Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FINLANDEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos prezintă una dintre păsările reprezentative care trăiesc în provincia finlandeză Aland și anume Vulturul cu coada albă (în limba engleză – The White-tailed Eagle). Pe aversul monedei, în sectorul central (cel argintiu) este reprezentată pasărea Vulturul cu coada albă, stând pe sol, pe malul unei ape. Pe sectorul exterior al monedei (sectorul auriu), în partea stângă, este reprezentată monograma monetăriei naționale finlandeze iar la partea superioară este aplicată inscripția “SUOMI FINLAND” (numele țării în limbile finlandeză și engleză). Pe revers, în interiorul sectorului central, sunt reprezentate stema provinciei finlandeze Aland și monograma designerului Nora Tapper. În sectorul exterior, în interiorul unui cerc continuu, sunt aplicate inscripțiile “5 EURO 2014” (valoarea și anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 18.08.2014, valoarea – 5 euro, forma – rotundă, diametrul – 27,25 milimetri, greutatea – 9,8 grame, material compoziție – bimetal CuNi cu aur nordic, tiraje – 35000 buc BU și 10000 buc proof și designer – Nora Tapper.

Vulturul cu coada albă, cunoscut și sub numele de Codalbul, denumire științifică - Haliaeetus albicilla, este o pasăre răpitoare de zi, protejată, din ordinul falconiformelor, familia Accipitriade. În Romînia este pe cale de dispariție, fiind răspândită doar în regiunea Dunării și în Delta Dunării. Este de talie mare (80–100 cm, de mărimea unui curcan), cu corpul cafeniu, coada albă, ciocul galben puternic, lung, drept, încovoiat spre vârf și picioare galbene, la fel ca și degetele; unghii negre, mult curbate. Se hrănește cu pești, broaște, șerpi, rațe, iepuri, popândăi, hoituri. Cuibărește în arbori din vecinătatea apelor. Are o anvergură a aripilor de 200–250 cm. Femelele, cu o greutate de 4-6,9 kg, sunt mai mari decât masculii, care cântăresc 3-5,4 kg. Puii au o culoare mai închisă (smântâniu până la maro-cenușiu), ajungând treptat la penajul adult în 5-6 ani. Ei au coada și ciocul întunecate, iar coada are o bandă terminală închisă la păsările subadulte înainte a se înălbi. La nivelul mondial se estimează că există 5000-7000 de perechi de codalbi: 175 perechi în Groenlanda și aproape 3500 de perechi în Europa (în Islanda 35-40 perechi, Norvegia 1500, Rusia europeană 900-1100, Polonia 180-240, Germania 140-150, Suedia 100-150). În România au fost identificate 20-25 perechi cuibătoare. Este o pasare legată de mediu acvatic (coaste maritime, râuri mari, lacuri), trăind pe uscat sau la marginea mării. Pe uscat, codalbul preferă marginea lacurilor și fluviilor aflate în tundră, păduri sau aproape de păduri, care sunt potrivite pentru găsirea prăzii. Pe coastă mării, el trăiește pe falezele stâncoase abrupte. Cuibul este o construcție masivă situat în arbori din vecinătatea apelor; el este mărit mereu în decursul anilor și este format din bețe și crengi și este căptușit cu plante verzi, ramuri cu frunze, lână, cârpe etc. Cuibul este construit de ambele sexe: masculul aduce materialul, iar femela construiește cuibul. Femela depune la intervale de 2-5 zile 1-3 ouă. Ouăle sunt albe mat. Ponta începe de la sfârșitul lui februarie până la mijlocul lui aprilie. Incubația durează 35-42 de zile. Clocitul începe de la depunerea primului ou și este asigurat de ambele sexe sau numai de femelă.

Insulele Åland (în finlandeză Ahvenanmaa) sunt o provincie autonomă, demilitarizată și unilinguală (suedeză) a Finlandei. Insulele Åland sunt situate la intrarea în golful Botnic, centrate la aproximativ 40 de km de coasta Suediei și la 25 de km față de coasta Finlandei. Insulele Åland sunt un centru regional de turism prin piața sa fără vamă. Capitala Insulelor Åland este orașul Mariehamm (finlandeză Maarianhamina). Insulele au o suprafață totală de 6784 km² și numără aproximativ 26260 de locuitori.
2. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos prezintă unul dintre animalele reprezentative care trăiesc în provincia finlandeză Ostrobthnia și anume Nevăstuica (în limba engleză – The Stoat). Pe aversul monedei, în sectorul central (cel argintiu) este reprezentat animalul Nevăstuica, ridicat pe picioarele din spate și scrutând orizontul. Pe linia orizontului este reprezentată o căsuță. Pe sectorul exterior al monedei (sectorul auriu), în partea dreaptă, este reprezentată monograma monetăriei naționale finlandeze iar la partea superioară este aplicată inscripția “SUOMI FINLAND” (numele țării în limbile finlandeză și engleză). Pe revers, în interiorul secorului central, sunt reprezentate stema provinciei finlandeze Ostrobothnia și monograma designerului Nora Tapper. În sectorul exterior, în interiorul unui cerc continuu, sunt aplicate inscripțiile “5 EURO 2015” (valoarea și anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2015, valoarea – 5 euro, forma – rotundă, diametrul – 27,25 milimetri, greutatea – 9,8 grame, material compoziție – bimetal CuNi cu aur nordic, tiraje – 35000 buc BU și 10000 buc proof și designer – Nora Tapper.

Nevăstuica, denumire științifică - Mustela nivalis, este o specie de animale carnivore din genul Mustela, familia Mustelidae. Nevăstuica este cel mai mic mamifer carnivor și este nativă din Eurasia, America de Nord și Africa de nord. Caracteristica morfologică a nevăstuicii este corpul lung și suplu, cu picioare scurte în raport cu lungimea trupului. Corpul este acoperit pe partea dorsală de o blană de culoare brună, iar ventral de culoare albă gălbuie. La unele specii se schimbă culoarea blănii în funcție de anotimp. Nevăstuica este foarte asemănătoare cu hemelina, însă este de dimensiuni mai mici. Nevăstuicile trăiesc în general solitar, și sunt active mai ales noaptea. Ele sunt animale foarte agile, iuți și agresive, și vânează animale care pot să-i depășească mărimea corporală. Printre animalele vânate se numără mamifere mici, păsări, rozătoare (frecvent iepuri) etc.

Ostrobothnia (în limba finlandeză Pohjanmaan maakunta, iar în limba suedeză Österbottens landskap) este una dintre cele 20 de regiuni ale Finlandei și are capitala în orașul Vaasa. Provincia se întinde pe 7600 kilometri pătrați și numără 174000 de locuitori.

3. Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos prezintă unul dintre animalele reprezentative care trăiesc în provincia finlandeză Finland Proper și anume Vulpea (în limba engleză – The Wili fox). Pe aversul monedei, în sectorul central (cel argintiu) este reprezentată o vulpe, doi copaci și un castel. Pe sectorul exterior al monedei (sectorul auriu), la partea superioară este aplicată inscripția “SUOMI FINLAND” (numele țării în limbile finlandeză și engleză). Pe revers, în interiorul secorului central, sunt reprezentate stema provinciei finlandeze Finland Proper și monograma designerului Nora Tapper. În sectorul exterior, în interiorul unui cerc continuu, sunt aplicate inscripțiile “5 EURO 2014” (valoarea și anul emiterii monedei) și monograma monetăriei naționale a statului finlandez.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 29.09.2014, valoarea – 5 euro, forma – rotundă, diametrul – 27,25 milimetri, greutatea – 9,8 grame, material compoziție – bimetal CuNi cu aur nordic, tiraje – 35000 buc BU și 10000 buc proof și designer – Nora Tapper.

Finlanda Propriu-Zisă (în finlandeză Varsinais-Suomen maakunta, în engleză Finland Proper) este una dintre cele 20 de regiuni ale Finlandei, situată în sudul extrem al țării și are capitala în orașul Turku. Această provincie are suprafața de 10623 kilometri pătrați și numără aproximativ 450970 de locuitori.

