Epaminonda's Blog.....: Mo - M

1. În data de 28 decembrie 2018 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Mihai Marinciuc – 80 de ani de la naștere. Pe avers sunt următoarele reprezentări: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2018”; în partea de jos – inscripția „50 LEI” și în exergă, cu majuscule este gravată inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe revers sunt următoarele reprezentări: în plan central – efigia lui Mihai Marinciuc cu inscripția „MIHAI MARINCIUC” și anii 1938 – 2011 (anii de viață ai personajului): în partea dreaptă – imaginea structurii atomului și în partea de jos în exergă este gravată inscripția: “80 DE ANI DE LA NAȘTERE”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea nominală - 50 lei, data emiterii – 28 decembrie 2018, seria – Știință și inovare, metal – argint, puritate – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 28 milimetri, greutate – 13 grame, cant – zimțat, tiraj – 200 exemplare.

Mihai Marinciuc a fost un fizician, conferențiar universitar și autor de manuale de fizică și culegeri de probleme pentru gimnaziu și liceu. El s-a născut la data de 26 noiembrie 1938 în satul Crișcăuți, raionul Dondușeni și a decedat la data de 14 octombrie 2011 la Chișinău. Din anul 1967 a fost doctor în științe fizico-matematice, în perioada 1981 – 2011 a activat la Catedra de fizică a UTM în calitate de conferențiar şi profesor iar apoi şef al catedrei respective între anii 1984 – 1995. Este autorul a 89 de publicații științifice şi metodice, inclusiv a șase manuale de fizică şi opt culegeri de probleme de fizică pentru licee.

2. În data de 29 noiembrie 2019 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Domnica Darienco – 100 ani de la naștere. Pe avers sunt următoarele reprezentări: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2019”;în partea de jos – inscripția „50 LEI” și în exergă, cu majuscule este gravată inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe revers sunt următoarele reprezentări: în plan central – efigia Domnicăi Darienco; în partea stângă – imaginea Teatrului Mihai Eminescu din Chișinău și în partea de sus sunt gravate inscripțiile „Domnica Darienco” și anii de viață „1919-2010”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea nominală - 50 lei, data emiterii – 29 noiembrie 2019, seria – Femei celebre, metal – argint, puritate – 99,9%, forma – rotundă, diametrul - 30 milimetri, greutate – 16,5 grame, cant – zimțat, tiraj – 300 exemplare.

Domnica Darienco a fost o actriță de teatru și film din Republica Moldova, care s-a născut la data de 15 ianuarie 1919 în satul Dolinsk (Valea Hoțului), raionul Araniev, regiunea Odesa, Ucraina și a decedat la data de 6 noiembrie 2010 la Chișinău. A urmat studii de actorie de teatru la Școala teatrală din Odesa (1933-1937). A fost căsătorită, dar soțul ei a murit pe front, pe când fiul lor avea un an și jumătate. După absolvirea Școlii de teatru în anul 1937, a fost angajată ca actriță la Teatrul dramatic "A.S.Pușkin" (astăzi Teatrul Național "Mihai Eminescu"), aflat inițial la Tiraspol și din 1944 la Chișinău. A debutat pe scenă cu rolul Krucinina din spectacolul Vinovați fără vină de A.Ostrovski, din dramaturgia clasică rusă. A interpretat peste 100 roluri, în special de eroine puternice din dramaturgia națională și universală - Aftenia din Soacra cu trei nurori de Ion Creangă, Corina din Ovidiu de Vasile Alecsandri, Vasilisa din Azilul de noapte de Maxim Gorki ș.a. Domnica Darienco a debutat în cinematografie în anul 1955 în filmul Andrieș, turnat la studioul "A.Dovjenko" din Kiev. Rolul său cel mai cunoscut a fost Domnica din filmul Armaghedon (1962). În anul 1989, a ieșit la pensie la vârsta de 70 ani. Pentru activitatea sa a fost apreciată cu următoarele titluri și distincții: Artistă a poporului din RSSM (1957), Artistă a poporului din URSS (1974) și Ordinul Republicii. Este înmormântată alături de soțul său în Cimitirul Central din Chișinău. Enumăr câteva din filmele în care a jucat: Vă scriu (1959), Dincolo de marginea orașului (1960), Armaghedon (1966), Povârnișul (1970), Ultimul haiduc (1972), Bărbații încărunțesc de tineri (1973), Furtuni de toamnă (1974), Între cer și pământ (1975) ș.a.

Teatrul Național „Mihai Eminescu" din Chișinău își începe istoria pe 10 octombrie 1920, atunci când primul teatru stabil de expresie română în Basarabia a fost înființat din inițiativa unui grup de fruntași ai vieții publice locale de epocă în frunte cu Sergiu T. Niță, ministru al Basarabiei în guvernul României, Ștefan Ciobanu, membru al academiei Române, scriitorii: Nicolae N.Beldiceanu, Nicolae Beldiman, Leon Donici și regizorul Gheorghe Mitu Dumitriu. Denumirea legată de numele lui Mihai Eminescu îi este oferită din anul 1988, iar din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național. Clădirea Teatrului Național "Mihai Eminescu" are statulul de monument de artă, arhitectură și istorie de însemnătate națională și a fost introdusă în Registrul monumentelor de istorie și cultură a municipiului Chișinău la inițiativa Academiei de Științe din Moldova. Prima încercare de construcție a acestei clădiri a fost la începutul anilor 30 ai secolului al XX-lea în stil neoclasic, dar din cauza crizei economice construcția lui a fost amânată. În anii 1949–1953 a fost finisat proiectul, sub conducerea arhitectei Galadjeva de la trustul unional "Teatrproiect", interioarele și fațadele – sub conducerea arhitecților din RSSM V. F. Smirnov și V. P. Alexandrov, cu păstrarea formelor și stilisticii interbelice. Construcția clădirii a fost finisată în primăvara anului 1954^.Clădirea teatrului, are trei niveluri, dintre care ultimul este un atic. Edificiul având și subsol, ocupă colțul unui cartier, care fusese cândva rezervat pentru piața polițienească, mărginit lateral de strada Mihai Eminescu. Clădirea a fost amplasată mai înapoi decât linia bulevardului, cu intrarea principală ridicată pe un podium din trepte, ce-i conferă edificiului o monumentalitate sporită. Planul teatrului este rectangular, cu fațada îngustă perpendiculară bulevardului Ștefan cel Mare. În compoziția spațială a teatrului domină volumul cilindric al sălii de teatru, înconjurată din trei părți de balcoane, spațiile foaierelor și culoarelor, încununată cu o cupolă sferică. Fațada principală este soluționată monumental, cu un portic central situat în axa de simetrie, alcătuit din patru coloane ale ordinului corintic, flancate de doi piloni pătrați în secțiune, soluționați în aceiași cheie stilistică, pe care se sprijină un fronton triunghiular. Relieful sculptat al timpanului, executat de sculptorul L. Dubinovsky, la ultima reconstrucție a dispărut. Fațadele laterale au o compoziție simetrică, cu porticuri centrale din șase coloane la mijlocul fațadelor, cu rezalite, încununate cu frontoane triunghiulare, prin care au loc intrările laterale în clădite.Sala teatrului, aflată la mijlocul clădirii, are o configurați circulară, acoperită cu o cupolă, suprafața căreia a fost pictată cu imaginea dansatorilor unei hore, după schițele pictorului L.P. Grigorașenco. Lojele și balcoanele repetă configurația sălii, fiind dispuse perimetral, în care se ajunge printr-o scară monumentală cu trei rampe și scări aflate la colțurile pătratului circumscris sălii de patru. Două intrări laterale secundare, amplasate la sud și nord conduc direct din stradă și din scuarul aferent în foaierul teatrului. Alte două intrări, amplasate simetric celor scrise mai sus, conduc în partea scenei, în administrație și camerele pentru actori, depozite de rechizite, ș.a^.

