 3 noiembrie 1931. În anul 1865 a fost luat de tatăl său și a urmat cursurile generale în Argentina, mama sa decedând când el avea doar 3 ani. Colegiul și studiile universitare le-a urmat în Montevideo dar și în Santiago de Chile (statul Chile) obținând licențierea în litere și științe politice. A avut 16 copii din mai multe căsătorii, astăzi descendenții săi ajung la aproape 800 de oameni.
2. Suedia ar putea fi prima țară care trece la nivelul următor, în condițiile în care pandemia a adus bancnotele și monedele aproape de dispariție, potrivit unei analize. Stefan Ingves, guvernatorul Riksbank, a remarcat recent că unii tineri suedezi „habar nu au” cum arată banii reali.

Este un viitor care îi îngrijorează pe Ingves și pe alții, guvernatorul spunând că parlamentarii ar putea fi nevoiți să intervină înainte de a fi prea târziu. Nu a fost întotdeauna evident că lipsa de numerar ar putea deveni un risc. Trecerea la tranzacții digitale vine cu o mulțime de avantaje, inclusiv tipul de transparență care face spălarea banilor sau evaziunea fiscală mult mai greu de realizat. Dar Suedia pare să fi trecut de un punct crucial. Dacă nu există deloc bancnote și monede, ce se întâmplă dacă rețelele digitale eșuează? Și ce se întâmplă în cazul unor atacuri cibernetice? Astfel de evenimente pot produce mult mai multe daune decât jafurile băncilor de până acum. "Dacă luminile se sting, trebuie să avem suficient numerar fizic în țară încât să putem reveni la utilizarea banilor fizici dacă există o problemă serioasă", a spus Ingves. Suedia încearcă acum să abordeze problema lipsei de numerar în mijlocul unei pandemii care face din contactul cu numerarul un risc de sănătate, devenind mai puțin popular ca niciodată. Metoda de plată preferată în aceste zile este fără contact, pentru o siguranță maximă a sănătății. O bancă suedeză, estimează că 73% din plățile efectuate cu cardul de către clienții săi sunt acum fără contact, în creștere de la 63% înainte de pandemie. „Oamenii nu vor să atingă monede și bancnote” sau „să apese butoane”, a spus Viveka Soderback, manager de informații pentru consumatori la Klarna. Coronavirusul „a accelerat această tendință”. Suedia are mai puțini bani în circulație decât oriunde în lume, aproximativ 1% din produsul intern brut, conform celor mai recente date disponibile. Procentul este 8% în SUA și mai mult de 10% în zona euro, scrie Mediafax. Ingves spune că problema ridică, de asemenea, chestiuni „practice” cu privire la rolul unei bănci centrale. De aceea, Riksbank a făcut o planificare avansată pentru a afla cum să rămână relevant și cum să se asigure că cetățenii nu se regăsesc brusc fără acces la banii reali. „Avem nevoie de o definiție a cursului adecvat erei digitale”, a spus guvernatorul într-un discurs recent, adăugând că guvernul va trebui, de asemenea, să elaboreze o legislație care să impună băncilor și companiilor „să mențină o capacitate minimă” de gestionare a banilor lichizi. În 2017, Riksbank a început să analizeze fezabilitatea emiterii unei monede digitale. La începutul acestui an, a lansat un proiect pilot pentru a afla ce tip de tehnologie este necesară pentru a lanssa așa-numita coroană electronică. Între timp, unul din ultimele bastioane ale numerarului - banii de buzunar pentru copii - piere și el în Suedia. Doar 16% dintre copiii suedezi primesc alocații regulate sub formă de bancnote și monede reale, se arată într-un un sondaj. Svenska Handelsbanken AB, cel mai mare creditor din Suedia, a introdus o pușculiță digitală pentru a ajuta copiii să-și gestioneze banii de buzunar prin intermediul telefoanelor lor mobile.
(Sursa NET - https://www.digi24.ro)
3. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de

loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 22 iulie 2006 prin care se popularizează Farul Punta Orchilla.