Vulpea este un mamifer omnivor, de dimensiune mică spre medie, încadrat sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, șacal, enot, ș.a. Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roșcată, de fapt coloritul ei prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la alb și cenușiu). Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul. Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă circa 30-40 cm. Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Vulpea mănâncă cele mai mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, precum pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”. Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu. Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din curte.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O POEZIE

UMORISTICĂ PROPRIE

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BIHOR

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Oradea - România

Clădirea Primăriei Oradea este emblema arhitectonică a municipiului de pe Crișul Repede. În urmă cu un secol ochiul ager al pompierului de serviciu, supraveghea orașul de incendii sau alte pericole ce puteau să apară. Turnul cu ceas, o mândrețe de construcție, înaltă de 50 de metri a pierit în flăcări împreună cu acoperișul Primăriei în anul 1944 în luptele de eliberare a orașului. Ulterior, acoperișul și turnul și-au recăpătat strălucirea de odinioară prin restaurare. Compoziţia arthitecturală se concentrează în jurul a trei curţi interioare, clădirea desfășurându-se pe o suprafaţă de 5508 metri pătrați. Faţada principală şi cea dinspre Criş sunt cele mai spectaculoase ca şi traseu vizual, clădirea şi apa punându-se reciproc în valoare. Rimanóczy Kalman jr. a fost un arhitect cu o viziune complexă. A practicat o arhitectură de reprezentare exprimată stilistic printr-un eclectism cu dominantă neoclasică. Primăria primeşte un aer impozant datorită rezalitului central, ce concentrează efectele decorative cu cel mai mare impact vizual. Cele trei registre au ca şi elemente cheie trei ferestre monumentale încheiate pe traseu semicircular asemeni unor simbolice arcuri de triumf, ferestre ce marchează marea Sală de şedinţe, în fapt Sala de Onoare. Monumentalitatea acestor ferestre este subliniată de coloane angajate cu capitel compozit. Efectul de eleganţă monumentală este amplificat de coloanele duble ce flanchează rezalitul central. Un important efect spaţial îl constituie amplificarea rezalitului la nivelul parterului printr-un pasaj carosabil, elegant şi funcţional deopotrivă. Nivelul al treilea atinge maximum de efect plastic prin prezenţa celor patru figuri alegorice şi a grupului statuar ce încununează maiestuos întrega compoziţie arhitecturală. Urcarea treptelor Turnului Primăriei este o veritabilă probă sportivă dar care și recompensează ochiul privitorului: episoade triste și victorioase cu soldați români, luptând sau odihnindu-se, imagini cu Oradea secolului al XIX-lea , din perioada interbelică și bine înțeles din timpul comunismului. La etajul trei al turnului se poate admira mecanismul ceasului și stemele orașului din perioada imperiului Austro-Ungar și până în prezent. Orologiul turnului cântă la ore fixe „Marşul lui Iancu" şi a fost construit la începutul secolului XX, în anul 1904 de către un lăcătuş ceasornicar pe nume Mezey Dezső. În prezent ceasul din Turnul Primăriei este îngrijit de Nagy Csaba Sándor. Datorită lui, modul de funcţionare a ceasului s-a schimbat din 1992. Dacă până în 1992 inerţia greutăţii acţiona ceasul şi pendulul, acum pendulul este acţionat electronic, ducând mişcările prin axe şi roţi dinţate până la arătătoarele cadranelor. Orologiul este alcătuit din patru părţi - cadrane, situate în partea superioară pe fiecare latură a obiectivului. Cadranul din faţă, cel care priveşte spre Criş, a fost confecţionat din sticlă groasă, numită sticlă de lapte şi era iluminat din spate. După război, în 1944, cadranul din faţă a fost schimbat, sticla fiind înlocuită cu tablă, la fel s-a procedat şi pentru celelalte cadrane. Orologiul a supravieţuit celor două războaie mondiale, iar acoperişul şi zidul turnului au supravieţuit celor două incendii, primul în 1917, iar la doilea în 1944. Cadranul ceasului păstrează şi azi urme de gloanţe din timpul războiului din 1944. La ultimul etaj al turnului sunt montate niște plăcuțe pe care sunt inscripționate distanțe și săgeți către capitale din Europa și de pe toate continentele – de la câțiva kilometri până la 15000 de kilometri. Palatul Primăriei din Oradea este una dintre cele mai reprezentative clădiri ale oraşului Oradea, care determină totodată silueta caracteristică a zonei centrale, fiind situat în Piața Unirii, la nr.1 și dominând spaţiul urban din vecinătatea râului Crişul Repede. Pe acest amplasament a existat până în 1901 o clădire cu o istorie complexă: primul palat episcopal baroc al oraşului, ridicat de episcopul Csáky Miklós în jurul anului 1742. După anul 1776 edificiul cu o faţadă relativ modestă, cu un singur nivel şi dispus în jurul unei curţi interioare, a găzduit gimnaziul superior catolic, apoi între anii 1780-1874 academia orădeană, între anii 1874-1896 Arhigimnaziul de stat, în sfârşit în mod provizoriu şi palatul justiţiei. În anul 1895 au demarat pregătirile în Consiliul Local în ideea de a face loc unui nou edificiu iar în 1896 a fost organizat un concurs de arhitectură pentru Noua primărie a urbei. Premiul întâi al concursului a fost câştigat în egală măsură de arhitectul Rimanóczy Kálmán jr. şi de alţi doi concurenţi, primului fiind încredinţată sarcina de a realiza o sinteză a celor trei proiecte. După elaborarea acesteia lucrările de execuţie au fost licitate şi câştigate de acelaşi arhitect în calitate de antreprenor general. Executantul acestui măreț proiect a fost Sztarill Ferenc. Lucrările de construcţie au început pe 26 februarie 1902 şi au fost terminate în octombrie 1903, fiind efectuate aproape exclusiv de firme locale. Şedinţa solemnă de inaugurare a clădirii a avut loc pe 10 ianuarie 1904, pe când șa conducerea orașului se afla Rimler Karoly, primarul cu cea mai lungă perioadă aflat în funcție din istoria orașului.

Clădirea a fost construită în stil eclectic, cu faţadele ce întrunesc o serie de elemente preponderent neorenascentiste. Faţadele ansamblului se dezvoltă de-alungul a două străzi şi a pieţei centrale, compoziţional fiind dominate de rezalitul cu acoperiş în mansardă şi de turnul de pe latura dinspre Criş. Aripile clădirii se structurează în jurul a două curţi, simetria planimetrică a jumătăţii dinspre piaţă fiind dezechilibrată de dezvoltarea aripii nordice, care se frânge într-un unghi obtuz, urmărind parcelarea veche, până la casa parohială romano-catolică. Clădirea are un regim de înălţime S+P+2, cu excepţia rezalitului, care găzduieşte sala festivă ce se dezvoltă pe înălţimea a două etaje, iar deasupra ei se află spaţiul podului, luminat de ferestre. Dominarea sălii festive în configuraţia spaţială interioară se proiectează şi pe faţada principală, acolo unde deasupra celor trei arcade semicirculare ce delimitează un vestibul deschis, cele trei ferestre mari ocupă aproape toată suprafaţa dintre coloanele angajate, ce susţin antablamentul. Parterul clădirii este prevăzut cu bosaje, ce accentuează orizontalitatea, iar în antiteză, elementele de ritmare ale celor două etaje, pilaştri cu capiteluri corintice susţin verticalitatea. Registrul de mijloc cu ferestrele mari ale sălii festive este flancat de două rezalite mai mici, delimitate de perechi de coloane cu capiteluri ionice şi cu câte un balcon la nivelul etajului întâi. Ferestrele parterului sunt simple, dreptunghiulare, fiind marcate la partea superioară de desenul bosajelor, ce sugerează pseudoarce de descărcare. Ferestrele etajului întâi sunt încoronate de sprâncene arcuite şi cornişe drepte, în timp ce la etajul secund întâlnim ferestre simple sau duble, cu terminaţii semicirculare. Rezalitul faţadei principale este încoronat cu un atic complex, format dintr-o balustradă, elemente de tip edicula şi sculpturi alegorice: o acvilă flancată de personaje simbolizând comerţul şi industria, iar în rândul inferior alegoriile ştiinţei, artei, justiţiei şi agriculturii. Turnul, înalt de 50 metri a servit o vreme ca punct de observaţie a incendiilor. Din holul principal accesul la etajul întâi se face în axul clădirii, printr-o scară monumentală cu trei rampe. Pictura murală a casei scării a fost realizată de Ferenc Udvardy. Sala festivă are pereţii bogat decoraţi cu pilaştri, lesene, frize şi elemente tectonice cu caracter renascentist, fiind prevăzută şi cu un balcon în consolă arcuită, ce se dezvoltă pe latura vestică. În mijlocul bolţii se ridică o cupolă eliptică, şi ea bogat decorată. Sala a fost folosită nu doar pentru şedinţele Consiliului Local ci a găzduit şi numeroase alte festivităţi.

Insigna sportivă - Fotbal club Bihor

FC Bihor este un club de fotbal din Oradea, România. Fondat în anul 1958, FC Bihor este urmașul unui club mult mai titrat, C.A. Oradea (Clubul atletic) înființat în anul 1910. FC Bihor este una dintre puținele echipe din lume care a câștigat campionatul în două țari diferite, atât în România cât și în Ungaria. Performanțele cele mai importante ale FC Bihor sunt ocuparea locului 7, Divizia A, la finele sezoanelor 1963 – 1964 ;i 1983 – 1984 respectiv accederea în semifinalele Cupei României în sezoanele 1963 – 1964 și 1975 – 1976. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al clubului orădean sunt: tricou roșu și chilot albastru în meciurile de acasă și complet alb în meciurile din deplasare. Meciurile de acasă sunt disputate pe stadionul Iuliu Bodola din localitate, ce numără 11155 de locuri. Sus am postat trei logo-uri ale lui FC Bihor.

Insigna - Asociația sportivă (AS) Înfrățirea Oradea

A.S. Înfrăţirea Oradea, a fost o asociație sportivă (club) echipă care a aparținut Întreprinderii constructoare de maşini unelte cu același nume din municipiul Oradea și care s-a înfiinţat în 1948. A cunoscut mai multe denumir și anume: Metalul (1950 - 56), Energia (1956 - 57), Stăruinţa (1958). În anul1976 apare în Divizia C, în locul echipei Dinamo M.I.U., pentru ca apoi să promoveze în Divizia B. Deasupra admiri un fanion al acestei echipe de fotbal.

Înainte de anul 1989, Întreprinderea Înfrăţirea din Oradea a fost una dintre cele mai căutate uzine de maşini unelte din lume. Decenii la rând, produsele realizate aici erau exportate pe cinci continente. Înfiinţată în 1948, Întreprinderea Înfrăţirea din Oradea a ajuns în anii comunismului un colos industrial, care producea maşinilor unelte de mare precizie. Piesele și maşinile fabricate aici erau exportate în 55 de țări: "R.F.G., Elveţia, Franţa, China, Japonia, Peru, Iran și alte ţări lumii, întreprinderea având peste 5000 de angajați. La Oradea erau propuse soluţii tehnice şi inovaţii care sunt și acum sunt dorite de firme importante din străinătate. În aceste condiții, producția a crescut exponențial, iar sumele încasate de România erau fabuloase. Adusă în pragul falimentului, fabrica a fost vândută în 2003, când noul proprietar a plătit ceva mai mult de 2 milioane de euro pentru aproape 70% din acțiuni. În anii următori, activitatea firmei s-a mutat în Beiuș, la 60 de kilometri distanță, iar terenul a fost vândut. Cumpărătorii au început să demoleze unele construcții și să construiască pe locul eliberat un mall.

Insigna - Alumina Oradea 20 ani 1965 - 1985

Alumina Oradea, denumire alternativă Alor Oradea a fost o companie producătoare de alumină din România. Era singura fabrică de alumină care folosea bauxită autohtonă. A fost cumpărată, la valoarea de lichidare, de Russki Aluminium (RusAl), în anul 1998. Paravanul sub care Russki (deținută de celebrii oligarhi Roman Abramovich și Oleg Deripaska) a administrat societatea de la Oradea s-a numit Cemtrade. În anul 2001, rușii au închis fabrica, pe motiv ca nu mai era profitabilă. La momentul respectiv, Alor avea 700 de angajați. Alor a fost singura fabrică de alumină tubulară din Europa. Alumina tubulară se mai producea în lume doar de concernul american alcoa. Construită în anul 1967 fabrica de alumină a fost prima de pe platforma industrială a orașului Oradea. Practic, CET-ul (Centrala termo electrică Oradea) a fost construită pentru a o deservi. Vârful de producție al fabricii s-a situat, în anii '80, la 225000 de tone de alumină produse anual și peste 1200 de angajați. După 1990 industria a intrat în declin. În anul 1999 fabrica a intrat in lichidare iar anul următor a fost vândută. Privatizarea combinatului Alumina, printre puţinele combinate din lume care avea contracte cu Agenţia Spaţială americană, a dus la vânzarea acestuia bucată cu bucată. Dintr-o industrie prosperă, ce oferea mii de locuri de muncă, s-a ales praful. Au rămas doar ruinele din ceea ce odată reprezenta mândria oraşului.

60 de ani de la înființarea pompierilor militari bihoreni 1936 - 1996

Brigada pompieri Crișana - Bihor

Documentele din evidenţa Arhivelor Statului din Oradea şi de la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” atesta că în oraşul Oradea şi în judeţul Bihor au existat preocupări şi tradiţii vechi în ceea ce priveşte prevenirea şi stingerea incendiilor. Aceasta deoarece focul, unul din cele trei elemente indispensabile ale vieţii noastre pe Pământ, a constituit, atât în timp de pace, în perioade de linişte, dar mai ales în timpul războaielor, unul din cei mai perfizi şi periculoşi duşmani ai omului. Şi populaţia oraşului Oradea s-a confruntat de nenumărate ori cu flăcările pustiitoare, care în câteva minute i-a distrus agoniseala de o viaţă, uneori căpătând proporţii uriaşe, nimicind totul în calea lor şi cauzând importante pagube materiale şi spirituale. Însă, abia în anul 1758, prin grija primarului Gheorghe Constantin au fost luate primele măsuri în această problemă. Primăria oraşului Oradea – Mare adopta dispoziţii care au format cadrul juridic pentru înfiinţarea formaţiunii de pompieri „prin obligativitate”. În cadrul acestui sistem, pe fiecare stradă au fost alese 20 de persoane (numai bărbaţi) cu obligativitatea de a se deplasa imediat la locul incendiului cu găleţi sau securi şi să participe la stingerea lui. De asemenea, pe fiecare stradă au fost numiţi câte doi bărbaţi care răspundeau de observarea şi alarmarea populaţiei în caz de incendiu. A fost înfiinţată „comisia pentru prevenirea, stingerea şi înlăturarea urmărilor incendiului”, cu misiuni specifice pe întregul cuprins al comitatului Bihor. În anul 1774, aceasta întocmeşte un proiect în domeniu şi a fost înfiinţată „Casa incendiaria” (casieria incendiilor), primul organ însărcinat cu asigurarea fondurilor băneşti necesare procurării şi reparării materialelor folosite la stingerea incendiilor. Sumele proveneau din taxele anuale plătite de cetăţeni, din taxele percepute la vânzări – cumpărări de imobile, precum şi din amenzi contravenţionale. În fiecare localitate din comitat s-au înfiinţat formaţiuni de pompieri „prin obligativitate”, fiind dotate cu sacale pe roti, pompe de incendiu, scări, găleţi din pânză, căngi, cazmale si topoare. În anul 1775, printr-o hotărâre a Primăriei, oraşul Oradea a fost împărţit din punct de vedere al intervenţiei la stingerea incendiilor, în patru sectoare. Tot atunci, în fiecare sector a fost numit câte un inspector de incendiu.În anul 1776 pompierii din Oradea erau dotaţi cu: o saca pe roti, 4 sacale manuale, 9 scări de incendiu, 14 găleţi din pânză, 6 căngi, 5 cazmale şi 16 topoare. Asemenea dotări erau pentru toate localităţile din comitat, atât urbane şi rurale, lucru ce denota preocuparea pentru prevenire şi stingerea incendiilor. La 19 iunie 1836, un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii orasului. El a izbucnit in centrul oraşului şi a cuprins clădirea Primăriei, Fabrica de mătase, fabrica de bere, hotelul „Vulturul Negru”, Depozitul de sare, Fabrica de cărămida şi câteva biserici. Acestea au fost distruse parţial sau în totalitate. Pe lângă acestea, focul a mistuit şi 414 case cu clădirile anexe, întinzându-se până la zidurile Cetăţii, cuprinzând şi cartierul Velenţa. La data de 1 noiembrie 1872 a fost aprobat Statului de funcţionare al „Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea” cu un număr de 165 de membri, concomitent cu formarea primului „Corp al pompierilor plătiţi”, iniţial cu un efectiv de 13 pompieri profesionişti. Cei 165 de membri trebuia să fie bărbaţi care împliniseră vârsta de 18 ani şi erau împărţiţi în căţărători, pompagii şi păzitori de bunuri. Averea asociaţiei se compunea din fondurile încasate de la populaţie, din taxele de înscriere a membrilor fondatori (cel puţin 100 de forinţi), a membrilor patroni (contribuiau trei ani consecutiv la veniturile asociaţiei cu cel puţin 3 forinţi anual), din taxele plătite de membri susţinători sau donaţii ori sume încasate cu ocazia organizării de serbări. O perioadă, comandantul pompierilor voluntari conducea activitatea ambelor formaţii de pompieri. Încă de la înfiinţare, aveau sediul comun, intr-o clădire situată în gospodăria orăşenească din Oradea – pe actuala strada Avram Iancu, locul unde este amplasată astăzi clădirea nouă a Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă „Crişana”. În anul 1910, prezentând o analiză temeinică a lipsei de personal din cadrul pompierilor profesionişti, care primiseră misiunea de a participa şi la activitatea de salvare în caz de diferite accidente, comandantul şef al pompierilor a cerut suplimentarea acestui efectiv. Astfel, numărul pompierilor profesionişti a fost mărit la 31 de persoane. Bihorul intra sub administrare românească începând cu aprilie 1919, când sunt desfiinţate o serie de instituţii anacronice, dar, în acelaşi timp, păstrându-se cele care îşi motivau existenţa prin necesitatea lor funcţională. Printre cele care s-au păstrat se numără şi instituţia pompierilor, care, indiferent de împrejurări trebuia să-şi continue activitatea. Reorganizarea pompierilor