Epaminonda's Blog.....: BEN

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente

de cultură și arhitectură, câteva trimiteri poștale și vederi

generale din localitatea belgiană BEN-AHIN,

municipalitatea HUY, provincia LIEGE, regiunea VALONIA.

Biserica Saint Germain

Vechea primărie

Castelul

Vederi generale

Trimeri poștale

***

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN INAINTAȘ

___________xxx__________

CÂTEVA PLACHETE,

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Batalionul 53 Geniu "Scorillo" România

Insigna - 53 (Batalionul 53 Geniu "Scorillo")

Alături de alte numeroase structuri, Batalionul 53 Geniu „Scorilo” a pus umărul la ridicarea prestigiului frumoasei arme pe care o reprezintă, renumele său fiind păstrat şi îmbogăţit pe parcursul anilor. La originea batalionul de azi se află Batalionul 1 Pionieri, care a luat fiinţă la 01.04.1908, în baza Înaltelor Decrete Regale nr. 917/28.03.1908 şi nr. 985/31.03.1908, fiind dislocat la momentul respectiv în garnizoana Craiova, sub comanda maiorului Nicolae Mihăiescu. Acesta a fost martor şi participant la primele evenimente interne şi internaţionale în care a fost angrenată România pentru reîntregirea neamului, în campaniile din 1916, 1917. Astfel, în anul 1917, însoţind trupele Diviziei 1 Infanterie, Batalionul 1 Pionieri divizionar a îndeplinit multiple misiuni specifice sprijinului genistic, pe timpul pregătirii şi desfăşurării bătăliilor de la Mărăşti şi Oituz (aprilie - august 1917), precum şi al operaţiilor ulterioare de pe frontul din Moldova (august 1917 - februarie 1918), până la încheierea păcii. Începând cu 01.04.1922, potrivit Înaltului Decret nr. 2255 din 14.05.1922, publicat în Monitorul Oficial nr. 32/16.05.1922, Batalionul 1 Pionieri, alături de Batalioanele 2 şi 11 Pioneri, aparţinând Corpului 1 Armată, au fost întrunite în cadrul Regimentului 1 Pionieri. Sus am postat logo-ul acestei structuri militare.

Batalionul 53 Geniu "Scorillo" România

Placheta - Batalionul 53 Geniu "Scorillo" România

Ulterior, în perioada interbelică, acesta a parcurs mai multe etape de restructurare şi reorganizare, ajungând ca, pe parcursul celui de-al doilea război mondial, să constituie şi să angajeze în luptă, atât pe frontul antisovietic, cât şi pe cel antihitlerist, un număr însemnat de unităţi, subunităţi şi formaţiuni de geniu. Anul 1948 a constituit un alt moment de referinţă în istoria unităţii noastre. Atunci, în contextul reorganizării generale a Armatei Române, Regimentul 1 Pionieri a fost trecut în subordinea Regiunii I Militare Timişoara, schimbându-şi garnizoana în oraşul Lugoj. Mai apoi, începând cu 15.09.1951, acesta a fost mutat în oraşul Deva, unde structura actuală îşi are încă dispunerea. În decursul vremii unitatea s-a mai numit Regimentul 169 Pionieri (1952-1959), Regimentul 54 Geniu (1959- 2002) şi Brigada 4 Geniu Teritorială (2002-2007). Brigada 4 Geniu Teritorială, în data de 01.05.2007, în baza aprobării ministrului apărării pe raportul şefului Statului Major General, nr. B.708 din 12.04.2007, a fost transformată în Batalionul 53 Geniu, aflat în subordinea Comandamentului Corpului 4 Armată Teritorial „Mareşal Constantin Prezan”. Denumirea onorifică „Scorilo”, însemnele şi obiectele heraldice pentru batalion au fost aprobate de ministrul apărării naţionale, în rezoluţie pe raportul şefului Statului Major General nr. N1-4845 din 12.09.2012, la propunerea Comisiei de Heraldică şi Denumiri a Ministerului Apărării Naţionale, începând cu data de 24.09.2012. De la înfiinţare, în cadrul Batalionului 53 Geniu „Scorilo” s-au desfăşurat numeroase activităţi de instruire, acestea având ca obiectiv permanent pregătirea pentru îndeplinirea misiunilor de sprijin genistic şi pentru participarea militarilor la misiunile din teatrele de operaţii. Sus am postat fanionul de identificare a acestei structuri militare.

Insigna - Combinatul minier Valea Jiului - Petroșani

Prezint mai jos un scurt istoric al industriei miniere în Valea Jiului; Pe fondul protectionist creat de statul austro-ungar, în anul 1840, fratii Hoffmann si Karol Maderspach au început exploatarea la suprafata a zacamântului de carbune de la Vulcan, Petrosani si Petrila. În anul 1854 initiatorii exploatarii miniere din Valea Jiului s-au unit în "Societatea de mine din Transilvania-Vest". În anii 1857 - 1858 - Minele acestei societati au fost cumparate de "Societatea anonima de mine si furnale din Brasov", care fiind sprijinita financiar de Wiener Bankverein, Banca Comerciala din Pesta, Deutsche Bank si Banque de Paris et Pays-Bas, a devenit a patra producatoare de fonta a imperiului. În anul 1885 - Germanii Iosif Ritter si G.Gerbert au înfiintat "Societatea de mine de carbuni din Valea Jiului de Sus", cu sediul în Vulcan si cu unele posesiuni în partea nordica a bazinului, la Dâlja, Iscroni si Vulcan si altele în partea vestica la Uricani si Câmpu lui Neag. Societatea va functiona pâna în anul 1930 când va fi absorbita de "Societatea Petrosani". În anul 1890 - A fost înfiintata " Societatea anonima de mine de carbuni din Jiu - Uricani" cu capital privat maghiar, care s-a angajat în construirea caii ferate Petrosani - Lupeni si a arendat perimetrele miniere situate de-a lungul caii ferate în constructie. În anul urmator, 1891, prin asocierea cu o serie de capitalisti francezi, sprijiniti de banca "Credit Lyonnais", societatea îsi schimba numele devenind "Societatea anonima de mine si carbuni din Uricani-Valea Jiului", cu sediul în Lupeni. În anul 1899, împreuna cu firma germana "Oberschlesiche Kokswerke", a înfiintat "Societatea anonima pentru fabricarea cocsului din Uricani-Valea Jiului", care a construit în 1900 prima cocserie din zona, care aproviziona furnalele din Calan. În anul 1894 - "Societatea anonima de mine de carbuni din Salgotarjan", sprijinita financiar de Wiener Bankverein, a cumparat toate minele si drepturile de arenda ale Societatii anonime de mine si furnale din Brasov. Sfârsitul secolului XIX Activitatile miniere din Valea Jiului se desfasurau în cadrul unor perimetre având suprafata totala de 8991,5 ha. Repartizarea pe societati era urmatoarea : Societatea Salgotarjan - 5572,9 ha, Societatea Uricani - Valea Jiului - 2713,1 ha, Societatea Valea Jiului de Sus - 705,5 ha. În anul 1920 - A luat fiinta Societatea comerciala anonima româna "Petrosani", compusa din doua mari grupuri de actionari: grupul alcatuit din fosta societate anonima "Salgotarjan" împreuna cu Banque Comerciale Hongroise si un grup format din 19 mari banci. În anul 1924 - Un grup de 12 banci românesti, împreuna cu societatea "Uricani-Valea Jiului" a constituit Societatea anonima româna "Lupeni" pentru ca în anul 1926 să ia ființă "Societatea carbonifera Lonea", proprietate a statului român.

Din anul 1928 datorita crizei economice a început închiderea unor mine : Lonea I (1928), Lonea II (1931), Dâlja si Vulcan ( 1931). În anul data de 29 mai 1931 societatile "Petrosani" si "Lupeni" au fuzionat sub numele Societatea miniera "Petrosani". La Petrila, s-a construit o Preparatie moderna, cu o capacitate de 270 tone/ora, care era considerata ca una din cele mai mari din lume. În data de 20 august 1949 s-a înfiintat Societatea româno - sovietica pe actiuni pentru exploatarea si desfacerea carbunelui "SOVROM - CARBUNE" . La data 14 septembrie 1956 s-a înfiintat Combinatul carbonifer Valea Jiului, care a functionat din 1 octombrie 1956 pâna în 1 aprilie 1969 pentru ca din data de 1 aprilie 1969 să devină "Centrala Carbunelui Petrosani", iar din august 1977 "Combinatul Minier Valea Jiului" (CMVJ).

Placheta - Compania națională a huilei - Petroșani

Viață - Cărbune - Lumină...

În urma desființării Combinatului Minier Valea Jiului, în anul 1991 se constituie Regia Autonoma a Huilei din România si începe un proces amplu de restructurare/reorganizare. În data de 20 noiembrie 1998 Regia s-a transformat în "Compania Nationala a Huilei S.A - Petrosani".

Insigna - E.M. Paroșeni (Exploatarea minieră)

Exploatarea sau Întreprinderea Minieră Paroşeni este una dintre numeroasele mine de cărbune existente în Valea Jiului. Îşi are sediul în judeţul Hunedoara, oraşul Vulcan, pe strada Minei la nr.1. În anul 1840, baronul Victor Maderspach, moştenitorul unor mari proprietăţi în Valea Jiului, descoperă pe fundul văilor din proprietăţile sale aflorimentele unor stratede cărbune. Îndemnat de valorificarea economică a descoperirilor sale, apelează la serviciile fraţilor Karol şi Rafael Hoffman, proprietari de mine la Rusca Montană şi specialişti în minerit, care vin în Valea Jiului pentru a studia din punct de vedere geologic existenţa şi posibilitatea exploatării zăcămintelor carbonifere descoperite. Pe fondul protecționist creat de statul austro-ungar, în anul 1840, frații Hoffmann și Karol Maderspach au început exploatarea la suprafață a zăcământului de cărbune de la Vulcan, Petroșani și Petrila. În anul 1885 germanii Iosif Ritter și G.Gerbert au înființat "Societatea de mine de căbuni din Valea Jiului de Sus", cu sediul în Vulcan și cu unele posesiuni în partea nordica a bazinului, la Dâlja, Iscroni și Vulcan și altele în partea vestica la Uricani și Câmpu lui Neag. Societatea va funcționa pâna în anul 1930 când va fi absorbită de "Societatea Petroșani". Lucrările de amenajare pentru exploatarea din campul minier Paroșeni au început în anul 1963 iar deschiderea oficială a activității de producție s-a făcut la data de 7 octombrie 1966, odată cu scoaterea la suprafață a primului vagonet cu cărbune. Prin reorganizări succesive Exploatarea Minieră Paroșeni a devenit în anul 1977 Întreprinderea Minieră Paroșeni, pentru a redeveni exploatare după anul 1990, odata cu reorganizarea Combinatului Minier Valea Jiului. Astăzi mina Paroșeni face parte din Societatea Naționala de Închideri Mine Valea Jiului.

Deva - Județul Hunedoara (Monumentul Decebal călare)

„La Cal”, aşa este cunoscută piaţa din centrul Devei, reperul de întâlnire pentru îndrăgostiţi, protestatari, pensionari pasionaţi de şah sau părinţii care îşi plimbă copiii. „La Cal”, nu la Decebal sau la Casa de Cultură! Calul regelui dac a devenit în timp unul dintre simbolurile Devei, alături de cetate. Monumentul, realizat de sculptorul Ion Jalea, a fost dezvelit la 28 februarie 1976 în piaţa din faţa noii „Case de Cultură a Sindicatelor” a cărei construcţie a fost finalizată cu câteva luni mai devreme. Nimeni nu-şi asumă paternitatea ideii de a amplasa o statuie ecvestră a lui Decebal în centrul municipiului Deva. “Indicaţiili” au venit de undeva de la Bucureşti şi au fost doar puse în aplicare „cu avânt” de către conducătorii judeţului din acea perioadă. Realizarea monumentului a fost coordonată de la Ministerul Culturii, lucrarea fiindu-i atribuită sculptorului Ion Jalea. S-a pus în discuţie oportunitatea realizării unei statui a lui Decebal în Deva, în condiţiile în care mai exista un monument al regelui dac în faţa parcului de la poalele Cetăţii. Până la urmă cei de la partid au ajuns la concluzia că trebuie făcut un monument reprezentativ şi s-a aprobat realizarea statuii. Monumentul închinat lui Decebal se încadra în propaganda acelor vremuri care punea accent pe originile dacice ale poporului român, transformând „statul dac centralizat” a lui Burebista într-o primă formă de unire a României mari şi identificându-l pe Nicolae Ceauşescu cu cei mai cunoscuţi regi ai dacilor. O altă dispută „artistică” asupra statuii a fost legată de sexul calului, care într-o opinie trebuia să fie un fel de pegas mitologic, iar în alta un armăsar puternic. Până la urmă a ieşit ceva pe jumătate. Nici încălţările lui Decebal nu au scăpat de dispute între arhitecţii, istoricii, artiştii plastici şi activiştii de partid care s-au ocupat de realizarea statuii. A existat o discuţie legată de încălţările lui Decebal. Dacă trebuie să aibă cizme sau opinci. În mod normal trebuia reprezentat în opinci, dar s-a spus că nu putem să-l încălţăm pe puternicul rege, strămoş al românilor, în opinci. Şi atunci i-au pus cizme, chiar dacă pe vremea aceea nu existau. Dezvelirea statuii s-a făcut, aşa cum se obişnuia în acele vremuri, cu mare fast în ziua de 28 februarie a anului 1976. S-a adunat o mulţime de oameni în piaţă, undeva înainte de orele prânzului. Miliţia a delimitat un fel de careu unde urmau să vină oficialităţile. La un moment dat am văzut un om îmbrăcat modest, care a intrat în perimetrul rezervat oficialităţilor, care nu ajunseseră încă. Miliţienii l-au luat aproape pe sus şi l-au scos din zonă, chiar dacă omul a protestat faţă de gestul lor. Mai târziu, când au venit prim-secretarul şi ceilalţi oficiali, s-a dovedit că omul bruscat de miliţie era sculptorul Ion Jalea, artistul care a realizat sculptura. A fost un moment penibil, căci nimeni dintre cei prezenţi acolo nu l-a cunoscut pe artistul care locuia în Bucureşti. Finanţarea realizării statuii care-l reprezintă pe Regele dac Decebal, călare, cu capul de lup în mână, a fost realizată de fosta Uniune Generală a Sindicatelor din România (UGSR), instituţia care administra şi Casa de Cultură în faţa căreia este amplasat monumentul. Lucrarea, realizată din bronz, a fost turnată la Combinatul Fondului Plastic din Bucureşti. Soclul pe care este amplasat „calul” a fost subiect de dispută între arhitectul Cornel Florea, cel care a proiectat Casa de Cultură, şi sculptorul Ion Jalea. Arhitectul devean ar fi dorit un soclu ceva mai „scund” pentru a nu fi „umbrită” construcţia din spatele monumentului, în timp ce sculptorul ţinea morţiş ca monumentul să fie amplasat la înălţimea la care se găseşte şi în momentul de faţă, pentru a-i spori măreţia.

Decebal a fost regele Daciei în perioada anilor 87 - 106. Fiu al lui Scorillo si succesor al lui Duras -Diurpaneus, Decebal ocupa tronul Daciei intr-un moment in care tendintele expansioniste ale Imperiului Roman, care-si stabilise durabil frontiera pe linia Dunarii, se accentuau rapid. La inceputul secolului 3, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul Dio Cassius ii facea urmatorul portret leogios: “Era foarte priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Abil in a intinde curse, era viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si de a scapa cu bine dintr-o infrangere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”. Din primul an de domnie Decebal este confruntat cu o situatie dificila. In urma expeditiei dace din iarna anului 85/86 in sudul Dunarii, in timpul careia insusi C. Oppius Sabinus, guvernatorul Mosesiei, isi gasise moartea, Roma organizeaza prima campanie in inima Daciei. In vara anului 87 o armata de 5 - 6 legiuni, secondata de numeroase unitati auxiliare si comandata de prefectul pretoriului Cornelius Fuscus, traverseaza Dunarea inaintand probabil pe Valea Oltului. Intr-un defileu (poate la Turnu Rosu) Decebal suprinde intr-o capcana fortele romane, in lupta cazand insusi comandantul roman: prizonieri, trofee si stindardul legiunii a V-a Alaude sunt duse de Decebal in Muntii Orastie. Stralucita victorie ii ofera lui Decebal un ragaz de un an, timp in care neobositul rege incheie aliante cu popoarele de la hotarele Daciei, cu sarmantii, iazigi si roxolani, cu marcomanii si quazii germanici. La un an de la infrangerea lui Fuscus, Decebal trebuie sa faca fata unei noi ofensive romane. Imparatul Domitian, venit in Moseia, in vecinatatea teatrului de operatiuni, numeste un fruntea legiunilor pe incercatul guvernator Tettius Iulianus (fost consul in anul 83, apoi guvernator al provinciei Moesia). Patrunzand in Dacia prin Banat, tettius Iulianus este intampinat de Decebal in defileul de la Tapae; confruntarea indarjita se incheie cu victoria romana. Dificultatile intampinate de armatele imperiale in Pannonia in lupta cu quazii si marcomanii, care-l sprijinisera pe regele dac, il determina pe Domitian sa accepte ofertele de pace facute de Decebal . Se incheie astfel in anul 89 o pace de compromis intre Imperiul Roman si Regatul Dac; in schimbul unor subsidii in bani si ingineri, instructori militari, Decebal se recunoaste rege clientelar, continuând în următorii 12 ani de pace sa-si consolideze puterea și statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipata si instruita, se inițiază un vast program de constructii civile si militare, indeosebi in regiunea Muntilor Orastie, soli incearca sa stabileasca relatii cu popoarele si statele inamice Romei. Dupa aproape 3 ani de pregatiri la hotarele meridionale ale Daciei, incepute imdeiat dupa urcarea pe tron, imparatul Traian (in timpul caruia Imperiul Roman atinge apogeul puterii si expansiunii sale teritoriale) concentreaza la inceputul anului 101 in Moesia Superior 13 - 14 legiuni si numeroase unitati auxiliare (in total circa 150000 de soldati), in vederea ingenuncherii regatului lui Decebal. La 25 martie 101 imparatul paraseste Roma, traverseaza Dunarea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) si Dierna (Orsova) patrunzand prin Banat in Dacia. La Tapae, in vara anului 101, Decebal incearca sa opreasca inaintarea romana. Crancena si indelungata batalie se incheie insa cu victoria romana. Spre sfarsitul anului 101 importante forte dace, aliate cu sarmati si bastarni, traverseaza Dunarea si patrund in Moesia, obligandu-l pe imparatul Traian sa se deplaseze spre noul teatru de razboi deschis de Decebal. Ingeniosul plan strategic, care-l face pe Traian sa nu poata exploata succesul de la Tapae, se prabuseste insa dupa infrangerea fortelor lui Decebal in iarna si primavara anului 102 (la Nicopolis ad Istrum si in Dobrogea la Adamclisi), initiativa militara trecand definitiv in tabara adversa. In toamna anului 102, indarjita rezistenta a lui Decebal il obliga pe Traian sa incheie pacea cu regele dac, pace inteleasa insa de ambele tabere doar ca un simplu armistitiu. Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, inalta, intre Dobreta si Pontes, in ani 103-105, un durabil pod peste Dunare, pe care legiunile romane il trec in vara anului 105, initiind cel de-al doilea Razboi dacic. Abandonat de aliati, atacat prin Banat, Valea Oltului si Moldova, constrans continuu la defensiva, Decebal se retrage in citadela din Muntii Orastie. Dupa cucerirea puternicelor cetati care pazeau accesul spre capitala (Blidaru, Costesti, Piatra Rosie, Banita, Capalna, Tilisca), legiunile romane incep asediul Sarmiszegetusei. In ciuda eroicei rezistente dace, cetatea este cucerita si distrusa din temelii. O parte dintre aparatori, printre care si Decebal, reusesc sa paraseasca cetatea incercand sa continue rezistenta impotriva romanilor in interiorul tarii. Urmarit de cavaleria romana, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, Decebal se sinucide.

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”.Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menționată prin cuvintele latine castro Dewa. Pe hărțile medievale, ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului Deva, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Prefectura

Primăria

Castelul Magna Curia

Deva

Statuia lui Decebal pedestru

Biserica greacă ortodoxă

Trimiteri poștale

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrați și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Hunedoara, din perioade diferite, alte locuri de vizitat și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest județ.