3. În data de 29 noiembrie 2019 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema 25 de ani de la înființarea Curții de Conturi a Republicii Moldova. Pe avers sunt următoarele reprezentări: în plan central – Stema Republicii Moldova; în partea de sus – anul emisiei „2019”;în partea de jos – inscripția „100 LEI” și în exergă, cu majuscule este gravată inscripția „REPUBLICA MOLDOVA”. Pe revers sunt următoarele reprezentări: în plan central – imaginea stilizată a balanței cu talere având la bază o carte deschisă și în exergă cu majuscule gravată inscripția: “25 DE ANI DE LA ÎNFIINȚAREA CURȚII DE CONTURI A REPUBLICII MOLDOVA”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea nominală - 100 lei, data emiterii – 29 noiembrie 2019, metal – argint, puritate – 99,9%, forma – rotundă, diametrul - 37 milimetri, greutate – 31,1 grame, cant – zimțat, tiraj – 300 exemplare.

Curtea de Conturi a Republicii Moldova (C.C.R.M.) este instituția supremă de audit public extern din Republica Moldova și unica autoritate publică a Republicii Moldova cu rolul de auditare a finanțelor publice și de exercitare a controlului asupra formării, administrării și utilizării resurselor financiare publice și gestionării patrimoniului de stat. Instituția a fost creată în 1994, în conformitate cu prevederile art.133 al Constituției Republicii Moldova și ale Legii nr. 312-XIII din 8 decembrie 1994 „Privind Curtea de Conturi”. Sediul Curții de Conturi este amplasat în Chișinău, pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, la nr. 69. În ultimii ani, în contextul integrării europene a Republicii Moldova, Curtea de Conturi a parcurs perioada de tranziție de la controlul financiar la auditul extern. Obiectivele și principiile activității Curții de Conturi sunt:

evaluarea regularității, legalității, conformității, economicității, eficienței și eficacității gestionării resurselor financiare publice și a patrimoniului public;
promovarea standardelor, recunoscute internațional, privind transparența și responsabilitatea în domeniul managementului finanțelor publice;
asigurarea transparenței prin informarea autorităților publice responsabile și publicului despre planurile sale strategice și anuale, despre constatările și recomandările sale;
certificarea personalului cu atribuții de audit public.

Curtea de Conturi are drept însemne distinctive: stema, emblema, drapelul și insigna de apartenență la Curtea de Conturi, care au fost adoptate prin hotărârea nr.44 din 15 iunie 2006.

Toate simbolurile caracteristice au: câmpul partiționat în bilete albastru și argintiu, o acvilă cruciată, aurie, cu ciocul și membrele roșii, cu aripile pe jumătate desfăcute, purtând pe piept scutul stemei naționale și ținând în gheara dreapta Caduceul lui Mercur, de argint, iar în cea stângă un răboj din două bucăți, de același metal.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN DUEL EPIGRAMATIC

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx_______

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE DIN

MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

(Alexandru Ioan Cuza)

125 de ani de la Unirea Principatelor Române

Casa Centrală a Armatei - Cercul numismatic

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional - România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională.

Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; “Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:
"Vorbe mari nu vreau să-ndrug;
Scoatem țara din vâlcea
Trăgând cu toții la jug
...Unii HĂIS și alții CEA!"

Unirea Principatelor, a fost primul proiect de țară realizat de patrioții români. Idealul unirii a fost formulat de elitele politice și intelectuale educate în marile orașe vest-europene, la începutul secolului al XIX-lea. Primii pași concreți au fost realizați în timpul Revoluției de la 1848, când s-a realizat o uniune vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Proiectul de unificare a Principatelor a fost favorizat și de interesele marilor puteri în Balcani. Profitând de slăbirea influenței Rusiei, învinsă în Războiul Crimeii, Napoleon al III-lea și-a dorit un bastion pro francez în regiune și a susținut idealul național al românilor. În august 1858, în cadrul unei conferințe internaționale la Paris, s-a semnat o Convenție care permitea reorganizarea Moldovei și Țării Românești, care erau tratate în relațiile internaționale unitar, cu condiția alegerii în fiecare dintre Principate a doi domni, două adunări și două guverne. Totuși, existau și două instituții comune, cu sediul la Focșani, respectiv Comisia Centrală și Înalta Curte de Casație și Justiție. În lunile următoare, cele două Principate au început să pună în practică prevederile Convenției de la Paris. Cel mai important pas a fost desemnarea domnitorilor. Primele alegeri au avut loc în Moldova, la data de 5 ianuarie 1859, fiind ales Alexandru Ioan Cuza, un liberal moderat, care a reușit să atragă de partea sa inclusiv deputați din partida conservatoare. Dacă la Iași s-a ajuns rapid la un consens, în Țara Românească neînțelegerile dintre liberali și conservatori erau profunde. Deoarece Convenția de la Paris nu preciza expres că domnitorul Moldovei nu poate fi ales și în Țara Românească, patrioții munteni au lansat ideea alegerii lui Cuza. Decizia urma să fie adoptată la 24 ianuarie 1859, iar liberalii au mobilizat populația în zona Hotelului Concordia din București, unde se desfășurau dezbaterile, pentru a pune presiune pe conservatori, ca să-l aleagă domn tot pe Alexandru Ioan Cuza. Marile puteri au fost puse în fața faptului împlinit, iar în anii următori Cuza a fost recunoscut domnitor, inclusiv de Imperiul Otoman.

Palatul Cercul Militar Național este este o clădire din Bucureşti care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

Insigna - Liceul Mihai Eminescu București

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Până în anul 1920 Bucureștiul număra doar patru mari licee teoretice (Sfântul Sava, Gheorghe Lazăr, Matei Basarab și Mihai Viteazul), care acopereau doar 30 % din nevoile intelectuale ale Capitalei. În deceniul al treilea a avut loc o explozie a învățământului secundar. Astfel la sfârșitul anului 1939, capitala număra peste 35 de licee de stat și particulare. Unul din liceele teoretice care au luat naștere în acest deceniu propice pentru dezvoltarea învățământului secundar românesc a fost Liceul de băieți Mihai Eminescu. A fost și el rodul inițiativei comitetelor de părinți, atât de active în epocă. La 1 septembrie 1926, cu aprobarea Ministerului Instrucțiunii, s-a deschis în localul școlii primare nr. 31 din Floreasca, liceul Mihai Eminescu cu un număr de 160 de elevi. De dimineață învățau cei mici, iar după-amiaza, liceenii. Director a fost numit Victor Papacostea, viitor profesor universitar și creator al Institutului Balcanic, pe atunci în vârstă de doar 26 de ani. Actul constitutiv prin care, în urma raportului Ministrului Instrucțiunii i se acordă numele de Mihai Eminescu este semnat de regele Ferdinand la data de 28 noiembrie 1926. Chemat la Universitate, Victor Papacostea este înlocuit după primul an de directorat cu profesorul C. Niculescu-Slavea. Sub conducerea acestuia (1927 – 1930), s-a declanșat acțiunea de strângere de fonduri pentru construirea unui local propriu în Calea Dorobanților nr. 163, actualul sediu al C.N.I.L.Caragiale. Numai că, nu s-a putut bucura de acest sediu deoarece, datorită manevrelor sale abile, Seminarul pedagogic, sprijinit de rectoratul Universității, reușește să obțină aprobarea Ministerului de a se muta în localul recent construit, obligându-se să-l termine, cedându-i liceului Eminescu vechea sa clădire din Calea Rahovei. Până la ora aceea liceul Eminescu cheltuise 11 milioane cu amenajarea localului și se va muta în localul din Calea Rahovei cu condiția ca toată averea liceelor să rămână pe loc, numai profesorii și arhiva să urmeze liceelor. Iată ce scrie în amintirile sale inginerul Petru Varlaam, fost elev al liceului, despre disciplina școlară din acea perioadă de început: “Ceea ce a caracterizat din primul an liceul Mihai Eminescu a fost regimul de strictă disciplină pe care l-a impus atât V. Papacostea cât și C. Niculescu-Slavea. Elevii, indiferent de clasă erau obligați să fie tunși cu mașina nr.1, să poarte uniformă kaki, închisă la gât, asemănătoare oarecum cu uniforma școlilor militare, șapca de elev cu cozoroc drept și inițialele liceului și matricola galben-portocalie. Intrarea elevilor se făcea cu zece minute înainte de începerea cursurilor, după ce elevii se așezau pe rânduri de clase, sub supravegherea zilnică a directorului. Cu această ocazie se făcea inspecția ținutei și uniformei. Sancțiunile erau prompte și drastice, iar legătura cu părinții, extrem de eficace. Afară de o disciplină fermă de la care nimeni nu era exceptat, în școală se manifesta din partea tuturor profesorilor o exigență și o severitate care ne obligau să ne pregătim zi de zi să facem dovada capacității intelectuale cerută unui liceean. De aceea numărul de coigenți și de repetenți era în fiecare an foarte mare. Mi-aduc aminte că prin 1928 – 1929 cam 40 – 45% absolveau clasa, 55-60% erau fracturați la învățătură, iar la bacalaureat doar 30-40% luau din primul foc examenul. Nu se admiteau intervenții, chiar dacă noua școală avea nevoie de banii acestora pentru desăvîrșirea și întreținerea localului. Cu nimic mai prejos decât marile licee bucureștene, în liceul Eminescu se organizau, în fiecare duminică serbări în scolpul strângerii de fonduri pentru ridicarea și înzestrarea noului local de școală și culturarizării locuitorilor din cartierul Floreasca-Dorobanți, mai apoi, după mutarea în Calea Rahovei, și pentru cetățenii din acest cartier industrial-negustoresc. Amintite și de ziarele timpului, aceste serbări cuprindeau în programul lor piese muzicale corale urmate de o conferință cu caracter literar sau științific, declamații de poezii, piese de muzică vocală sau instrumentală, populară ori cultă executată de elevi sau artiști profesioniști de la teatru sau operă pentru a sprijini școla. Programul era încheiat de orchestra liceului pregătită de profesorii N.Crăciunescu și Gh.Petrescu, care prin 1927-1928 puseseră la punct un repertoriu bogat și variat. De altfel corul pe patru voci și orchestra liceului erau bine cunoscute în toată capitala și constituiau un prilej de mândrie pentru elevi. În deceniul al patrulea corul a fost de nenumărate ori solicitat să susțină programe la radio, fiind prin 1928-29 PRIMUL COR ȘCOLAR din ROMÂNIA popularizat pe calea undelor.Serbările școlare se asociau cu un pios cult al patronului spiritual, MIHAI EMINESCU, cultul eminescian păstrându-se peste ani. Anual serbările cultural-artistice închinate marelui patron al liceului continuau la mormântul poetului unde se depuneau flori în timp ce, în jurul teiului sădit aici, corul și recitatorii cântau poeme și romanțe eminesciene”.

Adresa de corespondență a Colegiului Național Mihai Eminescu din București este: Strada George Georgescu, nr.2, sectorul 4. Colegiul național Mihai Eminescu București are 3 clase de profil uman (una filologie-intensiv engleză, una filologie-intensiv franceză și una științe sociale) și 5 clase profil real (una științele naturii și patru matematică-informatică). Misiunea școlii este pregătirea tinerilor pentru a fi cetățeni ai unei Europe unite și educarea lor în spiritul cetățeniei democratice prin furnizarea de programe educationale moderne, dezvoltarea interactiunii cu mediul social, cultural si economic, transformarea scolii într-un centru de resurse educationale si de servicii oferite comunitatii. Prin promovarea unui învatamânt deschis si flexibil școala asigură un climat de munca stimulativ pentru satisfacerea nevoilor şi intereselor individuale ale fiecarui tânar beneficiar al sistemului educational, astfel încât acesta sa poata sa dea sens încrederii si aspiratiilor sale.

Insigna - Electronica

Electronica București este o companie producătoare de electronice din România construită pe locul unui atelier electronic din perioada interbelică. Aici s-au produs de-a lungul vremii diverse tipuri de aparate de radio și televizoare dar și alte diferite aparate și dispozitive electronice necesare în economie. În data de 11 februarie 2004 compania a fost privatizată prin contractul de vânzare a acțiunilor reprezentând 50,3% din capitalul social al companiei.

Valoarea totală a tranzacției a fost de 1,86 milioane euro, reprezentând prețul pachetului de acțiuni, investiții asumate, respectiv tehnologice și de mediu și capital de lucru. De la cele peste 434000 de televizoare alb-negru și 75000 de televizoare color cât producea în anul 1989 Electronica a produs în anul 2003 doar 137 de televizoare color, o creștere sensibilă, până la 27000 de unități înregistrându-se în anul 2005. Începând cu anul 2006 compania asambla televizoare color și DVD-playere ale unor diverși producători străini precum: Hyundai, Toshiba sau Vortex. Din 5514 de persoane câte lucrau în anul 1989, numărul de angajați a ajuns la 60 în anul 2006. Iată o parte din binefacerile privatizării.

Electromagnetica București 1930 - 1980

20 ani vechime

Electromagnetica București este o companie producătoare de aparatură și instrumente de măsură din România. Compania desfășoară și următoarele activități; injecție a pieselor de masă plastică, fabricarea matrițelor de masă plastică, asamblarea și testarea circuitelor electronice, dar și producția și furnizarea de energie electrică.

Acționarii principali ai companiei sunt Asociația salariaților, cu 33,68%, și SIF Oltenia, cu 10,1% din totalul acțiunilor. Titlurile societății se tranzacționează la prima categorie a pieței Rasdaq, sub simbolul ELMA. În anul 2008 compania a avut o cifră de afaceri de 100,5 milioane de euro cu un profit net de 5,1 milioane de euro. Sus am postat logo-ul societății comerciale Electromagnetica - București.

Insigna - Facultatea de stomatologie

București 1975 - 2000

Prezint aici câteva repere calendaristice în devenirea specialității medicale – stomatologie. În anul 1923, Consiliul Profesoral al Facultăţii de Medicină admite lui Dimitrie D.Niculescu să susţină conferinţe libere de stomatologie pentru studenţii la medicină. Acesta va publica, un an mai târziu, primul tratat de Stomatologie în limba română. În 1929, se înfiinţează, la Spitalul Colţea, Institutul Clinico-Stomatologic, sub conducerea profesorului Mina Minovici. Acesta funcţiona ca instituţie de perfecţionare postuniversitară a absolvenţilor facultăţii de medicină, specialitatea de stomatologie neavând corespondent în învăţământul superior medical. Ulterior, coordonarea Institutului a fost asigurată de profesorul Iacob Iacobovici, iar sediul a fost mutat în 1941 în cadrul Spitalului Colentina. În 1935, Dan Theodorescu este numit medic primar pentru chirurgie maxilo-facială la Eforia Spitalelor civile (Spitalul Colţea), înfiinţind prima secţie clinică de chirurgie oro-maxilo-facială din ţară. Doi ani mai târziu, Dan Theodorescu preia conducerea Institutului Clinico-Stomatologic, coordonând toate cele trei secţiuni ale acestuia: terapie buco-dentară, ortopedie stomatologică (protetică) şi chirurgie maxilo-facială. În 1938, Ministerul Instrucţiunii Publice emite un decret-lege de raţionalizare a învăţământului superior, prin care se reorganizează catedrele universitare, înfiinţându-se Conferinţa de Stomatologie la Facultatea de Medicină, sub conducerea lui Dan Theodorescu. Un an mai târziu, prin transformarea conferinţei, Dan Theodorescu devine profesor. Prin eforturile profesorului Dan Theodorescu, Institutul Stomatologic se mută în cadrul unui pavilion cu trei niveluri în Spitalul Colentina, având un amfiteatru de curs, 74 de paturi, 60 de unităţi stomatologice complete şi un laborator de tehnică dentară. În acelaşi an, se organizează, în cadrul Institutului, Şcoala de Surori de Stomatologie, iar în 1943 Şcoala de Tehnicieni Dentari. În 1948 are loc reforma învăţământului (decretul 312 / 9 nov. 1948), prin care se transformă Institutul Clinico-Stomatologic în Facultatea de Stomatologie, primul Decan fiind profesorul Emil Eugen Repciuc. Un rol major în organizarea învăţământului stomatologic din Bucureşti l-au avut profesorul Valerian Popescu, membru corespondent al Academiei Române. Urmaşul profesorului Dan Theodorescu la conducerea Clinicii de chirurgie maxilo-facială, prof. Valerian Popescu a dominat comunitatea ştiinţifică stomatologică din a doua jumătate a secolului trecut, reprezentând facultatea şi în calitate de Decan.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale Bucureștiului de acum sau altădată.