Farul Punta Orchilla este un far activ situat în Arhipelagul Canare, insula El Hiero, municipiul el Pinar (zona de sud-este). El a fost dat în folosință în data de 25 septembrie 1933. Farul are forma unui turn octogonal, construit din piatră și prevăzut cu balcon și “felinar” (obiectiv Fresnel de ordinul întâi). Edificiul este înalt de 25 metri, având înălțimea focală de 132 metri. Sursa de energie a farului este cea solară iar semnalul luminos este vizibil de la depărtarea de 24 mile marine. Numele farului vine de la lichenul Orchil care crește pe versanții stâncoși de lavă din zonă. Drumul de acces până la far este foarte accidentat, farul și clădirile anexa fiind închise pentru publicul vizitator.

4. Primii bani americani au trecut prin mai multe etape de dezvoltare de-a lungul istoriei coloniale și post-revoluționare ale SUA. Deoarece în cele 13 colonii, care au format mai târziu SUA, erau bătute foarte puține monede, monede străine, precum dolarul spaniol, circulau la scară largă.

Guvernele coloniale, au emis bani de hârtie pentru a facilita activitățile economice, emisiuni care au fost reglementate de Parlamentul Britanic în 1751, 1764 și 1773, prin așa numitele Legi ale Banilor. În coloniile britanice din America, coexistau trei tipuri de bani: monede, bancnote și bani-marfă. Aceștia din urmă erau folosiți în lipsa monedelor și a bancnotelor, astfel încât tutunul, blana de castor sau wampum-ul (colier din scoici utilizat de triburile native din Nord-Est ca și monedă) au avut rol de bani în diferite perioade de timp. Banii din colonii erau împărțiți în Pound, Shilling și Pence, valoarea lor variind de la o colonie la alta. Astfel, un Pound din Massachusetts nu avea aceeași valoare ca și un Pound din Pennsylvannia și nici un Pound colonial nu atingea valoarea unui Pound Sterling (lira britanică). Marea majoritate a monedelor aflate în circulație erau de origine spaniolă sau portugheză, iar răspândirea dolarului spaniol a făcut ca banii din SUA să poarte numele de dolar și nu pound (liră). Rând pe rând, coloniile au început să emită propriile bancnote, ca mijloc de schimb în relațiile economice. În 1690, Provincia Golfului Massachusetts a emis, se pare, prima serie autorizată de bancnote de hârtie din Occident, pentru a plăti cheltuielile ocazionate de o expediție militară din timpul Războiului Regelui Williams. Celelalte colonii au urmat acest prim exemplu atunci când au fost implicate în diferite conflicte militare. Recunoașterea oficială a valorii de circulație a acestor emisiuni de bancnote din colonii, a venit din partea Angliei abia în 1773. Aici puteți vedea o bancnotă emisă la 25 Martie 1776, de colonia New Jersey. Bancnota are valoarea de 3 Shillingi și falsificarea ei era pedepsită cu moartea. Frunza de pe revers este una din primele măsuri de siguranță de pe o bancnotă, design-ul ei presupunându-se a fi unic. Pedeapsa cu moartea era în primul rând un avertisment destinat forțelor britanice care încercau să destabilizeze economia coloniilor, prin plasarea în circulație a unor bancnote false.
(Sursa NET - https://www.facebook.com/atlasulbanilor)
5. Bancnota prezentată aici este prima bancnotă militară japoneză, emisă de eroul naţional, samuraiul Saigo Takamori. Bancnota a fost emisă şi a circulat doar un an, pe perioada rebeliunii Satsuma.

Bancnotele au fost tipărite pe material textil, cu o valabilitate de 3 ani, fiind utilizate pentru garantarea diferitelor bunuri. Rolul acestor bancnote a fost finanţarea Războiului din Sud-Vest, fiind emise bancnote cu denominări de 10, 20 şi 50 Sen respectiv 1, 5 şi 10 Yen. Marea lor majoritate a fost distrusă de către guvern la finalul războiului, în 1877.

