Epaminonda's Blog.....: PERONNE

Mai jos am postat și alte fotografii care prezintă monumente

de cultură și arhitectură din localitatea franceză PERONNE,

departamentul SOMME, regiunea PICARDIA, dar și unele

trimiteri poștale din vremuri diferite, precum și câteva trimiteri

poștale ilustrate, o acțiune, o insignă, un jeton, o monedă și

o medalie locale.

Castelul

Staluia lui Marie Foure

Piața Marche

Piața Mare

Piața

Poarta Bretagne

Primăria

Gara

Castelul Vaux sous Tagre

Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul

Vedere aeriană

Vederi generale

Trimiteri poștale

Insignă locală

Jeton local

Medalie locală

Monedă locală

Acțiune locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DUEL EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Facultatea de construcții civile și industriale București

Promoția 1956 * 40 * 1956 - 1996

Facultatea de Construcții Civile, Industriale pregătește ingineri și subingineri constructori pentru activitatea de proiectare, cercetare și executare de construcții civile. Facultatea de Construcții Civile, Industriale si Agricole este continuatoarea directă a tradițiilor Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București, prima scoală superioară tehnică din țară - înființată în anul 1867 și transformată apoi în anul 1921 în Școala Politehnică, în cadrul căreia studenții constructori erau pregătiți în trei secții: construcții, hidrotehnică și căi de comunicații. Școala Natională de Poduri și Șosele și, apoi, Facultatea de Construcții din cadrul Școlii Politehnice au format ingineri constructori sub îndrumarea unor cadre didactice de mare valoare și prestigiu: Spiru Haret, Anghel Saligny, Elie Radu, Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și alții, prin ale căror strădanii și realizări au fost puse bazele științei și tehnicii construcțiilor din România. În toamna anului 1948, ca urmare a reformei învățământului, Facultatea de Construcții s-a desprins din Școala Politehnica formând un institut de sine stătător, Institutul de Construcții Bucuresți, în cadrul căruia Facultatea de Construcții Civile si Industriale a fost chemată să îndeplinească un rol important în pregătirea cadrelor tehnice superioare de constructori.

Muzeul național al pompierilor

București - România * 1963 - 1993

Foișorul de Foc, astăzi Muzeul Pompierilor este o clădire-monument istoric de 42 metri înălțime din București aflată la intersecția străzii Traian cu bulevardul Regele Ferdinand, în imediata apropiere a bisericii Oborul-Vechi (monumentul ocupă centrul unei piațete care îi poartă numele și către care mai converg și alte artere, respectiv străzile Vasile Stroescu, Iancu, cavaler de Flondor, Zece Mese și Popp de Băsești). În trecut servea drept turn de observație pentru apărarea împotriva incendiilor. A fost construit în 1890, la doi ani după ce precedentul turn, Turnul Colței, ridicat în anul 1715, a fost demolat. Planurile au fost realizate de George Mandrea, în acea perioadă arhitectul-șef al Bucureștiului. Într-o primă variantă a proiectului, clădirea avea un aspect greoi, lipsit de supleţe, cu ziduri masive necesare susţinerii rezervorului de apă. În a doua variantă, cea realizată, arhitectul a operat subţierea pereţilor rezultând 16 pilaştri adosaţi care preluau sarcina rezervorului. Alte modificări, au dus la reducerea materialului de construcţie şi amplificarea efectului optic, realizând clădirea suplă şi astăzi impunătoare prin cei 42 metri. Primul etaj, era destinat inginerului şi lucrătorilor reţelei de apă iar la etajul doi era cazarma soldaţilor pompieri care executau supravegherea oraşului. După finalizarea construcției, însă, compania locală de apă - Uzina de Apă Grozăvești - nu a avut pompe suficient de puternice pentru a îl umple cu apă. Din acest motiv, la 22 aprilie 1892, Primăria a cedat Companiei de Pompieri întreaga clădire. Parterul a fost amenajat pentru trăsurile de incendiu şi caii acestora. Etajul 1 a devenit cazarma soldaţilor iar etajul 2 a fost destinat pentru comandant. Turnul este construit din cărămidă și var hidraulic, având diametrul la sol de 17 metri, grosimea zidului la sol de 3,2 metri, iar la partea superioară, în dreptul rezervorului de apă, grosimea era doar de o cărămidă, pentru reducerea sarcinii construcției. Turnul a fost prevăzut cu un rezervor de 750 metri cubi apă pe înălțimea etajelor actuale 4, 5 și 6. Începând cu anul 1892 în clădirea a funcționat și „Postul de pompieri nr.5 Foișor”, în dotarea căruia se aflau două utilaje trase de cai: o pompă manuală de stins incendii şi o saca pentru transportul apei, tip Knaust, Austria, modele 1882. Tot aici era amenajat şi grajdul celor 6 cai necesari. Ca „observator al incendiilor”, Foişorul a funcţionat până la instalarea în clădire a telefonului, în anul 1910, iar ca post de pompieri până la înfiinţarea cazărmii Obor, în 1936. După 1936, clădirea a avut diverse destinaţii până în anii 1961-1963 când Foişorul de Foc este renovat şi amenajat ca muzeu. În locul rezervorului de apă dezafectat au fost construite trei nivele, scara centrală în spirală a fost prelungită până la ultimul etaj şi s-a instalat liftul. Din anul 1963, a fost transformat în Muzeul al Pompierilor, având ca tematică generală prezentarea momentelor importante din istoria pompierilor, în corelare cu cele ale istoriei naționale și aflat în subordinea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. Expoziţia de bază este organizată pe cele şapte nivele ale clădirii (P+6), prezentând cronologic organizarea, dotarea și misiunile pompierilor de-a lungul timpului. Aceasta cuprinde numeroase colecții specifice domeniului pompieri din care fac parte obiecte valoroase precum: pompe manuale diverse pentru stins incendii, costume și căști de protecție, uniforme, drapele, stingătoare manuale, piese de numismatică, documente etc. Prin expoziția sa, muzeul oferă și informații din domeniul prevenirii incendiilor, al relațiilor internaționale sau al misiunilor actuale ale salvatorilor, cei care intervin de fiecare dată pentru salvarea vieților și bunurilor oamenilor.

După mai multe studii și sondaje, în anul 1960 ofițerul a propus Comandantului Pompierilor întreprinderea de măsuri pentru realizarea în clădirea Foișorului de Foc a unui Muzeu al Pompierilor. General Pamfil Tatu, împreună cu locțiitorii săi coloneii Benone Toropoc, Dan Dobrotineanu și Florea Rădulescu îmbrățișează ideea, dar se ridica problema fondurilor bănești necesare pentru refacerea și adecvarea localului, amenajarea viitorului muzeu, procurarea și confecționarea exponatelor și a mobilierului, precum și crearea unui stat minim de încadrare cu posturile necesare pentru funcționarea instituției.La toate aceste probleme, colonelul Nicolae Ioanovici, prin firea lui îndrăzneață și întreprinzătoare, a găsit răspunsuri. S-a apelat la Sfatul Popular al capitalei, propunând ca la început, viitorul Muzeu al Pompierilor să se constituie ca secție a Muzeului de Istorie și Artă al municipiului București, propunere acceptată de conducerea de atunci a capitalei, cu urmări benefice pentru acordarea fondurilor minime necesare. S-a intervenit la ministerele economice de atunci (petrol-chimie, forestier și industria lemnului, agricultură, industria constructoare de mașini, industria ușoară ș.a.) propunându-se ca în cadrul muzeului să fie exponate care să prezinte realizările și măsuri de prevenire și stingere a incendiilor din domeniile de activitate ale departamentelor respective. În schimb, acestea au contribuit cu fonduri pentru realizarea noii instituții muzeistice.

La 17 septembrie 1963, în Cartea de onoare a Muzeului Pompierilor, pe prima pagină s-a înscris: ''Deschis în cinstea Zilei Pompierilor din Republica Populară Română, ca semn de cinstire a tradițiilor glorioase de luptă ale pompierilor și de înaltă prețuire a muncii contra incendiilor''. Muzeul Pompierilor constituie o realizare importantă pe tărâmul educației cetățenilor, un mijloc important de popularizare a regulilor și măsurilor de pază contra incendiilor. În atenția muzeografilor și a conducerii muzeului a stat în primul rând identificarea, colecționarea, depozitarea și conservarea de documente și obiecte ce atestă, în mod sugestiv și convingător, evoluția protecției împotriva incendiilor pe teritoriul României, din primele începuturi și până în zilele noastre. Documentele și exponatele din muzeu atestă participarea pompierilor militari, în momentele cruciale ale istoriei române - cum au fost Revolutia din 1848-1849, Războiului pentru Independență din 1877-1878, Războiul pentru întregirea neamului din anii 1916-1920, precum și în zilele furtunoase ale lunii august 1944, împotriva trupelor hitleriste. Un loc aparte în activitatea muzeului a fost studierea, identificarea și depozitarea mijloacelor de combatere a incendiilor din cele mai îndepărtate timpuri și până azi, însă regretabil este că nu s-a găsit încă posibilitatea ca acestea să fie prezentate publicului, in preajma imediată a sediului acestei instituții. Dupa decembrie 1989, ca și altor muzee ce prin conținutul exponatelor și activităților cuprind evoluția unor instituții din întreaga țară, instituției i s-a dat denumirea, pe drept cuvenită, de ''Muzeu Național'', inițial prin ordin al ministrului de interne, iar apoi, odată cu aprobarea noilor state de organizare ale Comandamentului Pompierilor, și prin Legea privind pompierii militari.

Maratonul regal

București - România - 10 mai 2013

Maratonul este o probă sportivă de alergare pe distanță lungă, cu o distanță oficială de 42,195 km, care se aleargă de obicei pe șosea. Evenimentul este numit după legenda soldatului grec Phidippides, un mesager care a adus la Atena vestea victoriei din Bătălia de la Maraton. Acuratețea istorică a acestei legende este pusă la îndoială, fiind contrazisă în special de relatările lui Herodot. Maratonul a fost unul dintre sporturile de la Jocurile Olimpice moderne din anul 1896, deși distanța nu a fost standardizată până în 1921. Mai mult de 800 de astfel de curse se desfașoară în întreaga lume în fiecare an, marea majoritate a concurenților fiind sportivi amatori. Maratoanele mai mari pot avea zeci de mii de participanți. Astfel de maratoane au loc în România la Brașov, Cluj, Sibiu, Aiud, etc.

Pe reversul medaliei postate aici este reprezentată stema mijlocie a Regatului România. Este știut că Regatul România avea ți prezenta în acte oficiale una din cele trei steme ale sale (vezi poza de mai sus).

Arcul de Triumf este un monument reprezentativ al capitalei, situat pe Şoseau Kiselef, în sectorul 1, la intersecția cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu și Alexandru Constantinescu. A fost construit în amintirea Marii Uniri, în anul 1922. Restaurarea monumentului a avut loc în perioada anilor 1935–1936, sub conducerea arhitectului buzoian Petre Antonescu și încă odată în anul 2014. El comemorează victoria României în primul război mondial. Monumentul este de formă paralelipipedică, are o singură deschidere, înălțmea de 27 de metri, pe o temelie cu dimensiunile de 25 x 11,5 metri. În anul 1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria ca suverani ai României Mari, comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe șoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcției a fost turnat în beton armat, minunatele basoreliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – odată încheiate serbările încoronării (în 16 octombrie 1922, când s-a organizat un spectacol, evocând lupta poporului român pentru unitate statală, la festivități participând reprezentanți din peste 20 de state europene, din Statele Unite ale Americii și Japonia, fapt ce a semnificat o largă recunoaștere internațională a noii realități naționale statale) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un „monument incomod” pentru imaginea „Micului Paris” interbelic. De-abia în 1932, în urma unui articol al lui Mihai Mora intitulat sugestiv „O datorie imperioasă”, situația deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenția opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, așa cum ceruseră unele personalități, ci înlocuirea basoreliefurilor din stuc de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Rușchița. De data aceasta, autorul, același Petre Antonescu, a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce privește finisajul exterior, cerând artiștilor pe care i-a cooptat la lucrări să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre artiștii care au lucrat la finisaj se numără Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constantinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea și Costin Petrescu, toți nume cunoscute în perioada interbelică. Pe fațada sudică, sculptorii Mac Constantinescu și Constantin Baraschi au dăltuit fiecare câte o reprezentare simbolică a Victoriei. Amplasate identic pe fațada de nord se găsesc alegoriile Bărbăție de Ion Jalea și Credință de Constantin Baraschi, precum și alte două Victorii create de Cornel Medrea și Dimitrie Onofrei. Pe corpul monumentului sunt aplicate şi unele înscrisuri interesante pentru istoria naţională, precum și chipurile chipurile regelui Ferdinand si reginei Maria. Populația, și cu precădere numeroasele asociații și societăți ale foștilor combatanți din primul război mondial, a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripțiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naționale. Odată adunate sumele necesare, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, care a fost construit din granit de Deva, în stil clasic, după modelul marelui Arc de Triumf de la Paris. Arhitectul Victor G.Stănescu a fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor, care au început în aprilie 1935 și au durat un an și jumătate. Ceremonia inaugurării a avut loc la 1 decembrie 1936, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prințului moștenitor Mihai, a membrilor guvernului României și a numeroși invitați de onoare din țară și din străinătate.După venirea la putere a comuniștilor în România, Arcul de Triumf a fost „mutilat” prin scoaterea de pe părțile laterale a celor două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922. De asemenea, au fost scoase de pe frontispiciul de pe fațada sudică monumentului efigiile regelui Ferdinand Întregitorul, și ale reginei Maria, realizate de sculptorul Alexandru Călinescu, și au fost distruse, fiind substituite de două mari flori de piatră. După 1989, florile de piatră au fost date jos, și au fost montate două medalioane din bronz, ce înfățișează chipurile regelui Ferdinand și al reginei Maria, înlocuindu-le pe cele originale, și inscripțiile de pe panourile laterale nefiind refăcute. Astăzi, Arcul de Triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei României. Cu toate acestea, fostul primar al Bucureștiului, Sorin Oprescu a declarat că Primăria nu deține actul de proprietate pentru Arcul de Triumf. Arcul de Triumf adăpostește un mic muzeu, care poate fi vizitat doar cu anumite ocazii speciale. Vizitatorii pot vedea patru expoziții: Marele Război al Reîntregirii Neamului (fotografie și film), Heraldica Marilor Familii Boierești (efigii din bronz, fotografii), Arcul de Triumf în Imagini (fotografii, machete), Marea Unire de la 1918 (unde se găsesc și coroanele și sceptrul regal reproduse 1:1, fotografii) și pot urca pe terasa superioară.Conform unei expertize tehnice, încă din 1980 erau înregistrate grave degradări ale construcției care impuneau executarea unor lucrări de reparații capitale. Degradările structurale se referă la macerarea unor zone de zidărie, din cauza umezelii excesive provocate de infiltrațiile de apă și favorizate de lipsa totală de ventilație, precum și la fisurarea rampelor de scară și a unor zidării, consecințe ale cutremurelor din 1940 și 1977.În perioada ianuarie 2014 - 28 noiembrie 2016 s-au executat lucrări de consolidare și renovare a arcului de triumf. Cu această ocazie, pe părțile laterale au fost refăcute cele două texte ale proclamațiilor regelui Ferdinand către țară, cu ocazia intrării României în războiul de întregire și cu prilejul încoronării de la Alba Iulia din 1922.

Mihai Eminescu 1850 - 1889 * 15 iunie 2017

Clubul numismatic Mihai Eminescu

C.M.N. (Cercul militar național) București

Medalia este opera gravorului Constantin Dumitrescu

de la Monetăria Statului - București

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Cercul militar, denumirea alternativă Casa centrală a armatei sau Cercul Militar Național este o clădire din București, care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat al întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii unde se discutau probleme legate de teoria războiului, chestiuni doctrinare sau de strategie militară. Nu trebuie neglijat nici aspectul monden al cercurilor militare, acestea având rolul de pilon de comunicare între armată şi societatea civilă. Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea cu puţin timp înainte de războiul de independenţă. Astfel Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876. Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare si cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţieresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5). Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în Casa Greceanu, local aflat la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apropierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului al XX-lea, Cercul Militar s-a mutat in Casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor. Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti apare la generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve din varii motive, primordial fiind cel financiar. In cele din urmă, dupa dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului si după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Avand in vedere numeroasele edificii care se ridicau la acea perioadă în Bucureşti s-a optat în cele din urmă pentru terenul pe care s-a aflat Mănăstirea Sărindar care fusese demolată de municipalitate în 1896. Terenul era insă în proprietatea Ministerului Agriculturii si Domeniilor iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului. Problema a fost discutată mai întai în Senat. Prima şedinţă în care proiectul s-a aflat pe ordinea de zi a senatorilor a fost 19 martie 1897. Pe 24 martie, la doar 5 zile de la prima dezbatere, proiectul este supus la vot de preşedintele Senatului, Dimitrie A. Sturdza. Aceştia l-au admis cu 50 de voturi pentrusi 36 împotrivă. Intenţia ca legea să intre imediat în dezbatere şi în Camera Deputaţilor nu s-a materializat astfel încât construcţia a trebuit sa sufere amânări. La data de 26 martie 1897 guvernul condus de P.S. Aurelian a căzut şi s-a format un altul condus de Dimitrie A. Sturdza în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu acelaşi titular în persoana lui Anton Berindei, care fusese numit la 25 noiembrie 1896. Proiectul de lege a fost trecut si prin Camera Deputaţilor unde este aprobat cu 67 de voturi pentru si doar 5 împotrivă. La 5 aprilie 1898 legea era promulgată si de Carol I. Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta un mare pas înainte pentru Cercul Militar din Bucureşti dar şi pentru elita militară a ţării în general. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile necesare privind amplasamentul unei asemenea instituţii. În plus, nu era de neglijat nici valoarea istorică a locului. Pe acest teren a funcţionat vreme de câteva veacuri biserica Sărindar unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Bucureşti. După războiul de independenţă, biserica, a rămas neîngrijită intrând într-o stare de degradare vizibilă, în 1893 Nicolae Filipescu, primarul Bucureştilor, hotărând dărâmarea ei. Proiectul iniţial fusese semnat de Dimitrie Maimarolu însă de la acel moment trecuseră deja 12 ani iar noi idei începuseră deja să se contureze in special in jurul generalului Vasile Zottu care aprecia că proiectul corespundea doar in mică parte noilor realităti. În consecinţă generalul Zottu împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu si cu echipa acestuia de colaboratori. În anul 1911 pentru execuția construcției a fost acceptată antrepriza Blekman-Moscovici. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos. Din cauza solului umed, mlăștinos și nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny și elie Radu, în data de 17 mai 1912 se adoptă soluția unei fundații pe piloni de stejar, înfipți în terenul ferm de sub mlaștină. La declanșarea primului război mondial, construcția se prezintă terminată „la roșu și învelită". În data de 2 aprilie 1916 „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din București este „podoaba arhitecturală a țării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România". Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat. La revenirea armatei în București, clădirea este găsită devastată în interior, reluându-se lucrările de reparații. În data de 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand I și a reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu și a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ștefan Holban are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar. În perioada comunistă, inscripția "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripția "Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripția "Cercul Militar Național". Legea 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, prevede, printre altele, la art 47 că:” În cadrul Ministerului Apărării funcționează următoarele instituții de interes național: Muzeul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Cercul Militar Național. Iată mai jos cîteva repere arhitectonice ale Palatului Cercului Militar Național:

Scara de Onoare este o impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, conduce oaspeții către etajul al doilea și către sălile de recepție. Scările de acest tip nu sunt doar simple elemente de legătură, ci sunt gândite ca parte din regia unui ceremonial. Pe durata parcurgerii sale, vizitatorul are prilejul să vină în contact, treptat, cu ambianța interioarelor, să le admire.
Sala de Marmură a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reușite realizări ale arhitecturii românești. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta își găsesc echilibrul în șirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspirație antică, cu stilizări și prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeți, Victorii înaripate, zeități ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.
Sala Maură se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereții îmbrăcați în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate și acoperite cu foiță de aur.
Sala Bizantină își trage numele de la concepția în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiționale românești. Sala este dominată de un șir de arcade care susțin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un șir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente și unele momente de referință din Istoria poporului român.
Sala Gotică reprezintă o ambianță arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive și prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.
Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.

