Epaminonda's Blog.....: NOUA ZEELANDĂ

100 dolari 1992

NOUA ZEELANDĂ

Este un stat insular situat în vestul

Oceanului Pacific, în estul Australiei.

Ca formă de guvernământ este o democrație

și monarhie constituțională,

care și-a câștigat independența față de

Marea Britanie în anul 1931.

Acest stat are suprafața de 268680 kilometri pătrați,

numără aproximativ 4,1 milioane de locuitori

și are capitala la Wellington.

Deviza națională unanim acceptată a statului este:

Dumnezeu apără Noua Zeelandă

Stema:

Evoluţia stemei neozeelandeze:

Steagul oficial adoptat la 6 decembrie 1902:

Alte steaguri oficiale de-a lungul timpului:

1834 – 1835

1835 – 1840

1840 – 1902

Steaguri neoficiale:

Pe aversul bancnotei postate mai sus este reprezentat chipul lui Ernst Rutherford.

Ernst Rutherford, fizician şi chimist britanico-neozeelandez, a trăit în perioada anilor 1871 – 1937.

Biblioteca națională

Muzeul național

Clădirea guvernatorului

Deasupra admiri trei monumente reprezentative pentru arhitectura și cultura neozeelandeză, iar mai jos: o insignă, o medalie, un jeton și o monedă bătute de acest stat.

Insignă

Medalie

Monedă

Jeton

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Facultatea muncitorească

București 25 ani 1955 - 1980

Partidul comunist a preluat puterea în România pe 6 martie 1945 cu sprijin sovietic şi imediat a început transformarea societăţii după model sovietic. Reforma învăţământului din 1948 a făcut posibilă apariţia unei instituţii de învăţământ bizare: facultatea muncitorească. Universitatea fusese considerată de ideologia comunistă o formă de manifestare a exploatării capitaliste. Cum muncitorul devenise emblema regimului comunist şi totul era privit prin optica sa, universitatea era menită să facă din omul educat în spirit muncitoresc un om de tip nou. Facultatea muncitorească avea o funcţie de a forma cadre noi care să le înlocuiască pe cele vechi. A doua era cea de control. Prin facultatea muncitorească, regimul putea controla masele de tineri studenţi. Toți cursanții facultății muncitorești proveneau din rândul muncitorilor, deci oameni cu dosar bun, cu „origine sănătoasă”, multi dintre ei au ajuns în posturi de conducere, alteori în posturi de execuţie, dar erau oameni care nu aveau nici măcar liceul. Au terminat rapid liceul şi au făcut doi ani de aşa-numita facultate muncitorească. Studenţii facultăţii muncitoreşti erau oameni maturi, care aderaseră la ideologia regimului şi erau hotărâţi să-l susţină. Eu aveau şi sarcina să-i îndrume pe cei tineri, în formare din punct de vedere educaţional şi intelectual. În toate organizaţiile studenţeşti, studenţii de la facultatea muncitorească deţineau posturile de conducere. Facultatea muncitorească a fost un parazit pe corpul sistemului universitar românesc de care regimul comunist a avut nevoie până şi-a creat propriile cadre. Începând cu anii 1960, ea a fost baza pe care s-a înfiinţat învăţământul ideologic superior de partid.