Saigo Takamori (născut 23 ianuarie 1828 – decedat 24 septembrie 1877) s-a născut intr-o familie modestă de samurai, dar a reuşit să devină una din cele mai importante figuri ale istoriei moderne a Japoniei. Considerat a fi ultimul samurai al Japoniei, a trecut prin două perioade lungi de exil, revenind în Japonia intr-o perioadă cu turbulenţe politice. A avut un rol crucial în răsturnarea Shogunatului Tokugawa, grăbind astfel finalul erei samurailor şi începerea Restauraţiei Meiji. Modernizarea adusă de Restauraţia Meiji a fost dificil de acceptat de către Saigo, un samurai care punea codul onoarei mai presus de orice, acesta pornind o revoltă împotriva Curţii Imperiale. Rănit în luptă şi văzând înfrângerea invitabilă în faţa forţelor imperiale, a preferat să-şi ia viaţa prin seppuku. Povestea vieţii sale a stat la baza filmului Ultimul Samurai.
(Sursa NET - https://www.facebook.com/atlasulbanilor)

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

O POEZIE

PROPRIE UMORISTICĂ

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx_______

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE DIN JUDEȚUL ARGEȘ

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Simfonia lalelelor - Expofil Pitești 20 - 28 aprilie 1980

Județul Argeș

Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, şi un puternic centru industrial. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduit anual un important festival, Simfonia lalelelor. Simfonia Lalelelor este un festival dendro-floricol care se desfășoară în municipiul Pitești în fiecare an, începând cu anul 1978.

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Insigna - C.P.P. Argetana (Combinatul Petrochimic Pitești)

Rafinăria Arpechim Pitești, denumiri alternative Combinatul Petrochimic Pitești (CPP Argetena) a fost una dintre cele mai mari rafinării din România, ce a fost închisă definitiv în anul 2011, din raţiuni economice, în urma unei decizii luată de Consiliul de Supraveghere al OMV Petrom. Conducerea companiei a anunţat ulterior intenţia de a dezafecta unele instalaţii şi de a amenaja un depozit de carburanţi pe platforma fostei rafinării. Amplasată la sud de municipiul Piteşti, rafinăria avea o capacitate nominală de circa 3,5 milioane de tone pe an, fiind iniţial proiectată ca parte a unui complex petrochimic. Prima instalaţie a fost inaugurată în anul 1964, iar în 1971 rafinăria a fost integrată cu complexul petrochimic. Combinatul s-a extins treptat în anii următori, ajungând să aibă aproape 8000 de angajaţi. După anul 1990, rafinăria de la Piteşti a aparţinut, pe rând, de Regia Autonomă a Petrolului, de Compania Română de Petrol şi apoi de Societatea Naţională a Petrolului (SNP) Petrom, companie preluată în 2004 de austriecii de la OMV. În anul 2006, în urma unei investiţii de peste 40 de milioane de euro, la rafinăria de la Piteşti a fost inaugurată o instalaţie care permitea obţinerea de carburanţi cu conţinut redus de sulf, în conformitate cu standardele europene. În acelaşi an, la Arpechim s-au rafinat 3,4 milioane de tone de ţiţei. La începutul lui 2007, pe platforma Arpechim mai lucrau aproape 2.500 de salariaţi. Potrivit unui plan de externalizare a serviciilor anunţat de Petrom, numărul lor urma să se reducă la jumătate până la finalul anului. Pe 28 mai 2007, autorizaţia de mediu a rafinăriei Arpechim a fost suspendată, ceea ce implica sistarea activităţii de producţie pentru o perioadă de până la şase luni. Reprezentanţii Agenţiei pentru Protecţia Mediului Argeş şi ai Comisariatului Judeţean Argeş al Gărzii Naţionale de Mediu anunţau atunci că măsura a fost luată din cauză că unele măsuri pentru reducerea impactului activităţii asupra mediului nu au fost realizate în termenul stabilit. Pe data de 1 iunie, Petrom anunţa că a aprobat planul de închidere temporară a rafinăriei Arpechim şi estima că, în două luni, vor fi realizate lucrările minime necesare încetării efectelor deciziei de suspendare a autorizaţiei integrate de mediu. Tot în anul 2007 s-a luat decizia concentrării activităţilor petrochimice din cadrul Arpechim într-o entitate legală separată, Petrochemicals Argeş, care să includă instalaţia de piroliză, extracţia de aromatice, polietilena de joasă densitate şi polietilena de înaltă densitate şi o serie de facilităţi logistice. Reorganizarea activităţii de petrochimie şi informaţiile privind vânzarea noii societăţi au provocat numeroase proteste ale angajaţilor, care susţineau că le sunt periclitate locurile de muncă şi unele drepturi salariale. Pe 24 martie 2011, Consiliul de Supraveghere al OMV Petrom a decis închiderea permanentă a rafinăriei Arpechim, urmând să achite salariaţilor disponibilizaţi, pentru plăţi compensatorii şi alte măsuri de protecţie socială, circa 10 milioane de euro. Conform unui comunicat al companiei petroliere, decizia a fost luată din raţiuni economice, având în vedere provocările economice fundamentale-rafinărie mică, ineficientă şi fără ieşire la mare, cu un necesar ridicat de investiţii. La acel moment erau necesare investiţii de circa 100 milioane de euro pentru operarea rafinăriei, în condiţiile în care marja de rafinare nu permitea funcţionarea economică a unităţii. Compania investigase în prealabil opţiunea vânzării, însă nu a fost identificat un cumpărător care să dispună de expertiză şi resursele financiare necesare operării în siguranţă a rafinăriei. Decizia a fost luată într-un context internaţional în care o serie de capacităţi de rafinare din Europa se închideau sau erau puse la vânzare ca urmare a unei supracapacităţi de rafinare.

Insigna - F.C.Argeș (Fotbal club)

Fotbal Club Argeş (F.C.Argeş) este un club de fotbal din Piteşti cu foarte mulţi suporteri în ţară. Clubul s-a format în anul 1953, debutând în prima divizie în anul 1961. A fost una din echipele de vârf ale anilor '70, reușind să câștige două titluri de campioană în anii 1972 și 1979. Pe data de 6 august 1953, un ordin al Ministerului Afacerilor Interne consfințește actul de naștere al echipei Dinamo Pitești, actuala formație FC Argeș, numele fiind luat după sora mai mare din București, sus fiind postat și logo-ul echipei Dinamo Pitești. Noua grupare din orașul Pitești își începe ascensiunea de jos, din campionatul orășenesc, dar implicarea factorilor locali și aducerea pe lângă echipă a celor mai buni fotbaliști din oraș vor constitui principalii factori în promovarea echipei an de an. Urcarea în Divizia B se produce la sfârșitul campionatului 1958 – 1959, și în chiar primul an este foarte aproape de Divizia A, numai că Dinamo ocupa doar locul al doilea al seriei secunde. Visul ia contur pentru iubitorii fotbalului din Pitești în sezonul viitor. În anul 1961 Dinamo Pitești promovează pe prima scenă fotbalistică Trei dintre cei mai cunoscuți componenți ai lotului de-atunci, Ion Barbu, Florin Halagian și Nicolae Dobrin, sunt personajele care au contribuit cel mai mult la performanțele de peste ani ale clubului de fotbal FC Argeș. În timp clubul s-a mai numit FC Argeș Dacia Pitești iar culorile tradiționale ale echipamentului de joc au fost alb și violet. FC Argeș s-a remarcat nu numai prin cele două titluri de campioană a României, sau prin participările în cupele europene, ci și prin faptul că a dat fotbalului românesc jucători de mare valoare. Este recunoscut la nivel național că FC Argeș a fost o pepinieră apreciată de fotbaliști, în fiecare an doi-trei devenind protagoniști ai Diviziiei A. Tot FC Argeș a dat și doi dintre cei trei mari fotbaliști ai României, din toate timpurile: Nicolae Dobrin și Adrian Mutu.

Chiar dacă Mutu îl eclipsează pe Dobrin prin banii câștigați, faima externă, imaginea mondenă și can-can, primul rămâne cel mai mare. Pentru Dobrin (26 august 1947 – 26 octombrie 2007) vorbesc talentul excepțional și performanțele înregistrate într-o perioadă boemă a fotbalului european și mondial. Sus am postat câteva embleme ale clubului de-a lungul vremii.

Noroc bun - 1891

Întreprinderea minieră Câmpulung Muscel

I.M.Câmpulung

Întreprinderea carboniferă Câmpulung Muscel a luat ființă în anul 1954 prin cooptarea unor mine care au funcționat și mai devreme în zonă, devenind subordonată direct Ministerului Industriei Cărbunelui. Minele cooptate sunt cele din localitățile: Berevoiești, Godeni, Pescăreasa, Poienari și Jugur. În anul 1957 se deschide o nouă mină în zona localității Slănic. În anul 1965 întreprinderea își modifică întreprinderea devenind Întreprinderea minieră Câmpulung, aparținând de Direcția generală a cărbunelui din Ministerul Minelor. În anul 1969 trece în componența Centralei cărbunelui Ploiești, iar în aprilie 1973 în Centrala cărbunelui Petroșani. În perioada 1960 – 1965 a avut loc o vactă acțiune de modernizare și sistematizare a minelor. În subteran modernizarea și sistematizare a avut ca efect crearea unor mine care lucrează cu utilaje și tehnologii moderne. Majoritatea galeriilor se executau mecanizat cu combine de înaintare, iar susținerea metalică este generalizată în galerii și abataje.

Capacitatea de producție a minelor în anul 1973 era de 65 de ori mai mare ca în anul 1948. Productivitatea muncii a sporit de peste 3 ori față de anul 1948. În anul 1967 s-a construit un sediu nou al întreprinderii situat pe Strada Negru Vodă, la nr.91. În vechiul sediul al întreprinderii situat în suburbia Pescăreasca astăzi funcționează un grup școlar. Întreprinderea producea două sorturi de cărbune (lignit): cu granulație de maxim 30 mm, folosit pentru alimentarea centralelor termoelectrice, și cu granulație 30 – 400 mm, ce se vindea populației pentru încălzitul casnic. Întreg procesul de transport, extracție și manipulare a cărbunelui era mecanizat, din care 60% pe benzi de cauciuc și transportoare cu raclete (însumând 15 kilometri). După 1989 întreprinderea s-a privatizat și, cum cred că se deduce, s-a ales praful. Datorită acerbei concurențe întreprinderea a înregistrat pierderi mari și apoi, pentru stingerea datoriilor, s-a vândut pe bucăți. Astăzi, ceea ce a mai rămas, se numește Carbonifera și este sucursală a Societății Carbonifera din Ploiești.

Insigna - Școala normală Carol I

Câmpulung Muscel - 130 ani

Școala normală Carol I a luat ființă în data de 22 noiembrie 1867, în municipiul București, ea devenind a doua şcoală normală din Principatele Române. Această dată în sine marca începutul unor schimbări majore în istoria sistemului de învăţământ şi a educaţiei în Principatele Române, ca rezultat al eforturilor de câteva decenii ale intelectualilor paşoptişti de a ridica cultural poporul român. În contextul epocii, era nevoie de învăţători săteşti mai bine pregătiţi într-o şcoală organizată pe principii pedagogice. Unica şcoală normală de la Iaşi nu mai putea să ofere, singură, necesarul mare de învăţători cerut de nevoile ţării. În vederea realizării acestei şcoli, în octombrie 1867, sociologul Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, a înaintat domnitorului Carol I un raport în care sublinia, printre altele, că ,,nu vom avea şcoli bune săteşti decât cu condiţiunea de a avea mai întâi învăţători capabili şi la înălţimea chemării lor”. Prin decretul semnat la 20 octombrie 1867, domnitorul Carol I a numit o comisie care avea rolul de a se ocupa de pregătirea lucrărilor în vederea organizării ,,unei şcoli preparatoare de învăţători săteşti” la Bucureşti. Comisia era alcătuită din Carol Davila, Constantin Esarcu, V.A.Urechia, Gr.Ştefănescu şi August Treboniu Laurian, coordonator fiind Dimitrie Gusti. Prima vizită a domnitorului în şcoală a avut loc pe dat 30 noiembrie, în sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei. De atunci ,,Sf.Andrei” a fost adoptat ca protector spiritual al şcolii, iar data în sine devenind, convenţional, ziua ,,de naştere”. Până la construirea unei clădiri proprii, şcoala a funcţionat în Bucureşti, în spaţii închiriate, timp de 29 de ani. În primul an, titulatura şcolii a fost ,,Institutul Pedagogic din Bucureşti” şi nu a avut buget. Primul director, între anii 1868-1881, a fost George Radu Melidon. Personalitate a învăţământului românesc, Melidon a fost unul dintre militanţii ridicării culturale şi luminării poporului român prin organizarea şcolilor de la sate. În acest scop, el s-a străduit ca şcoala normală din Bucureşti să devină un centru–model de îndrumare metodică pentru celelalte şcoli normale din ţară. În 1870 şcoala a dat prima serie de 40 de absolvenţi cu trei ani de studiu. La serbare, premiile au fost împărţite de Doamna Elisabeta, soţia domnitorului. La sugestia regelui Carol I, demersurile strămutării Şcolii Normale ,,Carol I” din Bucureşti la Câmpulung au început în anul 1887. Terenul pe care urma să se construiască un local propriu pentru şcoala normală de la Câmpulung a fost ales de Dimitrie Sturza şi Spiru Haret, lângă Biserica Flămânda, unde fusese o şcoală cu întreţinere gratuită pentru cei ce învăţau, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Tratativele pentru cumpărarea a 10 hectare ,,sub dealul Flămânda, despre oraş” s-au purtat între Dimitrie A.Sturza, ministrul Instrucţiunii Publice, şi Istrate Rizeanu, primarul oraşului Câmpulung, ca reprezentant al Consiliului Comunal. Locuitorii oraşului şi ai judeţului Muscel, bucuroşi pentru o asemenea decizie, au trimis o telegramă de mulţumire lui Nicolae Kretzulescu, preşedintele Senatului (născut de altfel în Leordeni). Telegrama a fost citită în şedinţa din 11 ianuarie 1890. Planul construcţiei şcolii a fost întocmit de arhitectul Socolescu, iar lucrările de construcţie au fost conduse de Giovani Batista Dreina. Piatra fundamentală a monumentalei clădiri s-a pus pe 26 octombrie 1892. Au fost prezenţi : Tache Ionescu, ministrul Instrucţiunii Publice, Alexandru Rîmniceanu, prefectul judeţului Muscel, Istrate Rizeanu, primarul oraşului, M.Sachelarie, preşedintele Tribunalului, Gh.Ionescu, revizorul şcolar al judeţului ş.a. Alcătuită din 113 încăperi şi un amfiteatru mare şi frumos, şcoala are o suprafaţă de studiu de 8000 de metri pătraţi. A costat 12000 de galbeni, oferiţi de Carol I încă din 22 decembrie 1867 pentru ,,clădirea unui edificiu propriu în care se va aşeza Institutul Pedagogic din Bucureşti, menit a da învăţători comunelor rurale”. Şcoala s-a inaugurat în 1896. După reforma învăţământului din 1948, s-a numit Liceul Pedagogic Câmpulung-Muscel pentru ca în prezent să se numească Colegiul național pedagogic "Carol I" Câmpulung-Muscel.

Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul - Simfonia lalelelor. Piteștiul a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Piteşti, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din orașul Pitești, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Primăria

Statuia Independenței

Biserica Sfânta Vineri

Teatrul comunal

Cazarma Regimentului de infanterie nr.28 "Radu Negru"

Bulevardul Elisabeta

Liceul I.C.Brătianu

Poarta monumentală a eroilor Regimentului 4 Argeș

Hotelul Muntenia

Strada Victoriei

Camera de Comerț

Grota din Trivale

Hala de carne

Grădina Publică

Restaurantul "Cornul vânătorului"

Strada Șerban Vodă

Palatul Administrativ

Calea București

Vedere din Trivale

Casa de cultură

Biserica catedrală Sfântul Gheorghe

Biserica Sfântul Nicolae

Fabrica de tananți "Argeșul"

Hotelul și Restaurantul "Victoria"

Parcul Vasile Roaită

Gara

Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 kilometri pătrați, numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Argeș, din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat pe aceste frumoase meleaguri.