orădeni s-a făcut în 1920, când s-a constituit „Corpul Pompierilor Publici”, formaţiune integrată Primăriei oraşului şi subordonată, prin comandantul ei, direct primarului. Care primar avea obligaţia să se îngrijească de pregătire, dotarea şi retribuirea acestora.Ca urmare a faptului că apărarea militară nu mai putea să protejeze complet cetăţenii şi funcţionarea serviciilor publice, Marele Stat Major al Armatei a înfiinţat în 1929 prima organizaţie paramilitară de protecţie a populaţiei, iar prin Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, s-a aprobat „Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”, document ce avea să constituie actul de naştere al Protecţiei Civile din ROMÂNIA. Apărarea Pasivă avea ca scop limitarea efectelor pe care atacurile aeriene le au asupra populaţiei şi teritoriului. Mijloacele, fie protecţie directă, fie măsuri antiaeriene, erau menite să reducă eficienţa atacurilor asupra obiectivului. Încadrarea intr-un sistem unitar al tuturor serviciilor de pompieri din România a fost posibilă odată cu votarea de către legislativul ţării a „Legii pentru organizarea pompierilor”, promulgata prin Înaltul Decret nr. 815 din 3 aprilie 1936, şi publicată în „Monitorul Oficial”, nr.80 din 4 aprilie acelaşi an. În 1937 continua acţiunea de înfiinţare a noi unităţi de pompieri militari şi în celelalte localităţi din Transilvania. La 1 aprilie 1937, Comandamentul Pompierilor Militari împarte unităţile şi subunităţile din Transilvania în şapte grupuri zonale. Compania Oradea fiind încadrată in Grupul 6-Cluj. Tragicele evenimente din vara anului 1940 stopează evoluţia Companiei de Pompieri Militari Oradea. În aceste condiţii grele pentru locuitorii Transilvaniei, Beiuşul devenise sediul administrativ al teritoriului bihorean rămas în afara zonei evacuate. La primirea ordinului de evacuare, împrumutând 15 cai de la Legiunea de Jandarmi, Compania Oradea, apoi Secţia Salonta s-au pus în marş spre Beiuş, unde s-au contopit. Spre sfârşitul anului 1940 se înfiinţează Secţia de Pompieri Beiuş, încadrată în Grupul de Pompieri Timiş, având un subofiţer comandant şi 18 militari în termen. În urma semnării Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, unităţile şi subunităţile de pompieri militari din Transilvania De Nord se reînfiinţează. În acest sens, la 15 septembrie Marele Stat Major a emis Ordinul nr. 65819 privind „Constituirea formaţiunilor de pompieri militari care au existat în 1940 în Transilvania de Nord”. Abia la 4 ianuarie 1945, prin Ordinul de Zi nr. 469 al Comandamentului Pompierilor Militari, se reînfiinţează companiile: Cluj, Oradea şi Satu Mare, şi secţiile Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorhei, Bistriţa, Carei, Sighetul Marmaţiei, Baia Mare, Salonta şi Dej. În anul 1948, prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 10603 din 20 iunie, Compania Oradea şi Secţia Salonta au constituit Grupul 8 Pompieri al Regiuni Bihor, la comanda căruia a fost numit maiorul Nicolae Lăzărescu.În 1952 Apărarea Pasivă a devenit Apărarea Locală Antiaeriană. Apărarea Civilă va fi noul său nume ulterior, în 1978. De asemenea, în acel an este promulgată Legea Apărării Civile. Legea urma să pună la dispoziţie cadrul legal pentru pregătirea populaţiei şi pregătirea teritoriului şi economiei naţionale pentru orice situaţie specială (dezastru, conflict armat etc.). De asemenea, legea enunţa misiunile structurii nou create. Dar principala declaraţie conţinută de acest document este că Apărarea Civilă este parte componentă a sistemului naţional de apărare, cu tot ceea ce presupune aceasta. Toate structurile subordonate, instrumente de lucru pentru punerea în aplicare a misiunilor de protecţie civilă, îşi au originea în acest document. La fel şi metodologiile de pregătire şi intervenţie, destinate structurilor mai sus menţionate şi populaţiei. Apărarea Civilă era subordonată Ministrului Apărării Naţionale, care monitoriza şi coordona toate măsurile de protecţie, pregătire şi intervenţie. În anul 1953 a luat fiinţă grupul de pompieri al regiunii Bihor prin desprinderea serviciului regional de pompieri de Inspectoratul Ministerului Afacerilor Interne. La împlinirea a 60 de ani de existenţă a Companiei de Pompieri Oradea în faţa Unităţii a fost dezvelit „Grupul Statuar” – închinat celor ce pun mai presus viaţa semenilor lor decât propria viaţă realizat prin grija Fundaţiei 13 Septembrie şi a Facultăţii de Arte Plastice din Universitatea Oradea, lucrare realizată de către decanul acestei facultăţi, Conf.univ.drd. Corneliu T. DURGHEU. În anul 1996, Parlamentul României adoptă „Legea protecţiei civile”, o lege sintetică pe baza căreia s-a structurat protecţia civilă atât în plan departamental, cât şi local, cuprinzând cerinţele rezultate din studiul surselor de risc potenţiale de pe teritoriul României: cutremure de pământ, alunecări de teren, inundaţii, accidente şi avarii chimice, nucleare sau industriale, distrugeri de baraje hidrotehnice, etc., precum şi din confruntarea cu alte categorii de riscuri majore specifice sfârşitului de mileniu, unele cu efecte transfrontaliere.

La data de 1 ianuarie 2001 Comandamentul Protecţiei Civile, organul de specialitate al Ministerului Apărării Naţionale până la acea dată, a trecut în subordinea Ministerului de Interne, păstrând aceleaşi caracteristici organizatorice. Din data de 15 Decembrie 2004 prin unificarea Brigăzii de Pompieri „CRIŞANA” cu Inspectoratul de Protecţie Civilă Bihor s-a înfiinţat noua instituţie: INSPECTORATUL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ „CRIŞANA” AL JUDEŢULUI BIHOR.

Oradea, mai demult Oradea Mare, (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein, în latină Magnovaradinum, în slovacă Vel'ký Varadín, în turcă Varat, în italiană Gran Varadino) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Bihor, situat în vestul României, pe râul Crişul Repede, în imediata apropiere a graniței cu Ungaria. Oraşul este menţionat pentru prima dată la 1113, având în prezent o populaţie de aproximativ 206000 de locuitori. Sus am postat steagul si stema actuală a municipiului Oradea precum și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură orădene din vremuri diferite.

Palatul masonic

Gara

Podul mic peste Criș

Casa Poynar

Podul Ferdinand

Cafeneaua mitropolitană (acum)

Catedrala greco-catolică Sfântul Nicolae

Facultatea de medicină (acum)

Parcul Libertății

Palatul Episcopiei catolice

Sinagoga

Biserica premonstratensă

Piața Unirii

Strada Regele Ferdinand

Statuia Reginei Maria

Hotelul princiar (din cetate)

Monumentul Szacsvay

Palatul Vulturul Negru

Piața Bem

Palatul de justiție

Liceul Mihai Eminescu

Statuia Sfântului Ladislau și Primăria

Palatul de finanțe

Palatul episcopal

Exploatarea de var

Bazilica și Palatul episcopal

Județul Bihor este situate în provincia istorică Crișana, în nord-vestul României și are reședința în orașul Oradea. Județul se întinde pe o suprafață de 7544 kilometri pătrați și numără aproximativ 575000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ-teritorial județul este format din; 4 municipii – Oradea, Beiuș, Marghita și Salonta; 6 orașe – Aleșd, Nucet, Săcuieni, Ștei (fost Dr.Petru Groza), Valea lui Mihai, Vașcău precum și 90 de comune. Sus am postat stemele actuale și comuniste ale județului iar jos câteva fotografii reprezentând monumente de cultură și arhitectură bihorene, din vremuri diferite, și unele cărți poștale ilustrate.