Muzeul de istorie al municipiului București 1921 - 1972

București '71

Muzeul de istorie al municipiului București îşi are începutul în hotărârea Consiliului Comunal al Primăriei Bucureştilor, de la sfârşitul lunii iunie 1921, prin care s-a propus înfiinţarea unui muzeu comunal. Lipsa patrimoniului a făcut ca instituţia să nu fiinţeze de sine stătător imediat după luarea hotărârii, primăria organizând, prin Direcţia culturală, strângerea colecţiilor şi căutarea unui sediu. Activitatea se intensifică după anul 1926. Donaţia lui D. A. Rosetti din iulie 1929 a constituit nucleul de bază al secţiei preistorice. În luna următoare muzeului i-a fost atribuit un spaţiu în imobilul din Calea Moşilor 115, unde s-a organizat o expoziţie cu materiale arheologice rezultate din săpături. În februarie 1930 muzeul primeşte Casa Moruzi, monument istoric, situată în Calea Victoriei 117, iar în data de 22 noiembrie 1931 este inaugurată expoziţia muzeului. Dr. George Severeanu a fost timp de peste 8 ani director al Muzeului Municipal, sub îndrumarea lui muzeul cunoscând o remarcabilă dezvoltare. S-au înfiinţat secţii noi: numismatică, medalistică, documente, istoria breslelor, urbanistică, s-a dezvoltat secţiunea artistică. În iulie 1933 a luat fiinţă, pe lângă muzeu, Pinacoteca municipiului, adăpostită în casa amiralului Vasile Urseanu, din Bd. Lascăr Catargiu. Muzeul s-a preocupat de înregistrarea pe peliculă a caselor vechi, fiind deţinătorul unei valoaroase colecţii de fotografii. Patrimoniul muzeal a crescut prin cercetări de teren, donaţii şi achiziţii. În martie 1941, după mai multe peregrinări, muzeului i se atribuie casa Cesianu, din Calea Victoriei 151, unde a fost adus întregul patrimoniu. Consecinţele războiului au fost resimţite din plin de muzeu, casa Cesianu fiind rechiziţionată pentru spital, iar colecţiile împachetate şi strânse în câteva camere. Piesele cele mai valoroase ale muzeului au fost evacuate, în anul 1944, în comuna Rasnic-Dolj, unde au rămas, parte din ele, până în octombrie 1948. După ce în 1948 muzeul va fi mutat temporar în localul Muzeului de Artă Naţională din Şoseaua Kiseleff nr. 3, în data de 10 decembrie 1956 muzeului îi este atribuit Palatul Şuţu, iar pe data de 23 ianuarie 1959 are loc redeschiderea pentru public a Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti. Palatul Şuţu este monument istoric, datând din anul 1834, operă a arhitecţilor Johann Veit şi Conrad Schwink, care au ridicat un palat în stil neogotic, cu patru turnuleţe poligonale şi cupolă, pe ruinele unor construcţii mai vechi. Holul central a fost finisat în 1862 de artistul Karl Storck, care a deschis trei arcade, scara monumentală cu două braţe şi a montat o uriaşă oglindă de Murano pe peretele din faţă. După moartea primului proprietar, Costache Grigore Şuţu, palatul rămâne în posesia fiului acestuia, Grigore Şuţu (1819 - 1893). Clădirea a avut diferite destinaţii publice în prima jumătate a acestui secol. A fost restaurată între anii 1957 - 1958, redându-i-se în bună parte înfăţişarea iniţială. Colecţia de arheologie cuprinde piese începând din paleolitic, neolitic, epoca bronzului (culturile Glina III şi Tei), geto-dacice de la Fundeni, Snagov, Popeşti-Novaci, dealul Piscului. Cea mai mare parte a colecţiei datează din perioada medievală: vase ceramice, podoabe, tezaure monetare etc. Colecţia de numismatică, medalistică şi sigilografie: tezaure monetare otomane, austriece, ruseşti, sigilii evocând marile familii boiereşti Năsturel-Herescu, Lenş, Ghica, Balş, Paladi, medalii, plachete, insigne şi decoraţii. Colecţia de fotografii: peste 49000 de fotografii, clişee pe sticlă, filme, incluzând primele imagini fotografice ale oraşului Bucureşti, executate în anul 1856 de Angerer, aspecte de la cercetările arheologice, lucrările de sistematizare ale oraşului, clădiri, aspecte din viaţa oraşului. Colecţia de documente: hrisoave, cele mai vechi datând din anii 1488 - 1582, fondul Manuc (în limba armeană cu caractere turceşti), documente medievale, moderne şi contemporane. Colecţia de hărţi şi planuri, cu aproape 1000 de piese privitoare la istoria oraşului Bucureşti, la Peninsula Balcanică, cursul Dunării, precum şi la unele moşii ale boierilor. Colecţia de artă plastică este alcătuită din tablouri, desene, pietre funerare, steme. Colecţia de stampe, gravuri şi litografii conţine imagini de localităţi din ţară şi de peste hotare, personalităţi, tipuri sociale, scene de luptă, târguri etc. Colecţia de mobilier istoric şi obiecte de uz casnic, colecţia de arme, uniforme, steaguri, colecţia de costume şi obiecte textile (piese de îmbrăcăminte, eşantioane de ţesături datând din secolele al XVI –lea - al XIX-lea, podoabe, covoare, perne, perdele, brâie, unele descoperite în cursul săpăturilor arheologice), colecţia de obiecte de cult (icoane, tripticuri, cruci din secolele al XVII –lea – al XIX-lea ), precum şi o bibliotecă cu peste 45000 de exemplare, din care aproape în întregime literatură privitoare la Bucureşti.

Hotelul Intercontinental este un hotel de 5 stele din municipiul București, amplasat în Piața Universității, sectorul I, fiind o clădire simbol a orașului. Edificiul a fost construit între anii 1968 - 1970, după planurile arhitecților Dinu Hariton, Gheorghe Nădrag, Ion Moscu și Romeo Ștefan Belea, fiind una dintre cele mai înalte clădiri din oraș și din România. Clădirea a făcut parte dintr-un proiect mai amplu care cuprindea și construirea noii clădiri a Teatrului Național din București. Clădirea a fost construită în trei ani, iar urmând să fie deschis pe 23 mai 1971. Cu cele 24 de etaje ale sale, hotelul înalt de 87 de metri avea o formă ce oferea oaspeților o panoramă unică. Pentru mult timp (până în anul 1989, când apare "Casa Poporului" - azi, Palatul Parlamentului) a fost cea de-a doua cea mai înaltă clădire din București, după Casa Scânteii. Hotelul Intercontinental are peste 400 de camere și apartamente (dintre care unele în renovare) și este singurul din București cu o sală de conferințe și un centru de sănătate cu piscină aflate la peste 70 de metri înălțime. Construcția a costat aproximativ 6 milioane de dolari. Apartamentul Imperial este singurul în București dotat cu saună și pian. În anul 2007 hotelul a trecut de la un contract de tip franciză la un contract de management cu lanțul Intercontinental Hotels Group. Cifrele de afaceri ale hotelului au fost 50,7 milioane lei în anul 2008 și 39,5 milioane lei în anul 2009. Primele 3 niveluri cuprind spații largi publice, urmând corpul central al turnului modulat pentru spații de cazare pe 17 niveluri, restaurantul și piscina, precum și coronamentul. În numerotarea nivelurilor lipsește cel considerat a fi cu ghinion, respectiv numărul 13. Clubul de sănătate al hotelului Intercontinental este amplasat la etajul 22, are o vedere pitorească spre oraș, oferind sală de fitness, piscină interioară încălzită, saună și o baie de aburi. La etajul al 19-lea, se află Apartamentul Imperial, devenit cunoscut în 1979 când în acest apartament s-au filmat scene pentru filmul Nea Mărin miliardar. Apartamentul cu o suprafață de 240 metri pătrați dispune de două dormitoare și oferă o vizibilitate unică spre Piața Universității. Mobila ce utilează acest apartament este albă din lemn de nuc, poleită cu aur și obiecte de iluminat din sticlă de Murano. O noapte de cazare în acest apartament costă 1500 de euro, plus o taxă de 12%. În ultimii 35 de ani au fost cazaţi aici şefi de stat, ambasadori, politicieni, sportivi şi artişti faimoşi. Lenny Kravitz, Anatoli Karpov, Ariel Sharon, Luciano Pavarotti, Jose Carreras şi violonistul Nigel Kennedy sunt doar câteva exemple. Intercontinental București este al doilea hotel construit de lanţul hotelier Intercontinental într-o ţară comunistă, după Esplanada din Zagreb (Yugoslavia). Vechii angajaţi ai hotelului spun că, înainte de Revoluţie, oamenii îi rugau să-i lase să intre măcar pe hol „să vadă şi ei cum e la Inter“. Istoria hotelului începe în anii ‘60, când legenda spune că Cyrus Eaton Junior, şeful „Cyrus Eaton Group“, care administrează lanţul de hoteluri InterContinental, a ajuns în Bucureşti într-o călătorie de afaceri. În acea perioadă nu erau multe hoteluri în capitala noastră şi Eaton, negăsind o cameră în care să se cazeze, a dormit pe holul unui hotel. Atunci i-a venit magnatului ideea de a construi un InterContinental în Bucureşti. Românii au auzit prima oară de bufet suedez şi de room-service tot la Intercontinental. Nu intra bucureşteanul de rând. Intrau şmecheraşii de atunci, fotbaliştii, cântăreţii. Preţurile nu erau pentru toate buzunarele. Veneau şi fetiţe seara la Luna, se primea valută, ca peste tot prin centru. Era un reper al Capitalei pentru lumea mondenă de atunci şi nu numai.

Teatrul Național "I. L. Caragiale" București este o instituție publică culturală, aflată în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, fiind situat în centrul capitalei, vizavi de Universitate. În aprilie 1836, "Societatea Filarmonica", societate culturală înființată de Ion Heliade Rădulescu și Ion Câmpineanu, cumpără Hanul Câmpinencii pentru a construi în acel loc clădirea Teatrului Național și începe colectarea de bani și materiale pentru acest scop. La 31 decembrie 1852 are loc inaugurarea Teatrului Național, cu piesa "Zoe sau Amantul împrumutat", vodevil cu cântece, piesă tradusă de Bobescu, cu muzică de Wachman, având ca actori principali pe Nina Valery și Costache Caragiale. Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc în cea mai mare parte, avea un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foaier luxos cu scări de marmură de Carrara și o mare galerie, unde aveau acces studenții și elevii, în mod gratuit. Sala în întregime avea 1000 de locuri, era socotită a treia în Europa ca mărime, și avea o acustică excelentă. Fațadele laterale ale teatrului dădeau pe două străzi ce coborau: în dreapta strada Matei Millo până la strada Sf. Ionică și în stânga, strada Câmpineanu, până la strada Știrbei Vodă. În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar din anul 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiță. Mai târziu, teatrul a fost luminat cu gaz aerian și apoi, cu lumină electrică. În anul 1875 Teatrul cel Mare din București devine Teatru Național, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu. În timpul celui de-al doilea război modial care viza Palatul Telefoanelor a căzut peste Teatrul Național pe care l-a distrus în mare parte. Locul vechiului teatru național a rămas viran până în anul 1990, când acolo s-a construit hotelul Novotel. Porticul de intrare al clădirii dispărute în 1944 a fost reconstruit, simbolic, devenind portalul de intrare în noua construcție cu fațadă de sticlă a hotelului. Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în versiunea ei originală în decembrie 1973, modificată apoi considerabil în anii 1983 - 1984, revenindu-se la forma inițială exterioară în anii 2012 - 2014. Proiectul inițial (1964-1973) a fost semnat de arhitecții Horia Maicu, romeo Belea și Nicolae Cucu. Clădirea a rămas neterminată la exterior, deoarece Nicolae Ceaușescu nu a agreat niciuna dintre variantele de frescă prezentate pentru a fi executate pe pereții rămași „în zidărie aparentă”, se pare că din cauză că nu apărea și el reprezentat. Ulterior, cărămida aparentă din zona rezervată frescelor a fost îmbrăcată cu un placaj din marmură de Rușchita. În anii 1980, la cererea lui Nicolae Ceaușescu, clădirea a fost complet remodelată la exterior și parțial la interior (s-au păstrat parțial din versiunea originală foaierele), de către o echipă condusă de arhitectul Cezar Lăzărescu. În anul 2012 s-a început remodelarea clădirii teatrului, eliminând adaosurile din perioada Ceaușescu (fațadele create de Cezar Lăzărescu, care ascundeau "pălăria" lui Horia Maicu au făcut ca teatrul să fie vulnerabil la seisme. Pentru ca teatrul să redevină mai sigur, a fost îndepărtată fațada de 1200 de tone. În prezent, Teatrul Național București își prezintă spectacolele în patru săli: Sala Mare (1155 locuri), Sala Amfiteatru (353 locuri), Sala Atelier (fără scenă fixă, 94 - 219 locuri) și Sala Studio 99 (fără scenă fixă, 75 - 99 locuri).

Institutul național pentru studiul totalitarismului

10 ani 1993 - 2003 Academia Română

Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (I.N.S.T.) este o instituție din România, înființată la data de 13 aprilie 1993. Institutul are ca obiect de activitate culegerea, arhivarea, cercetarea și publicarea documentelor referitoare la formele totalitarismului în România. Zonele de interes ale I.N.S.T. sunt aspecte ale vieții sub regimul comunist, 1945-1989: structuri economice, probleme sociale, instituții, legislație, cultură, mentalități, limbaj, tehnici de represiune, forme de rezistență, viața cotidiană, forme de totalitarism în timpul guvernării regelui Carol al II-lea (1930-1940), regimului legionar (1940-1941) și al mareșalului Ion Antonescu (1941-1944), partide, mișcări politice sau curente ideologice care au contestat regimul parlamentar în România în perioada interbelică,r aportări la fenomene similare din Europa: influențe, analogii, comportamente specifice. Institutul este situal în sectorul I al capitalei, pe strada Arhitect Grigore Cerchez, nr. 16.

Maratonul internațional București 2013 - Raifessen Bank

Maratonul este o probă sportivă de alergare pe distanță lungă, cu o distanță oficială de 42,195 km, care se aleargă de obicei pe șosea. Evenimentul este numit după legenda soldatului grec Phidippides, un mesager care a adus la Atena vestea victoriei din Bătălia de la Maraton. Acuratețea istorică a acestei legende este pusă la îndoială, fiind contrazisă în special de relatările lui Herodot. Maratonul a fost unul dintre sporturile de la Jocurile Olimpice moderne din anul 1896, deși distanța nu a fost standardizată până în 1921. Mai mult de 800 de astfel de curse se desfașoară în întreaga lume în fiecare an, marea majoritate a concurenților fiind sportivi amatori. Maratoanele mai mari pot avea zeci de mii de participanți. Astfel de maratoane au loc în România la Brașov, Cluj, Sibiu, Aiud, etc.

Clădirea Parlamentului României din capitala Bucureşti, cunoscută şi sub numele de Casa Poporului sau Casa Republicii este un obiectiv de seamă al capitalei și probabil unul care va rămâne în memoria multor generații care vor veni din urma. Enumăr mai jos câteva date tehnice și alte informații ce prezintă interes mai mare, cu referire la această grandioasă clădire; lungime – 270 metri, lăţime – 240 metri, înalţime - 86 metri cu 12 nivele, adâncime la subsol - 92 metri cu 8 nivele, suprafaţă construită – 66000 metri pătrați, suprafaţă desfăşurată – 330000 metri pătrați, deţine 3 recorduri Guinness: pentru cea mai mare clădire pentru uz civil, cea mai scumpă clădire şi cea mai grea clădire din lume, pentru realizarea clădirii folosindu-se: 1000000 metri cubi de marmură 5500 de tone de ciment, 7000 de tone de oţel, 20000 de tone de nisip, 1000 de tone de bazalt, 900000 metri cubi lemn esenţe diferite, 3500 de tone de cristal, 200000 metri cubi de sticlă, 2800 de candelabre, 220000 metri pătrați de covoare şi 3500 metri pătrați de piele, la construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi, arhitect şef fiind Anca Petrescu. Clădirea, neterminată încă, ocupă locul 2 în lume la capitolul clădiri administrative după Pentagon şi locul 3 în lume ca volum construit cu 2550000 metri cubi după Pavilionul de montaj al rachetelor cosmice de la Cape Canaveral - SUA şi piramida Quetzalcoatl din Mexic, costurile clädirii fiind estimate la 1,75 miliarde dolari SUA în anul 1989 şi 3 miliarde de euro în anul 2006, data începerii construcţiei fiind anul 1983. Este o clădire foarte costisitoare. Numai costul gigacaloriilor și al iluminatului electric depașește 6 milioane de dolari pe an, cât un oras. Sunt candelabre cu 700 de becuri. Instalația de aer conditionat, complet neeficientă, are nevoie de o jumatate de tonă de freon pe an, substanță interzisă pentru că e vinovată de distrugerea stratului de ozon. Cele 18 lifturi consumă 50 kWh fiecare, adică dublu decat ar fi normal. O puzderie de agregate și componente mărunte au fost produse de firme românești de stat care între timp s-au privatizat. Înlocuirea și întreținerea lor sunt extrem de scumpe. De exemplu, clanțele în stil baroc au fost produse de Urbis, care ulterior a fost cumparată de o firmă suedeză. Înlocuirea unei clanțe defecte a ajuns să coste 1000 de euro bucata. Pentru ca Palatul lui Ceaușescu să poată fi ridicat, o bună bucată din București, cu tot cu istoria și geografia lui, a trebuit ștearsă la propriu de pe fața pământului, așa cum ștergi cu radiera un desen în creion, care nu îți place. Demolările în zona Uranus au început în anul 1982 pentru a face loc constructiei Casei Poporului. Există o seamă de legende urbane despre Casa Poporului -printre ele, cică are 2 buncare antiatomice și 8 tuneluri de fuga, și cel puțin unul din ele este izolat cu plumb. Are o vastă rețea de tuneluri, parte din catacombele Bucureștiului, iar Ceaușescu ar fi vrut să facă linie de metrou între Casa Poporului și Băneasa. Nu e de neglijat și că la Casa Poporului puteți găsi cel mai ieftin și romantic restaurant din București, unde se poate mânca destul de bine.

Eminescu - 2009 - Mihai Eminescu 1850 - 1889

Cercul militar național

Clubul colecționarilor de medalii Eminescu

Prima expoziție de medalii Eminescu organizată de club

cu prilejul comemorării a 100 de ani de la trecerea în

eternitate a poetului 15 - 2009 - 16

Gravorul acestei medalii este Constantin Dumitrescu

de la Monetăria națională a statului

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Palatul Cercul Militar Național este este o clădire din Bucureşti care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Lucrările pentru construcția Palatului Cercului Militar Național au început în anul 1911, deși terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos.

Inițial gravorii profesioniști ai Monetăriei Statului și Societății Numismatice Române, iubitori de Eminescu s-au reunit în Gruparea Colecționarilor de Medalii și Insigne Mihai Eminescu a Societății Numismatice Române (G.C.M.I. - M.E. a S.N.R.). Începând cu anul 2000 această grupare a organizat de două ori pe an, pe 15 ianuarie și 15 iunie, în Palatul Parlamentului din București, sala Constantin Brâncuși, Salonul Mihai Eminescu. Ulterior, la data de 30 ianuaire 2009, în cadrul Cercului militar național (fosta Casă centrală a Armatei) s-a constituit Clubul colecționarilor de medalii "Eminescu", care a inițiat baterea unir noi insigne și medalii în memoria poetulu național român. Sus admiri logo-ul Clubului colecționarilor de medalii "Eminescu" din cadul Cercului militar național din București.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, din muncipiul București.