Pe data de 1 martie 2005 în clădirea Cercului Militar Național a avut loc Ceremonia dezvelirii bustului arhitectului Dimitrie Maimarolu, proiectantul Palatului Cercului Militar și inaugurarea oficială a Salonului fondatorilor Palatului, care mai cuprinde și busturile lui Vasile Zottu și al lui Nicolae Filipescu. În clădirea Palatului Cercului Militar Național funcționează și Biblioteca Militară Națională. Pe zidul exterior al scărilor ce urcă spre terasa din fața Palatului Cercului Militar Național a fost montată o placă comemorativă spre amintirea fostei Mănăstiri Sărindar, pe al cărei fost amplasament se ridică în prezent Palatul Cercului Militar Național. Textul acestui act comemorativ este următorul: Acesta este locul unde s-a aflat altarul sfintei mănăstiri „Sărindar", cu hramul „Adormirea Maicii Domnului", zidită la anul 1652, prin grija voievodului Matei Basarab, cum însuși mărturisea în pisania bisericii: „Făcând domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie, în locul unei bisericuțe vechi ce se zicea „a coconilor..." și eu am numit-o „Serindarul", leat 7160 (1652), lăsând tot hramul „Adormirea Maicii Domnului", ca să fie pomenire părinților, nouă și fiilor noștri, amin". Din cauza mai multor cutremure, clădirea bisericii și zidurile împrejmuitoare s-au șubrezit într-atât, încât din anul 1880 s-a interzis oficierea slujbelor, fiind ulterior închisă. Nemaiputând fi refăcută, la 3 septembrie 1893, se hotărăște dărâmarea ei. Dăinuirea numelui celei mai mari și mai frumoase mănăstiri a Bucureștilor acelor ani, privită de mulți drept catedrala orașului, a rămas vie în memoria credincioșilor, motiv pentru care pecetluim azi locul, cu acest înscris comemorativ, sfințit la 4 februarie 2011, din inițiativa Cercului Militar Național, cu binecuvântarea preafericitului părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Institutul politehnic București

Facultatea de mecanică 30

Promoția'56 * 1956 - 1986

Universitatea POLITEHNICA (altă dată Institutul Politenhic) din Bucuresti este cea mai veche si prestigioasa scoala de ingineri din Romania. Traditiile ei sunt legate de infiintarea, in anul 1818, de catre Gheorghe Lazar, a primei Scoli tehnice superioare cu predare in limba romana la manastirea Sfantul Sava din Bucuresti, care in anul 1832 este reorganizata in Colegiul de la Sfantul Sava. La 1 octombrie 1864, a fost infiintata "Scoala de Poduri si Sosele, Mine si Arhitectura", care la 30 octombrie 1867 devine "Scoala de Poduri, Sosele si Mine" cu durata studiilor de 5 ani. Sub conducerea lui Gheorghe Duca, la 1 aprilie 1881, institutia capata o noua structura sub denumirea de "Scoala Nationala de Poduri si Sosele", iar la 10 iunie 1920 a fost infiintata Scoala Politehnica din Bucuresti, avand patru sectii: Electromecanica, Constructii, Mine si Metalurgie, Sectia Industriala. Din noiembrie 1920 denumirea se schimba in POLITEHNICA din Bucuresti. La data de 3 august 1948 a fost infiintat Institutul Politehnic din Bucuresti, care cuprindea initial 4 facultati si in care, din 1950, au aparut majoritatea facultatilor actuale. In baza rezolutiei Senatului din noiembrie 1992, Institutul Politehnic din Bucuresti a devenit Universitatea POLITEHNICA din Bucuresti. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul central al Universității Politehnice din București.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată.