Epaminonda's Blog.....: LOS ALCAZARES

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea spaniolă LOS ALCAZARES,

comunitatea autonomă MURCIA, o insignă și o medalie locale.

Casa Albatros

Hotel

Intrări în localitate

Turnul Rame

Castelul

Plaja

Arhitectură locală

Insignă locală

Medalie locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna 4 - (Batalionul 4 Sol-Aer "Colonel Mircea Aelenei")

În baza ordinului Marelui Stat Major nr. C.L.002232 din 31.08.1959, în perioada 01.09-15.10.1959, s-a constituit în garnizoana Mihai Bravu, județul Giurgiu, prima subunitate de rachete antiaeriene din Armata României - Divizionul 1 Foc, care avea să intre la 15 noiembrie 1959 în compunerea Regimentului 27 Artilerie Antiaeriană Mixt, la rândul acestuia înfiinţat în baza ordinului Marelui Stat Major nr. C.L.003090. La data de 26 noiembrie 1959. Unitatea poartă cu demnitate, în timp, numele primului ei comandant – căpitan Constantin Mircea Aelenei. La data de 21 septembrie 1961, Regimentul 27 Artilerie Antiaeriană Mixt şi-a schimbat denumirea în Regimentul 19 Artilerie Antiaeriană, în conformitate cu ordinul Marelui Stat Major numărul C.L. 001842 din 20 septembrie 1961. Din 13 ianuarie 1963, în baza ordinelor nr. B. 00132 din 29.01.1963 al Diviziei 16 Artilerie Antiaeriană şi nr. G.T. 0011014 din 21.02.1963 al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, Divizionul 1 Foc a primit indicativul de Unitate Militară cu numărul 01867.La 01 august 1973, Regimentul 19 Antiaerian Mixt se transformă în Bg.1 Rachete Antiaeriene, conform ordinului Ministerului Apărării Naţionale nr.35 din 23 iulie 1973, iar Divizionul 1 Foc devine Divizionul 4 Rachete Antiaeriene şi intră în subordinea acesteia, păstrându–şi numărul de unitate. Începând cu primăvara anului 2007, în conformitate cu Dispoziţia şefului SMG nr.G-2/S/297 din 16.02 2007, se schimbă denumirea din “Divizionului 4 RAA” în “Batalionul 4 Rachete Sol Aer”, iar la 19 septembrie 2007 primeşte denumirea onorifică „Colonel Mircea AELENEI”. Sus am postat logo-ul acestei unității militare.

Insigna 4 - (Batalionul 4 Sol-Aer "Colonel Mircea Aelenei")

Astăzi Batalionul 4 Sol - Aer ''Colonel Mircea Aelenei'' face parte din Brigada 1 Rachete Sol-Aer ,,General Nicolae Dascalescu”, care are misiunea de apărare aeriană a obiectivului BUCUREŞTI, capitala României. Zona de responsabilitate a Brigăzii 1 Rachete Sol Aer acoperă o suprafaţă de aproximativ 20000 kilometri pătrați, în cinci judeţe (Ilfov, Giurgiu, Ialomiţa, Dâmboviţa şi Călăraşi). Deasupra am postat fanionul de identificare al acestei unități militare.

1941 - Insigna invalizilor de război

Spre deosebire de anii primului război mondial când România a avut de ales între a se alătura uneia dintre cele două coaliţii ce desfăşurau o politică de expansiune, în cel de al doilea război mondial, ea a trebuit să se alieze cu un stat totalitar (Germania) pentru a redobândi Basarabia şi Bucovina de Nord, apoi, cu un altul (Uniunea Sovietică) care i-a smuls din nou ceea ce recăpătase prin alianţa cu Germania. Cele două alianţe succesive au dus România într-o situaţie foarte grea, reducând valoarea politică a redobândirii teritoriilor pierdute în Est şi apoi în Vest. Altfel spus, eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord pentru restaurarea frontierei de Est şi Nord-Est a României-Mari, era unul dintre obiectivele politicii generalului Ion Antonescu care prezida noul guvern format la 28 ianurie 1941. La 22 iunie 1941 când România a intrat în cel de-al doilea Război Mondial, se declanşa aplicarea planului ,,Barbarossa” care a pus în mişcare cea mai mare concentrare de tehnică militară şi forţe umane, desfăşurate pe un front cuprins între Marea Baltică şi Marea Negră. Forţa totală mobilizată de statul român număra 686168 militari, din care 628810 erau ai trupelor de uscat din care 432624 constituiau trupe de operaţii, iar dintre aceştia la 21 iunie 1941, erau dislocaţi pe frontal de Est - 377053 militari. Prin Comunicatul nr. 6/25 iulie 1941 Cartierul General al Comandamentului Frontului germano-român din România se stipulează: ,,Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat”. Trecerea Nistrului de către armata română a declanşat puncte de vedere diferite din partea liderilor politici ai vremii, controversă ce mai persistă şi astăzi pe plan politic şi istoriografic. Scopul României a fost acela de a redobândi teritoriile ocupate de U.R.S.S. cu un an în urmă şi ca atare operaţiunile militare nu constituiau un act de agresiune. Din motive strategice, armata română a fost obligată să înainteze dincolo de teritoriile reclamate (între Nistru şi Bug) iar operaţiunile militare viitoare erau limitate la obligaţiile unei forţe de ocupaţie. Acest ansamblu general de operaţiuni a creat armatei române pierderi însemnate în special după trecerea Nistrului. După eliberarea întregului teritoriu răpit României în 1940 de către Uniunea Sovietică, sacrificiul armatei se ridica la 7000 de morţi şi un număr mult mai mare de răniţi. Pentru omagierea eroilor căzuţi a fost instituită pe lângă alte distincţii şi Insigna invalizilor din războiul de reîntregire a neamului” – cu trei variante de diametru şi diverse aspecte ale chipului soldatului reprezentat (D.R.Nr.501/19.02.1942, publicat în Monitorul Oastei din 15.04.1942). Insigna se purta în partea dreaptă a pieptului. Au avut dreptul la portul acestei insigne familiile celor morţi în războiul pentru reîntregirea neamului: mamă, tată, soţie, copii. Dreptul de a o purta se acorda prin D.R. (Decret Regal), eliberându-se un brevet, cu număr de ordine, consemnat într-un registru special înfiinţat în acest scop. Conform Î.D. (Înaltului Decret) 1759/ 24.06.1943 s-a aprobat modificarea art. III din Î.D. 502/ 19.02.1942, dâdu-se următoarea redactare: ,,Dreptul de a purta acest însemn se va acorda în baza D.R. de instituire, de către corpurile teritoriale, familiilor celor căzuţi în războiu, prin familie înţelegându-se tata, mama, soţie şi copii cari domiciliază pe raza acelui cerc, eliberândui-se fiecăruia câte un brevet, care va purta numărul de ordine din registrul special înfiinţat de Cercuri, în care se vor înscrie nominal toţi cei îndreptăţiţi a purta acest însemn. Brevetele vor fi semnate în numele Ministerului Apărării Naţionale , de către comandanţii cercurilor teritoriale şi contrasemnate de şefii birourilor de mobilizare, eliberate împreună cu însemnul.” Insigna a făcut parte dintr-un set de alte distincţii care au fost acordate militarilor şi civililor pentru a li se recunoaşte meritele şi eforturile în războiul dus pentru redobândirea teritoriilor.

