Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

Loteria națională a Spaniei a emis bilete de loterie care celebrează industria automobilistică spaniolă. Acest bilet de loterie din anii 2000 prezintă un model de automobil marca Hispano-Suiza din anul 1908.

Hispano-Suiza (engleză: spaniolă-elvețiană) a fost o companie producătoare de automobile, ce după al doilea război mondial a devenit producător francez motoare și componente de aviație. Primele automobile fabricate în Spania, la Barcelona, s-au numit La Cuadra, fiind produse de Emilio de la Cuadra. În anul 1902 fabrica barceloneză a intrat în posesia lui José María Castro Fernández și a devenit Fábrica Hispano-Suiza de AutomoViles (Fabrica Automobile Spaniolă-Elvețiană), pentru ca apoi să decadă, fiind foarte aproape de faliment. În anul 1911, o fabrica de asamblare numită Hispano France a început să opereze în suburbia Levallois-Perret din Paris. Producția a fost mutată în fabrici mai mari la Bois-Colombes, sub numele de Hispano-Suiza în 1914 și a devenit în curând o fabrică principală a companiei Hispano pentru producerea celor mai mari și mai costisitoare modele.

Licențele pentru brevetele Hispano-Suiza erau mult solicitate de producătorii de mașini de prestigiu din întreaga lume. Rolls-Royce folosit o serie de brevete Hispano-Suiza. De exemplu, de mai mulți ani, Rolls Royce a instalat frane de putere proiectate de Hispano-Suiza în vehiculele sale. În 1923, brațul francez al Hispano-Suiza a fost încorporat ca Société Française Hispano-Suiza , societatea mamă spaniolă păstrând controlul cu 71% din capitalul social. Filiala franceză a beneficiat de un grad mare de independență financiară și de proiect pentru a aduce direcția de proiectare și producție într-un contact mai strâns cu piețele sale principale, dar direcția generală a rămas la Barcelona. Acest aranjament a sporit importanța fabricii Bois-Colombes din apropierea Parisului, fiind cea mai mare fabrică de mașini de lux a companiei Hispano-Suiza, iar în timp ce operațiunile spaniole au continuat să producă autoturisme de lux, în special modelele mai mici și mai puțin costisitoare, producția din Spania a crescut din ce în ce mai mult autobuze, camioane și motoare de aeronave la mai multe fabrici situate în întreaga țară. Mai jos admiri o acțiune emisă de fabrica de automobile Hispano - Suiza.

În 1940, Hispano-Suiza, împreună cu banca spaniolă Banco Urquijo și un grup de societăți industriale spaniole, au înființat Societatea de Automobile de Turismo (SIAT), devenită ulterior SEAT. Este posibil ca marca Hispano-Suiza să revină pe piața mondială a automobilelor deoarece a prezentat în anul 2010 un model nou la Salonul internaționl auto de la Geneva.

Marca Hispano-Suiza s-a făcut cunoscută prin patru modele celebre: Alfonso, o mașină ușoară spartană introdusă în 1912, care a fost, cu siguranță, una dintre primele mașini sport de producție din lume; modelul H6 de 6,5 litri din 1919, care a fost dincolo de îndoială cel mai avansat șasiu de lux din lume; cea mai puternică versiune de 8 litri a acestuia, numită 46 C.P. datând din 1924, și marele V12 de 54-220 C.P. din anii 1930. Designerul elevțian Marc Birkigt a fost responsabil pentru aproximativ 40 de proiecte înainte de modelul H6, pentru a judeca după denumirea sa - tip 41 - iar până în 1908 au existat deja cinci modele de catalog, variind de la un mic 15-20 C.P. cu patru cilindri, la 60-75 C.P., capacitate de peste 11 litri. După ce și-a terminat stagiul militar, la vârsta de 21 de ani, a fost convins de un prieten spaniol pe care la întâlnit la Paris pentru a merge cu el la Barcelona, unde perspectivele unui inginer calificat și talentat erau nelimitate. Împreună cu un producător de baterii și vehicule electrice, el a vorbit în curând cu angajatorul său, Emilio La Cuadra, pentru a-l lăsa să proiecteze și să construiască o micul automobil cu benzină, La Cuadra având un motor cu 2 cilindri și lanț.

În anul 2016 Banca Națională a Poloniei a emis o bancnotă comemorativă ce marchează 1050 de ani baptism în Polonia.

Pe aversul bancnotei este reprezentată prințesa Dobrawa și ducele polonez Miesko I, iar pe revers se prezintă Catedrala din orașul polonez Gniezno.

Dobrawa, sau Dąbrówka, în limba cehă: Doubravka, în limba poloneză: Dobrawa, a fost o prințesă boemiană, din dinastia Přemyslid, care prin căsătorie cu Mieszko I al Poloniei a devenit ducesă a polonezilor. Ea a trăit în perioada anilor 940(945) – 977. Potrivit unor surse Dobrawa l-a îndemnat pe soțul ei Miezko I al Poloniei să accepte botezul în anul 966, următorul an după căsătoria lor. Mai jos admiri o bancnotă poloneză din anul 1936 care prezintă chipul prințesei Dobrawa.

Istoricii moderni cred, însă, că schimbarea religiei lui Mieszko I a fost unul dintre punctele discutate în cadrul acordului polono-boemian care a fost încheiat cu puțin timp înainte de căsătoria sa cu Dobrawa. Rolul ei în convertirea acestuia nu este considerat acum a fi la fel de important cum este adesea reprezentat în cronicile medievale.

Mieszko I a fost duce al polonezilor și primul conducător atestat al statului polonez, care a trăit în perioada 935 – 25 mai 992. El este tatăl primului rege polonez încoronat Boleslaw I cel Viteaz. Mieszko I al Poloniei a fost botezat în anul 966 de misionari din Regatul Ceh. Creștinarea Poloniei a început în această perioadă și s-a desfășurat concomitent cu combaterea credințelor slave păgâne. Primul domnitor istoric al Poloniei, Mieszko I este considerat creatorul de facto al statului polonez. El a continuat politica atât a tatălui său cât și pe cea a bunicului său, cei doi strămoși ai săi fiind conducători ai triburilor păgâne situate în zona Poloniei Mari din zilele noastre. Căsătoria sa din anul 965 cu prințesa cehă Dobrawa și botezul său din anul 966 l-a pus pe Mieszko I și pe țara sa în sfera culturală a creștinismului occidental. Potrivit unor surse, Mieszko I a fost un politician înțelept, un talentat lider militar și un conducător carismatic.

Catedrala din Gniezno este o catedrală gotică, ce a servit ca loc de încoronare pentru mai mulți monarhi polonezi și ca scaun al oficialităților bisericești poloneze continuu timp de aproape 1000 de ani. De-a lungul istoriei sale lungi și tragice, clădirea a rămas în cea mai mare parte intactă, devenind unul dintre cele mai vechi și mai prețioase monumente sacre din Polonia. Catedrala este cunoscută pentru ușile sale de prin anul 1175, două aripi de bronz, decorate cu scene de martiriu ale Sfântului Adalbert din Prag și un sicriu de argint cu relicve al aceluiași sfânt. Templul religios datează de la sfârșitul secolului al IX-lea, când un oratoriu a fost construit sub forma unei nave dreptunghiulare. La sfârșitul secolului al X-lea, ducele Mieszko I a construit un nou templu pe un plan cruciform și a remodelat oratoarea navei existente. În anul 1018 un incendiu a început în templu și a durat șapte ani pentru a repara structura clădirii. Edificiul a avut viață tumultoasă cu suișuri și coborâșuri nenumărate. La începutul anilor 1950 și 1960, templul a fost restaurat pe deplin în stil gotic, iar toate elementele arhitecturale baroce au fost ulterior îndepărtate din naos și din templu însuși, oferindu-i un aspect mai medieval care seamănă în mod special structurii originale prezente în timpul încoronării a monarhilor polonezi cu opt sute de ani mai devreme. Cupola eliptică care acoperă capotele barocului târziu Potocki , a fost proiectată de Pompeo Ferrari și construită între anii 1727-1730, este punctul de atracție din catedrală. Capela Kołudzki din secolul al XIV-lea a fost renovată în 1647, cu mobilier interior consistent. Cele patru colțuri ale lumii sunt personificate în bolta policromă din secolul al XVIII-lea. Portalul baroc timpuriu, cu grilele sale renascentiste din secolul al XVII-lea, din Gdańsk, este una dintre cele mai mari realizari ale polonezilor de fierari. Capela Sf. Nicolae, cunoscută și sub numele de Capela Dzierzgowski, datează din secolul al XIV-lea. Arcada gotică are rămășițele de ornamentare gotică sculpturală din secolul al 14-lea, cu scene de vânătoare gravate în piatră artificială și un policrom din secolul al XVI-lea. Catedrala este o structură cu trei nave bazilice, cu prestigiu poligonal și ambulator și numeroase capele adiacente de familii nobile și aristocrate, unele finanțate personal de șeful familiei sau de monarhul Poloniei. Aici au fost încoronați Boleslaw I viteazul (18 apr.1025), Mieszko II (25 dec.1025), Boleslaw II Bold (25 dec.1076), Przemysl II (26 iun.1295) și Wenceslaus II (aug.1300).

Banca Națională a statului african Zimbabwe procedează la înlocuirea bancotelor aflate în circulație. Se emit noi bancnote mai rezistente la uzură și prevăzute cu mai multe elemente de securitate, împotriva contrafacerii.

Pe aversul ambelor bancnote sunt reprezentate Pietrele Re Matapos, pe reversul bancnotei vechi este reprezentat Barajul hidroenergetic Kariba iar pe reversul bancnotei noi sunt reprezentate Flacăra Independenței și clădirea Parlamentului național.

Pietrele Re Matapos sunt formațiuni stâncoase deosebit de curioase ce sunt situate în Parcul Național Matabo din sudul statului Zimbabwe. Ele au fost “sculptate” de factorii locali de mediu, vânturi, ploi și soare, lăsând impresia unor pietre, în echilibru instabil, balansându-se, atunci când sunt privite de la mai mare depărtare. Acest monument al naturii a devenit simbol național el fiind reprezentat pe majoritatea banncotelor emide de satul Zimbabwe.

Barajul Kariba este un baraj hidroelectric situat pe fluviul Zambezi, foarte aproape de frontiera cu statul Zambia. Este unul dintre cele mai mari baraje din lume, având 128 de metri în înălțime și 579 metri - lungime la coronament. Barajul cu dublă curbură a arcului de beton a fost construit între 1955 și 1959 de către compania italiană "Impressit", la un cost de 135 milioane dolari pentru prima etapă a părții de sud a barajului. Construcția finală și adăugarea părții de Nord a barajului de către compania "Mitchell Construction" a costat în total 480 milioane dolari. Construcția nu a fost finalizată până în 1977, în mare măsură din cauza problemelor politice. 86 oameni și-au pierdut viața în timpul construcției barajului. Barajul Kariba are o putere instaltă de 1266 MW și livrează energie electrică în ambele state, generând 6400 GWh pe an. Lacul Kariba creat de baraj, se întinde pe 280 kilometri pătrați și are capacitatea de stocare de 180 kilometri cubi de apă. Este lacul artificial cu cel mai mare volum de apă din lume.

Flacăra independenței este un monument demontabil, de forma unui turn nu foarte înalt (max 2,5 metri), folosit la ceremonii politice în locurile aglomerate din Zimbabwe. Cu ajutorul unei torțe șeful statului aprinde flacăra independenței - puternic simbol național și naționalist. Monumentul a fost instalat în piețe, sau stadioane, inclusiv și cu ocazia jocurilor pan africane care au avut loc în capitala statului Zimbabwe.

Clădirea Parlamentului găzduiește organul legislativ al statului Zimbabwe. Presa scrie că edificiul este neîncăpător forului legislativ și faptul că China a eliberat o importantă tranșă de dolari pentru construirea unui nou sediu al Parlamentului, mai modern și mai încăpător. Concomitent China investește masiv și în agricultura acestui stat.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

_________xxx_________

O MEDALIE ȘI
CÂTEVA INSIGNE VECHI
DIN JUDEȚUL BRAȘOV

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna mare - Asociația corală bărbătească din Brașov

Insigna de mai sus reprezintă Asociaţia corală bărbătească din Braşov care a existat în jurul anului 1859. Împreună cu alte insigne de gen și aceasta poate fi admirată în colecţia Muzeului de Istorie a municipiului Braşov. Insigna este realizată din metal presat. Camonul sub forma unui scut oval este emailat negru şi are în centru o harpă care susţine între braţe stema oraşului. Pe marginea insignei ei este aplicată inscripția cu denumirea societăţii în limba germană - ,,KRONSTÄDTER MÄNNERGESANSVEREIN”. Scutul emailat este decorat în exterior cu un brâu perlat, frunze şi vrejuri în volute şi este timbrat de pleuroni între două volute, suprapus unei baghete cilindrice, de care pe spate este prinsă panglica . Aceasta din urmă este din rips roşu cu benzi albastre laterale, iar terminaţiile sunt din fir metalic auriu. Această insignă se purta pe timpul susținerii acțiunii corale.

Insigna mică - Asociația corală bărbătească din Brașov

În afara acțiunilor corale, membrii acestei asociaţii purtau o insignă mai simplă și de dimensiuni mai mic, constând într-o harpa cu coroana oraşului, presată în metal galben, prinsă simplu cu ac pe panglica care păstrează ripsul roşu cu dungi albastre pe margini.

Insigna - Societatea corală bărbătească din Codlea

Insigna de mai sus reprezintă Societatea corală bărbătească din localitatea brașoveană Codlea, din anul 1888. Ea este sensibil diferită de toate celelalte din punct de vedere compoziţional. Harpa traforată în cunună de laur timbrează scutul roşu-albastru, scarletat care are în câmp stema localităţii. Scutul este ornamentat lateral cu volute din email alb cu auriu, iar la partea superioară între scut şi harpa-timbru eşarfă în email alb cu inscripţia aurie în relief, în limba germană ,,18 ZEIDNER MÄNNERCHOR 88” . Scutul astfel compus este montat pe panglică ripsată în roșu și albastru şi terminată la partea inferioară cu bandă din fir metalic auriu, iar la cea superioară cu acul de prindere foarte elaborat, decorat în relief meandrat suprapus de vrejuri în volute ce susţin median un fleuron.

Codlea, în dialectul săsesc Zäöeden, în limba germană Zeiden, în limba maghiară Feketehalom, în limba latină Cidium, este un muncipiu din județul Brașov. Se presupune că așezarea Codlea a fost fondată de coloniști germani în perioada în care Ordinul Teutonilor mai activa în Țara Bârsei. Localitatea a fost concepută ca sat cu o singura stradă, al cărui centru era reprezentat de o piață cu o biserică. Într-un document emis la 19 noiembrie 1377 localitatea este menționată pentru prima dată ca „Cidinis”. La recensământul din anul 2011 localitatea avea 21708 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români – 82,59%, romi – 5,16%, maghiari – 2,62% și restul – necunoscută sau altă etnie. În prezent structura confesională a populației orașului se prezintă aproximativ astfel; ortodocși – 79,5%, penticostali – 2,92%, romano catolici – 2,74%, creștini după evanghelie – 2,22% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele atracții turistice ale orașului sunt; Biserica evanghelică luterană, ridicată în seciolul al XIII-lea, rezidită în secolul al XV-lea, Biserica ortodoză, ridicată în anul 1783, Muzeul tradițiilor codlene și al Administrației publice locale, inaugurat în 13 mai 2016, Centrul istoric, reabilitat integral în anul 2015, Ștrandul Codlei, amenajat de Zeidner Verschönerungs verein (asociația codleană pentru înfrumusețare) în anii 1903 – 1904 și Hanul din pădure amenajat în anul 1905.

Insigna - Societatea corală bărbătească din Măieruș

Insigna de mai sus prezintă Societatea corală bărbătească din localitatea Măieruș, judeșul Brașov, din anul 1908. Activitatea corală bărbătească cunoaște mare dezvoltare la începutul secolului trecut, în localități ardelene, precum cel dintre orașele Brașov și Sighișoara, cum este cazul localității Măieruș. Insigna aceasta constă într-o harpă, traforată şi gravată, cu eşarfa inscripţiei plasată sub harpă. Pe email alb este aplicată inscrpția cu denumirea societății în limba germană ,,MÄNNER GESANG VEREIN NUSSBACH 1908”. Pe insignă se mai distinge o crenguță cu trei braţe cu frunze de dafin traforate, ce iese de sub braţul drept al harpei şi se suprapune în camoul acesteia. Pentru prindere insigna are un ac cu siguranţă, iar panglica este şi ea din rips de mătase roşu-albastru, terminaţiile acesteia fiind realizate din tablă aurie presată pentru a imita firul metalic auriu.

Măieruș, în limba germană: Nussbach, în limba maghiară: Magyarós, este o comună din județul Brașov care include și satul Arini. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2920 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 53,9%, romi – 38,97%, germani – 2,46% și restul – necunoscută sau altă etnie. În prezent structura confesională a popuației comunei se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 66,95%, penticostali – 23,11%, reformați – 1,36%, luterani – 1,3% și restul – nedeclarată sau altă religie. Comuna este situată la 31 kilometri depărtare de municipiul Brașov. Prima atestare documentară a localității este din anul 1377. De-a lungul vremii localitatea s-a mai numit: Monzoros, Nozbach, Nosbach, Magzaroș, Măgheruș și în final Măieruș. Câteva dintre atracțiile turistice ale localității sunt; Biserica fortificată Măieruș (secolul al XV-lea), Monumentul eroilor sași (1927), Monumentul eroilor români (1936), Stejar multisecular în satul Arini, vârsta 350 ani, diametrul tulpinei 2,07 metri și înălțimea 23 de metri.

Insigna - Asociația corală bărbătească din Râșnov

Insigna de mai sus reprezintă Asociația corală bărbătească din orașul brașovean Râșnov în anul 1899. Este o frumoasă insignă care constă într-o harpă traforată şi cu decor marginal gravat. Harpa este montată pe o cunună din frunze de stejar şi ele traforate. Întreaga piesă este înfăşurată la jumătate, într-o eşarfă pe care este aplicată inscripţia în limba germană,,ROSENAUER MÄNNERGESANGVEREIN” şi între arabescuri anul 1899. Ceea ce îi dă un plus de valoare estetică este îmbinarea culorilor la piesele ce compun insigna. Harpa are culoarea galben-auriu, cununa de stejar este gri-argintie, iar eşarfa albă are inscripţie aurie. Panglica este şi aici din rips de mătase, jumătate roşie, jumătate albastră, cu terminaţii late din fir metalic auriu.

Râșnov, în antichitate Cumidava, în germană Rosenau, în limba maghiară Rozsnyó sau Barcarozsnyó este un oraș din județul Brașov, situat în vestul Depresiunii Brașov, pe cursul râului Ghimbășel, la o depărtare de 15 kilometri de municipiul Brașov. Principalul monument al orașului este Cetatea. Prima menționare documentară a Râșnovului datează însă din anul 1331 sub numele de Rosnou, mai târziu în anul 1343 apare cu numele de Rosnov. O altă denumire care apare în documente este Villa Rosarum. Istoria Râșnovului începe cu mai bine de 2000 de ani în urmǎ atunci când pe teritoriul localității trāiau dacii cumidavensi. Numele antic al Râșnovului este „Comidava”, latinizat în „Cumidava“, iar sub această formă apare pentru prima oară menționat pe un monument din piatră din timpul împăratului Alexandru Severus. Urmele de locuire de pe teritoriul orașului indică prezența unei așezări dacice, dar mai târziu se pare că a existat aici și un castru roman de mari dimensiuni. La recensământul din anul 2011 orașul număra 15022 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 89,58%, romi – 1,78%, maghiari – 1,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. În prezent structura confesională a populației orașului se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,19%, romano catolici – 1,99% și restul – nedeclarată sau altă religie. În afară de Cetate mai amintesc încă două obiective turistice râșnovene; Biserica veche românească Sf. Nicolae,ridicată în anul 1394 și Biserica evanghelică, ridicată la începutul secolului al XIV-lea.

145 de ani de la alegerea lui Al.I.Cuza 1859 - 2004

Secția numismatică Brașov

Ultima reședință a domnitorului în drumul său spre exil

Brașov - 26 februarie - 4 martie 1866

ALEXANDRU IOAN CUZA (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ la revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc!” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:

"Vorbe mari nu vreau să-ndrug;

Scoatem țara din vâlcea

Trăgând cu toții la jug

...Unii HĂIS și alții CEA!"

Brașov (în germană Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut Cronstadt sau Brassov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen, Krînen) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Braşov, România precum şi mare centru turistic, industrial, cultural. Potrivit recensământului din anul 2002, a avut o populație de 284596 locuitori, fiind unul dintre cele mai mari orașe din țară. Tradiția și cronicile calendarelor brașovene consideră anul 1203 ca an „în care s-a început zidirea Brașovului”, deși documente și izvoare sigure nu confirmă această dată. Primul act păstrat care a fost emis în Brașov, purtând mențiunea expresă: „Datum in Braso”, a fost emis de regele Ladislau al IV-lea în anul 1288. Deasupra am postat stemele vechi, interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, drapelele de la anul 1600 şi actual al oraşului precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, din municipiul Brașov.

Lupa capitolina și Primăria

Poarta Ecaterina

Biblioteca județeană George Barițiu

Gara veche

Gara nouă

Universitatea Transilvania

Biserica catolică Sfântul Petru

Biserica Neagră

Restaurantul "Cerbul Carpatin"

Cercul militar vechi

Cercul militar nou

Cetățuia

Fabrica de celuloză

Monumentul Arpad

Vila Schuller

Palatul de Finanțe

Prefectura

Biserica din cartierul Șchei

Brașov este un judeţ din România aflat în sud-estul Transilvaniei, care include regiunile istorice Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi Altland-ul săsesc. Situat în partea centrală a țării, pe cursul mijlociu al râului Olt, în interiorul arcului Carpatic, judeţul Braşov deține 2,3% din suprafața țării, adică 5351 km.p., numără aproximativ 630000 de locuitori şi are capitala în oraşul cu acelaşi nume - Braşov. Ca subunităţi administrative judeţul are în compunere 4 municipii - Brașov, Făgăraș, Săcele și Codlea, 6 oraşe - Predeal, Zărnești, Râșnov, Victoria, Rupea, Ghimbav şi 43 de comune. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, precum şi pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, din județul Braşov