1 Martie 1879

Mărţişorul este un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă. La începuturi, acesta era reprezentat printr-o monedă, apoi s-a transformat în mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe o aţă. Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse în zăpada imaculată. De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii. De 1 Martie, românii au obiceiul ca părinţii să lege copiilor la mână sau la gât câte o monedă, pentru ca aceştia să aibă noroc tot anul şi să fie sănătoşi. Punerea mărţişorului se face de obicei înainte de răsăritul soarelui. El este dăruit, în zilele noastre, în principal copiilor, fetelor şi femeilor, pentru a le proteja gingăşia şi sensibilitatea. Fetele se spală tot anul cu apa din zăpada rămasă până la 1 martie, pentru a fi frumoase şi drăgăstoase. După 12 zile de purtat mărţişorul, acesta se scoate şi se leagă de un pom roditor, pentru a face multe fructe în anul respectiv. Se mai spune că dacă e vreme frumoasă, atunci vom avea o primăvară însorită.”

Insigna - C.E.C. (Casa de economii și consemnațiuni)

Originile CEC Bank se regasesc in eforturile elitelor politice si economice din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a pune ordine in finantele publice ale tanarului stat roman, rezultat in urma Unirii din 1859. CEC Bank este continuatoarea activitatilor initiate de prima institutie de credit public din Romania – Casa de Depuneri si Consemnatiuni – si a celor desfasurate, incepand cu anul 1881, de cea mai importanta casa de economie care a activat in sistemul bancar romanesc – Casa de Economie - transformata in anul 1932 in Casa Nationala de Economii si Cecuri Postale. În domeniul caselor de economii, primul proiect apartine lui Costache Balcescu si a fost publicat in 1845. Acesta cuprindea “statutele cassei de pastrare si imprumutare”, care urma sa se fondeze prin “sloboda subscriptie particulara in orasul Bucuresti”, fiind insotit si de o expunere de motive. Trebuie mentionat faptul ca proiectul a fost inspirat dupa statutele caselor de economie din Franta si a celei din Brasov, infiintata in 1835. In planul de organizare al creditului, publicat in 1864 ca anexa la bugetul statului, sunt mentionate institutiile financiare, intr-o ordine ce sugera urgenta infiintarii lor. Astfel, prima apare “Banca Fonciara”, urmata de “Banca de Scont si Circulatiune”, “Casa de Economie”, “Casa pentru inlesnirea micilor agricultori si meseriasi”, “Muntele de Pietate” si “Casa de Depozite si Consignatii”. Ministrul ad-interim de Finante, Nicolae Rosetti-Balanescu, realizeaza un proiect de lege pentru constituirea unei Case de Depozite si Consignatii, pe care Domnitorul Alexandru Ioan Cuza il aproba, la 24 noiembrie 1864 si astfel ia nastere Casa de Depuneri si Consemnatiuni (C.D.C.). Legea pentru infiintarea Casei de Depuneri si Consemnatiuni prevedea la art.1: Se instituie o Casa de Depuneri si Consemnatiuni, care, sub autoritatea Ministerului Finantelor si sub privegherea unei comisiuni sa stranga si sa administreze fondurile provenite din:

depuneri voluntare, judiciare si administrative;
consignatii ordonate sau autorizate prin articole speciale din condica civila, criminala sau comerciala sau de vreo alta lege speciala si care se vor preciza prin reglementul legii;
succesiunile vacante;
fondurile ce vor proveni din bunurile sechestrate;
fondurile comunale ce vor prisosi peste cheltuielile lor;
cautiunile agentilor contabili, intreprinzatorilor de lucrari publice, cumparatorilor si arendasilor, intrucat acestea nu se vor face ipoteci de imobile;
cautiunile ce contribuabilii vor fi datori a da in cazurile prevazute de lege.

Dobanda care urma sa fie platita depunatorilor a fost stabilita la 5%, ea calculandu-se incepand din a 61-a zi de la data depunerii. Restituirile trebuiau efectuate in cel mult 30 de zile de la data cererii, fie ca era vorba de depuneri voluntare, fie ca era vorba de depuneri cu caracter obligatoriu. Pentru atragerea micilor depuneri ale populatiei din mediu urban si rural a fost infiintata Casa de Economie, ca o anexa a C.D.C. Fiecare depunator primea un libret, in care se inscriau toate operatiunile. O depunere nu putea fi mai mica de 1 leu sau mai mare de 300 lei. Doua depuneri succesive nu puteau fi facute la un interval mai mare de 8 zile. Indata ce sumele depuse pe un libret atingeau 3000 lei, Casa de Economie cumpara, in contul depunatorului respectiv, efecte de stat, pe care le pastra si administra separat. Dobanda nu putea fi mai mare de 4,5 % sau mai mica de 3%. Ca instituție, C.E.C.-ul a fost înființat în anul 1864 printr-o lege semnată de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Primul sediu a fost modest, în trei camere mai mici din sediul Ministerului de Finanțe al vremii În anul 1875 s-a început construirea unei clădiri proprii. Pe terenul respectiv, existase biserica Sfântul Ioan cel Mare, înzestrată și cu un han care degradându-se în timp, au fost demolate în anul 1875, iar înatre anii 1897 - 1900 s-a ridicat sediul actual, Palatul CEC.- poza de mai jos. În regimul comunist exista o singură instituție de economisire a banilor, aceasta fiind Casa de Economii și Consemnațiuni, prescurtat C.E.C.. Încă de pe băncile școlii copii erau îndrumați să economisească, din puținul lor, pe formularul Foaie de economii CEC. CEC-ul a promovat mai multe instrumente de economisire pe formularul Libret de economii CEC.Uneori se acordau dobânzi un pic mai avantajoase și câștiguri în bani sau alte bunuri (apartamente, mașini etc) ori se organizau tombole cu câștiguri pentru a atrage populația spre activitatea de economisire. În programele de radio, televiziune ori jurnalele cinematografelor deseori se prezentau reclame publicitare pentru economisire la CEC. Pe coperțile caietelor, pe cutiile cu chibrituri ori pe alt suport material se prezentau interesante reclame grafice pentru activitatea de economisire a banilor prin CEC. Sub medalie am postat logo-ul vechi și cel actual al CEC.

Atacul redutei Grivița - 1877 - 40 ani - 2017

Glorie armatei române victorioase

Bătălia de la Griviţa I a avut loc în data de 30 august / 11 septembrei 1877, ea fiind o operaţiune militară iniţiată de armata română pe frontul din Balcani, în cadrul Războiului de Independență, în vederea cuceririi redutei Griviţa şi deschiderii drumului către Plevna (Bulgaria). Atacul concertat ruso-român asupra cetăţii Plevna a eşuat în faţa puternicului sistem defensiv otoman. Astfel, în strategia convenită de părţile rusă şi română, la 29 august/10 septembrie 1877, la Poradim, armatei române îi revenea sarcina de a cuceri reduta Griviţa, considerată elementul de rezistenţă al aliniamentului de la Plevna. Aspectele referitoare la momentul atacului, forţele implicate şi gestionarea victoriei au făcut obiectul unui ordin de luptă semnat de generalul Alexandru Cernat, la Verbiţa. Acţiunile Diviziilor 3 şi 4 române urmau să fie susţinute, din flancul stâng, de două batalioane ruseşti din Divizia 5 Schilder-Schuldner. Potrivit informaţiilor culese de cercetaşi şi folosite în elaborarea strategiei atacului, exista o singură redută Griviţa. În ziua de 30 august 1877, la orele 15, maiorul George Şonţu, sub comanda căruia se afla primul batalion din Divizia 3 ce deschidea atacul, a întreprins primele acţiuni ofensive. Lipsa hărţilor şi a referinţelor privitoare la structura sistemului defensiv otoman din faţa Plevnei a îngreunat misiunea trupelor române. Iniţial, s-a crezut că odată escaladată coasta abruptă, soldaţii români se vor putea odihni pe platou şi vor pregăti următorul pas, atacul asupra detaşamentelor otomane de la Griviţa. Situaţia din teren arăta însă cu totul diferit, deoarece Divizia 3 a acţionat împotriva unei alte redute, despre existenţa căreia nu se ştia şi care va fi numită ulterior Griviţa 2.

Combatanţii au fost nevoiţi să se deplaseze spre baza văii largi de mai bine de 500 metri, sub focul continuu al soldaţilor otomani şi în condiţii meteorologice nefavorabile. Situaţia neprevăzută a influenţat şi acţiunile Diviziei 4, care, teoretic, urma aceeaşi ţintă, dar înainta dintr-o direcţie diferită. Soldaţii, comandaţi de maiorul Alexandru Candiano-Popescu şi căpitanul Moise Groza, au început atacul la ora stabilită, 15. De această dată, strategia ofensivă se putea operaţionaliza, deoarece regimentele de infanterie şi cavalerie, ca şi batalionul 2 de vânători sunaseră atacul asupra redute Griviţa, consemnată ulterior sub numele de Griviţa 1. Primele două încercări ale românilor de cucerire a acesteia s-au soldat cu retragerea şi cu pierderi de vieţi omeneşti. Sprijinul logistic oferit Diviziei 4 de 2 batalioane ruseşti a facilitat regândirea dispozitivului de atac, astfel că flancul stâng a fost ocupat de infanterişti, iar flancul drept de vânători şi dorobanţi. În jurul orelor 17, a avut loc şi cel de-al treilea asalt asupra redutei, care s-a dovedit la rându-i a fi un eşec.

Încercarea de a tranşa conflictul în favoarea forţelor româno-ruse, care au avut cele mai multe victime, i-a determinat pe ofiţerii români să mai încerce încă o manevră, folosindu-se de avantajele unui atac dublu. Astfel, dinspre est urmau să înainteze soldaţii comandaţi de maiorul Leonida Iarca (regimentul 5 infanterie) şi de locotenent colonelul Alexandru Fotea (regimentul 14 dorobanţi), în timp ce dinspre sud-est atacau trupele maiorul Alexandru Candiano-Popescu (batalionul 2 vânători) şi maiorul Alexandru Jipa (regimentul 16 dorobanţi). În urma confruntării, trupele româno-ruse reuşesc, până la lăsarea întunericului, să-i alunge pe otomani din dispozitiv şi să-şi adjudece victoria. Rămăşiţele garnizoanei otomane au părăsit locaţia şi s-au îndreptat către Griviţa 2, abandonând în mâinile armatei române echipamente militare (2 tunuri care au fost aduse la Bucureşti şi care vor încadra statuia lui Mihai Viteazul), răniţi şi hrană. Victoria obţinută de armata română nu a descurajat forţele militare otomane, care în noaptea 30/31 august 1877 au încercat printr-o serie de atacuri surpriză să-şi restabilească controlul asupra redutei. De altfel, eforturile militare au continuat şi în ziua de 31 august/12 septembrie 1877 când otomanii au deschis foc de artilerie asupra detaşamentelor româno-ruse aflate în dispozitiv, angajând chiar lupte la baionetă.

„Vitejia antică” de care a dat dovadă armata română a făcut ca intenţiile otomane să nu se realizeze. Numărul militarilor români răniţi sau decedaţi se ridica la 2565. Apelul adresat de principele Carol I combatanţilor de la Griviţa subliniază efortul depus şi spiritul de sacrificiu: „Sub focul cel mai viu al inamicului aţi înfruntat moartea cu bărbăţie, aţi luat o redută, un drapel şi trei tunuri. Ţara vă va fi recunoscătoare de devotamentul şi abnegaţia voastră [...]; deşi am avut simţitoare pierderi, deşi deplâng cu voi bravii camarazi căzuţi pe câmpul de onoare, dar sângele vărsat nu va fi în zadar; dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa patriei.” (Ordinul de zi nr. 58, 5/17 septembrie 1877). Sursa NET – Enciclopedia României.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII