Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză Auvergne.

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2010” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii, Catedrala Puy en Velay și Centrul istoric al orașului Moulins. Periferic circular în partea de jos-stânga este marcată inscripția: “AUVERGNE” (denumirea regiunii în limba franceză). Aproximativ central dar jos sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 19 septembrie 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 80000 exemplare
gravor – Joaquim Jimenez

Auvergne a fost o regiune a Franței de până la reforma administrativ-teritorială din 2014, fiind situată în partea central-sudică, în Masivul Central. Regiune se întindea pe 26013 kilometri pătrați și număra în anul 2009 – 1343964 locuitori. La 1 ianuarie 2016 a fost comasată cu regiunea Ron-Alpi, fiind creată astfel regiunea Auvergne-Ron-Alpi. O mare parte a regiunii este acoperită de munții Masivului Central, masiv hercinian datând de la sfârșitul erei primare ce se întinde pe o șesime din suprafața Franței. Relieful are forma unui platou înalt, tăiat de văi adânci. Nordul regiunii este o zonă deluroasă. Cel mai înalt vârf este Puy de Sancy cu 1886 metri. Orașul principal, capitală a regiunii, era Clermond-Ferrand cu 400000 de locuitori, aproximativ o treime din populația totală a regiunii. Datorită reliefului muntos, regiunea despărțea două axe de comunicare în Franța, cea de-a lungul Ron-ului și cea de-a lungul coastei Atlanticului. O asemenea situare nu a fost favorabilă dezvoltării economice și urbane și a contribuit la stagnarea (regresia) demografică a regiunii. Din punct de vedere economic, se poate spune că regiune este relativ industrializată, ocupând 20% din populația activă. Principala industrie este cea a cauciucului reprezentată de constructorul de talie mondială Michelin al cărui sediu social și istoric este situat la Clermont-Ferrand.

Catedrala Notre-Dame din orașul Le Puy en-Velay, Auvergne este o biserică romano-catolică, cu statut de monument istoric național francez, sediul episcopului de Le Puy. A fost un centru de pelerinaj de sine stătător încă dinainte de vremea lui Carol cel Mare , iar în anul 1998 a fost inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. Catedrala formează cel mai înalt punct al orașului, ridicându-se de la poalele Rocher Corneille. Construit de-a lungul secolelor, conține arhitectură din fiecare perioadă din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea, ceea ce îi conferă un aspect individual. Cea mai mare parte a construcției datează însă din prima jumătate a secolului al XII-lea.

Moulins este un mic oraș din departamentul Allier, regiunea Auvergne-Ron-Alpy, undeva în centrul Franței. În anul 2009 orașul număra o populație de 19837 de locuitori.
2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză Basse-Normanie (Normandia de Jos).

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii, Mănăstirea Mont Saint Michel, Podul Normandia și Tapiseria Bayeux. Periferic circular în partea de jos este marcată inscripția: “BASS-NORMANDIE” și central deasupra acesteia sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 20 septembrie 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 80000 exemplare

Bass-Normandie, pe românește – Normandia Inferioară sau Normandia de Jos a fost una dintre cele 26 regiuni franceze de până la reforma administrativ-teritorială din 2014. Capitala regiunii era orașul Caen, iar regiunea cuprindea 3 departamente. La 1 ianuarie 2016 Normandia Inferioară a fost reunită cu Normandia superioară în cadrul regiunii Normandia. Aici a avut loc una dintre cele mai importante acțiuni din ce de-al doilea război mondial și anume Debarcarea din Normandia din 6 iunie 1944. Impactul asupra regiunii a fost masiv, datorită luptelor intense ce au avut loc, numeroase orașe fiind distruse în lunile ce au urmat. Coasta regiunii este formată în principal din faleze, la baza cărora se găsesc plaje lungi de lățime variabilă, o caracteristică a zonei fiind mareele de mare amplitudine ce se întâlnesc de-a lungul Mării Mânecii. Regiunea este puternic agricolă, creșterea animalelor, în special a bovinelor fiind una dintre principalele activități. Industria alimentară este foarte bine dezvoltată, în special prepararea lactatelor, regiunea fiind renumită pentru brânzeturile ei, cum ar fi celebra Camambert. Turismul este o activitate importantă, plajele debarcării atrăgând anual un număr foarte mare de vizitatori. În capătul Peninsulei Cotentin, la vest de Cherbourg se găsește Uzina de retratare de la Hague, ce reprelucrează deșeurile nucleare din Franța, Japonia, Germani, Belgia, Olanda și Elveția, având o capacitate de prelucrare de 1700 tone anual.

Le Mont-Saint-Michel este o stâncă granitică (78 m înălțime – perimetrul – 900 metri) în Golful Saint-Malo (NV Franței) din Marea Mânecii, unde se manifestă cel mai reprezentativ fenomen de flux și reflux: în timpul fluxului este insulă, comunicația cu teritoriul continental fiind întreruptă, iar în timpul refluxului devine peninsulă, o limbă de nisip ieșind de sub ape. Stânca este ocupată de un sat (41 locuitori) și o mănăstire fortificată (ridicată începând cu secolul al VIII-lea, până în secolul al XIV-lea. A jucat un rol important în istoria Franței, fiind singurul loc care nu a putut fi cucerit de armatele engleze în timpul „Războiul de 100 de ani”. În prezent, constituie unul din locurile cele mai vizitate din Franța (cu 3.200.000 de vizitatori anual). O șosea pietruită asigură, în ultima vreme, legătura permanentă cu țărmul uscatul. Din anul 1979 este înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO. Mareele în zona Muntelui Saint-Michel, sunt deosebit de spectaculoase, printre cele mai puternice din Europa, având amplitudinea de până la 15 metri.

Pont de Normandie (în română - Podul Normandiei) este un pod rutier cu tiranți care străbate râul Sena, leagă Le Havre de Honfleur în Normandia, nordul Franței. Lungimea sa totală este de 2143,21 metri și – 856 metri între cele două digoane. Este, de asemenea, ultimul pod care traversează Sena înainte de a se vărsa în ocean. Este un pod cu taxă pe autostradă cu o potecă și o bandă îngustă pentru biciclete în fiecare direcție, permițând pietonilor și bicicliștilor să traverseze podul gratuit. Podul a fost proiectat de Michel Virlogeux, studiile generale fiind conduse de Bernard Raspaud din Bouygues. Conducerea lucrărilor a fost împărțită între G. Barlet și P. Jacquet. Arhitecții au fost François Doyelle și Charles Lavigne. Construcția de către Bouygues, Campenon Bernard, Dumez, Monberg & Thorsen, Quillery, Sogea și Spie Batignolles a început în 1988 și a durat șapte ani. Podul a fost deschis pe 20 ianuarie 1995. Podul lat de 23,6 metri este împărțit în patru benzi pentru traficul vehiculelor și două benzi pentru pietoni. Pilonii, din beton, sunt formați ca Y-uri cu susul în jos. Cântăresc mai mult de 20.000 de tone și au o înălțime de 214,77 metri. La construcția podului s-au utilizat peste 19000 tone de oțel și 184 de cabluri.

Tapiseria de la Bayeux (în franceză - Tapisserie de Bayeux) este o pânză brodată de aproape 70 de metri lungime care descrie evenimentele care au dus la cucerirea normandă a Angliei de către Wililiam, Duce al Normandiei (mai târziu rege al Angliei) și luptele sale cu Harold a II-lea al Angliei, culminând cu Bătălia de la Hastings. Tapiseria este înscrisă, din anul 2007, în Registrul Memoria Lumii de UNESCO. În conformitate cu Sylvette Lemagnen, conservator de tapiserie, tapiseria de la Bayeux este una dintre marile realizări ale Normandiei. Supraviețuirea, aproape imposibilă, de-a lungul a nouă secole, este miraculoasă. Lungimea sa excepțională, armonia și prospețimea culorilor, manopera sa deosebită, se combină pentru a face acest obiect extraordinar. Tapiseria este formată din cincizeci de scene, cu titluri latine (legende), brodate cu fire de lână colorate pe pânză. Este probabil că ea a fost comandată de către episcopul Odo, fratele vitreg al lui William. În 1729 tapiseria a fost redescoperită de către oamenii de știință, într-un moment în care era expusă anual în Catedrala din Bayeux.
Tapiseria este acum expusă la Musée de la Tapisserie de Bayeux în
orașul Bayeux, Normandia.
3. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză Bourgogne.

În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2010” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii, Ospiciul Beaune, Bazilica Vezelay și podgoriile burgunde. Periferic circular în partea de jos-dreapta este marcată inscripția: “BOURGOGNE” (denumirea regiunii în limba franceză). Aproximativ central dar jos sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 19 septembrie 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 80000 exemplare

Burgundia (în limba franceză - Bourgogne) a fost una dintre cele 26 regiuni ale Franței de până la reforma administrativ-teritorială din 2014. Capitala regiunii era orașul Dijon, iar regiunea cuprindea 4 departamente. La 1 ianuarie 2016 a fuzionat cu regiunea Franche-Compte, formând împreună regiunea Burgundia-Franche-Compte. În partea de nord și de est relieful este de câmpie, în partea centrală este un platou calcaros, cu pante line spre nord-est și abrupte spre sud-est iar în partea de sud se găsesc contra forturile Masivului Central. Canalul Burgundiei unește râurile Yonne și Saone, permițând ambarcațiunilor să navigheze din nord în sudul Franței. Construcția a început în 1765 și a fost terminată în 1832. În vârf se află un tunel de 3,333 kilometri lungime în linie dreaptă. Canalul are 242 km lungime, cu un total de 109 ecluze, și traversează două departamente ale Burgundiei, Yonne și Cote d'Or. Astăzi, canalul este folosit în principal pentru turism; Dijon cel mai important oraș de-a lungul canalului, are un port pentru bărci de agrement. Cel mai cunoscut produs al regiunii este vinul de Burgundia . Pe lângă vin, agricultura și creșterea bovinelor sunt domenii foarte bine dezvoltate. Din punct de vedere industrial, în secolul al XIX-lea s-a dezvoltat mineritul și siderurgia. Aceasta a generat pe valea râului Saone, în departamentul Yonne și la Dijon dezvoltarea unor centre industriale puternice.

Ospiciul Beanune, cunoscut ca și Palatul Săracilor din orașul Beaune – Burgundia, a fost construit în anii 1400 de cetățeni înstăriți pentru a avea grijă de oamenii care nu aveau unde să meargă. Era de ultimă generație pentru timpul său, condus de călugărițe și excepțional de confortabil și relativ privat. Stabilimentul a fost fondat la 4 august 1443, când Burgundia era condusă de ducele Filip cel Bun. Războiul de o sută de ani fusese încheiat recent prin semnarea Tratatului de la Arras în 1435. Masacrele au continuat totuși, cu trupe de tâlhari ("écorcheurs") încă cutreierând peisajul rural, jefuind și distrugând, provocând mizerie și foamete, iar majoritatea locuitorilor din Beaune au devenit prin urmare săraci. Nicolas Rolin, cancelarul ducelui, și soția sa Guigone de Salins, au reacționat hotărând să creeze un spital și un refugiu pentru săraci. Ospiciul a primit prima pacientă la 1 ianuarie 1452. Vârstnici, invalizi și bolnavi, orfani, femei pe cale de a naște și cei săraci au fost cu toții primiți neîntrerupt pentru tratament și refugiu, din Evul Mediu și până astăzi. De-a lungul secolelor, spitalul s-a extins, grupându-se cu unități similare din satele din jur Pommard, Nolay, Meursault. Multe donații – ferme, proprietăți, păduri, opere de artă și bineînțeles podgorii i-au fost făcute, de familii recunoscătoare și binefăcători generoși. Instituția este unul dintre cele mai bune și mai vechi exemple de moștenire istorică, filantropică și producătoare de vin și a devenit legată de viața economică și culturală din Burgundia.

Bazilica Sainte-Marie-Madeleine de Vézelay este o fostă abație franceză din secolul al XIIlea, situată la Vezelay, departamentul Yonne, regiunea Bourgogne-Franche Compte, loc important al creștinătății în Evul Mediu. Construită între 1120 și 1150, Bazilica din Vézelay este o ilustrare majoră a arhitecturii și artei romanice în general. Încă din anul 1840 edificiul a fost declarat monument istoric iar din 1979 a fost înscris în patrimoniul mondial UNESCO. Din 1993 serviciul liturgic este asigurat de Fraternitatea Monastică de la Ierusalim. Serviciile divine au loc de mai multe ori pe zi.

Burgundia este una dintre regiunile viticole cu cea mai lunga si buna reputatie din Frana, printre cunoscători poate cea mai apreciata din lume. Burgundia a ridicat de-a lungul timpului standardul de calitate pentru vinul francez. Pe langa clasificarea generica AOC si IGP aplicata la nivelul întregii tari, Burgundia are propriile sale clase de vinuri. Cu o istorie enologica lunga si impresionanta, numeroase tipuri de vin premiate si apreciate la nivel international si un teritoriu-reper pentru turismul viticol, Burgundia este una dintre cele mai fascinante regiuni producătoare de vin.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN CAREU

DEFINIȚII REZOLVAT

O EPIGRAMA PROPRIE

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI MEDALII

DIN JUDEȚUL TIMIȘ

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Set 2 insigne - Înainte (Elore)

ale Societății de luntrișoare "Regatta" - Timișoara

Produsele medalistice de mai sus sunt niște insigne realizate la comanda Societății de luntrișoare “Regatta” fondată în anul 1864 în municipiul Timișoara. Un grup de studenţi entuziaşti întorşi acasă de la studii, din Europa vestică şi care au fost captivaţi de pasiunea canotajului, împreună cu oameni umblaţi prin lume, cu sprijinul sponsorilor, respectiv familiile: Brandl, Török, Uhrman, Goldner şi Pendl au fondat o asociaţie sportivă, construind iniţial prima barcă sportivă din lemn şi amenajând şi locaţia Clubului Regata, pe un braţ al Canalului Bega, de fapt Canalul morii (astăzi str. Pestalozzi). Numele clubului provine din Europa vestică şi centrală unde competiţiile nautice se reuneau sub numele generic de Regate. Prima clădire a clubului este semnalizată prin 1900 în Planul de regularizare a Canalului Bega.

În anul 1905 clădirea clubului este mutată lângă Podul Traian din cauza lucrărilor de regularizare din cartierul Fabrică. Ulterior asociaţia primeşte teren în amonte de Podul Mitropolit Şaguna (actualul Laborator al Facultăţii de Hidrotehnică) şi între 1910 - 1912 pe baza proiectului întocmit de arhitectul Laszlo Szekely (membru al asociaţiei, arhitectul şef al oraşului Timişoara) se construieşte un complex de imobile (sediul asociaţiei – o clădire cu două etaje, utilizată ca şi hotel, restaurant şi salon de reuniuni pentru comercianţi şi protipendada timişoreană; hangarul bărcilor, vestiare şi atelier de reparaţii; adăpost pentru căruţe şi grajduri, asociaţia autofinanţându-se. După primul război mondial activitatea asociaţiei s-a diminuat. Autoritățile locale au rechiziționat clădirea principală pentru a înfiinţa un internat pentru cei 145 de elevi români din Banatul iugoslav şi Valea Timocului plus 15 bursieri din Vechiul Regat şi 53 de bursieri de la Politehnica Timişoara, bursieri ai primăriei în anii 1920-1921, clădirea fiind administrată de Eforia Şcoalelor. În schimbul clădirii rechiziţionate Asociaţia ,,REGATTA - ÎNAINTE” primeşte de la autorităţile locale bani şi teren în aval de Podul Traian la 150 metri, peste drum de Spitalul CFR, construindu-şi hangarul pentru bărci, ponton pe malul Canalului Bega, vestiare, birouri, terenuri de handbal şi ştrand după 1920. În anul 1923 Internatul pentru băieţi a fost preluat de primărie, în anul 1924 a fost predat eforiei pentru ca în data de 26 iunie 1926 să intre în proprietatea Reuniunii Femeilor Române. În clădirea solidă a hangarului de bărci în anul 1930 s-a instalat Automobil Clubul Regal Român Banat – Crişana, iar în 1948 s-a amenajat terenul de sport al Şcolii Medii Tehnice de Cultură Fizică şi Sport, iar o parte a hangarului s-a predat artiştilor plastici (sculptori) funcţionând cu această destinaţie până recent. Paralel cu alte cluburi în 1930 se înfiinţează Clubul German de Canotaj din iniţiativa bancherului Johan Schmaller ajutat de Erich Metzenrath, Dr. Josef Philips, Dr. J.Riess, Anton Knopf, Adam Herzog, P. Lindacher, închiriind un teren în amonte de Podul Episcopilor, construind un hangar de lemn cu acoperiş semicilindric. Clubul a primit din Germania 5 schifuri mărindu-şi astfel numărul de membrii, ajungând ca în anul 1939 să aibă 114 membri. De la Clubul german de canotaj, Asociaţia sportivă ,,Înainte” preia barca 4+1 clinuri ,,BRUNHILDE”, după 1953 barca este folosită de clubul sportiv ,,ŞTIINŢA” iar din 1956 de Şcoala Sportivă nr.2 Timişoara. Societatea de luntrişoare a avut o componenţă multinaţională de la început şi până în zilele noastre, astfel că din această bază sportivă s-au format diverse cluburi mai ales pe apă ca I.I.S.A. (Industria Linii), CFR Timişoara, Clubul de Canotaj German, Voinţa şi altele. Din acele vremuri ne-au rămas insignele prezentate aici. Se cunosc două insigne aproape identice doar că pe una (cea veche – inițială) litera Î mare de tipar de la cuvântul “ÎNAINTE” este înlocuită cu litera J. Amble insigne sunt realizate la ARAD după anul 1920 și probabil din cauza gravorilor și medaliorilor care erau maghiari s-a inscripționat J în loc de I. Insigna inițială are diagonala maximă de 27 milimetri iar următoarea de doar 17 milimetri. Ambele insigne se prezintă sub forma unui scut metalic cu avesr emailat în culorile asociaţiei REGATTA dispuse în trei câmpuri pe diagonală cu partea stângă jos şi cea dreaptă sus; câmpul de jos cu email alb are în relief două vâsle încrucişate (Crucea Sfântului Andrei), al doilea câmp-median cu email roşu are înscris în relief ELÖRE, al treilea câmp-superior cu email alb are înscrisul în relief ÎNAINTE sau JNAINTE. Reversul este anepigrafic cu talpă alămită.

M.L.N.R. - (Marea lojă națională română)

Loja PAX - Timișoara 110 ani

6009 Honeste Vivere

Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudo religie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Marea Lojă Națională a României (M.L.N.a.R.) a fost înființată în data de 13-14 Aprilie 2002 de către Nicu Filip și Viorel Danacu. Francmasoneria este o școală a înțelepciunii și virtuții. Un loc unde dragostea, grija față de cel de lângă tine și caritatea sunt concepte de bază. Francmasoneria înseamnă individualitate și lucru în echipă, fraternitate, prietenie, deschidere. Ea constituie o alianță de oameni liberi și de bune moravuri, de toate originile, naționalitățile, culturile și credințele. Este o instituție filantropică, filozofică și progresivă, având ca obiect căutarea adevărului, studiul moralei și practicarea solidarității. Ea lucrează pentru îmbunătățirea materială și morală, pentru perfecționarea intelectuală și socială a umanității, pe principiile toleranței reciproce, a respectului față de ceilalți și de sine însuși, a libertății absolute a conștiinței. Deviza Francmasoneriei este “Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Francmasonii se grupează în Loji (Ateliere), unde se reunesc periodic în ținute într-un cadru ritual. Ritualurile după care se desfășoară ținutele sunt reglementate de Rituri. Există mai multe Rituri (Francez, Memphis Misraim, Ritul Scoțian Rectificat, etc.) dar cel mai important Rit pe plan Mondial este Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Ritul Scoțian Antic și Acceptat este un Rit care cuprinde 33 de grade. Primele trei sunt administrate de către Mari Loji (Obediențe), care grupează o serie de Loji. Următoarele 30 de grade (de la gradul 4 la 33) sunt administrate de Supreme Consilii ale Ritului. Marea Lojă Națională a României lucrează după Ritul Scoțian Antic și Acceptat. Marea Lojă Națională a României s-a reconstituit în zilele de 13 – 14 aprilie 2002 la Conventul de la Brașov, ce a avut loc la Cercul Militar, pentru ca Regulamentul General al Marii Loji Naționale a României precum și Ritualurile Gradelor simbolice să se adopte la 1 septembrie 2002.

Jetonul - Institutul Politehnic Traian Vuia - Timișoara

MCMXX - Cantina nr.1

Piesa de mai sus este o medalie (jeton) distribuită contra cost studenților institutului timișorean pentru a fi folosită ca mijloc de garantare-păstrare a veselei în cadrul cantinei nr.1 a institutului. Când un student se prezenta să ridice meniul zilei el era nevoit să predea această medalie-jeton persoanei care îl servea. După ce mânca el își predea toată vesela la ghișeul de spălare al vaselor de unde își reprimea jetonul. Și astfel se manifesta mai multă grijă în păstrarea sau manipularea veselei cantinei.

Politehnica, denumire actuală - Universitatea Politehnica Timișoara (U.P.T.) este o instituție de învățământ superior cu profil tehnic din Timișoara ce a fost înființată prin Decret regal semnat de Regele Ferdinand în data de 15 noiembrie 1920. Universitatea Politehnica Timișoara este una din cele mai mari universități tehnice din Europa Centrală și de Est, purtând de-a lungul vremii mai multe denumiri: Școala Politehnică din Timișoara (1920 - 1948); Institutul Politehnic Timișoara (1948 - 1991); Universitatea Tehnică din Timișoara (1991 – 1995) și Universitatea „Politehnica” Timișoara (1995– prezent). Universitatea Politehnica Timișoara cuprinde 10 facultăți și 25 de departamente, care asigură programe academice moderne, actuale, de un înalt nivel profesional. Cele 10 facultăți sunt: Arhitectură, Automatică și Calculatoare,Chimie industrială și Ingineria mediului, Construcții, Electronică și Comunicații, Electrotehnică și Electroenergetică, Management în producție și transporturi, Mecanică, Științe ale comunicării și Inginerie – Hunedoara. “Timişoara are un caracter per eminenţiam de oraş industrial, are o viaţă economică dezvoltată şi superioară altor oraşe. O şcoală superioară cum e Politehnica va avea înrăurire uriaşă asupra întregii vieţi, nu numai dintre aceste ţinuturi, dar va influenţa şi viaţa ţinuturilor mai îndepărtate”, spunea Stan Vidrighin, primarul Timişoarei, în memoriul său adresat la 27 februarie 1920 Consiliului Dirigent de la Cluj şi apoi Guvernului. Primul rector al Universităţii Politehnica, matematicianul Traian Lalescu, scria în ziarul Banatul Românesc, din 5 noiembrie 1919: „Frumoasa şi moderna Timişoară, capitală de provincie, cea mai populată a României după Bucureşti, oraşul industrial prin excelenţă, nu posedă nici un institut de cultură superioară. Provincia Banatului, aşa de înaintată pe terenul economic şi social, graţie bogăţiilor naturale şi hărnicia locuitorilor săi, se găseşte astfel, din punct de vedere cultural, într-o situaţie de vădită inferioritate faţă de alte provincii româneşti. Către acest acest institut de cultură vor converge sforţările tuturor naţionalităţilor din banat, fiindcă mai presus de orice pe bănăţeni îi leagă între dânşii înţelegerea firească a intereselor lor sociale iar acestea nu pot avea altă temelie decât integritatea provinciei lor”. Ideea unei universităţi tehnice în Timişoara datează din 1907, în 1916 a existat un memoriu întocmit de profesorul Cornel Zelovich care a fost trimis la Budapesta. Venirea războiului a stopat toate dorinţele. După război, primăria a pus la dispoziţie un teren opt hectare în centrul oraşului care va fi ulterior mărit la 14 hectare, o subvenţie bănească de două milioane de lei, achiziţionarea unei clădiri şi amenajarea ei pentru desfăşurarea procesului de învăţământ. La 15 iunie 1920 regele Ferdinand decreta: „Se aprobă de Noi, sub rezerva ratificării ulterioare a Corpurilor legiuitoare, înfiinţarea şi organizarea şcoalelor politehnice din România...Se impune înfiinţarea unei şcoli politehnice la Timişoara unde este un centru cultural, comercial şi industrial care ia din ce în ce o dezvoltare cât mai mare...”.Urmare a tuturor diligeţelor despuse, regele Ferdinand decretează:„Se aprobă înfiinţarea pe ziua de 15 noiembrie 1920 a unei şcoli politehnice la Timişoara, care va funcţiona în conformitate cu dispoziţiunile din Decretul Lege nr.2521 din 15 iunie 1920 relativ la înfiinţarea şi organizarea şcoalelor politehnice din România”. Regele Ferdinand a rostit memorabila frază, care, între timp, a devenit deviza universităţii:„Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul ce domneşte într-însa”. Pentru început, Ministerul Lucrărilor Publice acordă un milion de lei în vederea primelor cheltuieli. În primul an, Şcoala Politehnică din Timişoara şi-a început activitatea cu 117 studenţi, printre care şi două fete. Primele cursuri s-au ţinut în actuala clădire a Facultăţii de Chimie, de pe strada Bocşa, iar pentru cazare oraşul a oferit o fostă închisoare militară, de pe actuala stradă Popa Şapcă. În 1923, la inaugurarea primei clădiri din complexul Politehnicii, Facultatea de Mecanică, a participat şi regele Ferdinand şi primul ministru Ion I.C.Brătianu. Înfiinţarea Şcolii Politehnice din Timişoara a contribuit din plin, aşa cum au gândit făuritorii ei, la dezvoltarea economică şi socială a regiunii. Politehnica s-a manifestat în primul rând ca un nucleu de ştiinţă şi a asigurat personal de înaltă calificare marilor întreprinderi din zonă, facilitând astfel dezvoltarea unei industrii puternice, moderne şi competitive.

Rectoratul, cunoscut ca și Palatul Lloyd este o clădire istorică situată în Piața Victoriei din Timișoara. Edificiul a fost construit între anii 1910 – 1912 după planurile arhitectului maghiar de origine evreiască Leopold Baumhorn (1860 - 1932). Monumentul arhitectonic Lloyd este realizat în stil eclectic cu influențe secession. Aici a funcționat cândva Bursa Agricolă, iar în prezent este sediul Rectoratului Universității “Politehnica” din Timișoara. La parter funcționează un restaurant cu numele chiar “Lloyd”.

Clădirea principală a Facultății de Mecanică a Universității timișorene este primul pavilion construit pentru Politehnică, fiind realizată în stil brâncovenesc după planurile arhitectului Duiliu Marcu și a fost inaugurată în 11 noiembrie 1923, în prezența regelui Ferdinand I și a reginei Maria. În cuvântul său, regele a spus: „Dinadins s-a ales mănosul Banat, pentru această școală atât de trebuincioasă dezvoltării noastre industriale din ce în ce mai mare, ca să fie nu numai un factor de muncă serioasă a pregătirii generațiilor viitoare de adevărați pionieri, dar și un cuib al gândirii și simțirii românești și un cheag între Vechiul Regat și provinciile, care prin vitejia noastră au fost pentru veacuri aduse la vechea noastră țară. Nu zidurile fac o școală, ci spiritul care domnește într-însa.” Ultimele sale cuvinte vor deveni deviza întregii politehnici timișorene. Evenimentul este eternizat pe o placă de marmură, la intrarea în edificiu. Inițial clădirea conținea un amfiteatru, două săli de curs, două săli de desen, 15 laboratoare, 3 muzee, 9 birouri și un atelier. În anul 1970 clădirii i s-a adăugat înspre nord aripa nouă, care va fi supra etajată în anul 1978, spațiile obținute prin supraetajare fiind folosite ca ateliere de cercetare-proiectare.

Festivalul pionierilor și elevilor - Regiunea Timișoara

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri.

În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia."Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie. Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Timișoara 21 K

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor la competiția contra cost de atletism 21 K Timișoara. Funcție de cursă și perioada de înscriere taxa de participare diferă de la 60 la 300 lei.

Această competiție este organizată de Clubul Sportiv Yolo din București, Sector 3, Strada Nerva Traian, nr. 27-33. Competiția constă în patru probe sportive distincte:

semi maraton - 21 kilometri
cursă - 10 kilometri
cursa populară - 3 kilometri
cursa copiilor

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Matriță - A.S.I.L. Polo natație Timișoara

(Asociația sportivă Industria Lânii)

Fabrica de textile care ulterior a devenit Industria Lânii Timișoara (denumire alternativă - ILSA) a fost înființată în 1906, când orașul Timișoara încă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. În 1920, dupa semnarea Tratatului de la Trianon, Timișoara a devenit parte din România. Deireoficială a fabricii a fost schimbată din „Gyapjuipari Részvénytársaság” (în traducere literară: Industria Lânii Societate pe Acţiuni) în „Industria Lânii Societate Anonimă”, un nume care a generat faimosul acronim ILSA. În 1949, fabricfost redenumită „Industria Lânii Timișoara”, dar în pofida noului nume, vechiul acronim ILSA a dăinuit peste decenii. ILSA Timișoara a fost una dintre cele mai cunoscute fabrici de textile din țară și, cu aproape două mii de lucrători, cel mai mare angajator al orașului. Fabrica avea o reputație de a ţine la bunăstarea angajaţilor. O bucată de teren situată chiar lângă fabrică a fost pusă la dispoziția angajaților pentru tenis, volei și alte activități sportive. Profitând de apropierea de râul Bega, fabrica a construit şi un hangar pentru bărci și docuri de canotaj care s-au dovedit a fi populare printre angajați. Tot în acea perioadă, la ILSA s-a înfiinţat prima echipă de handbal din ţară. Echipa de fotbal a fabricii a jucat mai mulți ani în a doua divizie a României. Fabrica avea și secţii de box, scrimă, tenis de masă, lupte, tir și altele. Impunerea Timișoarei ca unul dintre cele mai puternice centre de înot și polo din țară a început in anii 1930-1932, la bazinul Igiena, situat pe strada Pestalozzi, vizavi de clădirile cunoscute pe atunci sub numele de Școala Normală de Băieţi (mai târziu Liceul Jean Louis Calderon) si Orfelinatul Gizella (mai târziu Facultatea de Chimie, Biologie si Geografie). In acei ani, bazinul Igiena a devenit locul de naștere al câtorva cluburi de sporturi nautice, precum Rapid, Electrica, CFR si Kadima. Clubul de înot și polo pe apă al fabricii ILSA a fost înființat în 1933, sub conducerea a doi angajați ai fabricii, Sallai Ernö și Kürthy Ferenc. Fiind singura facilitate utilizabilă a orașului, bazinul Igiena a servit ca „terenul propriu” al noului club. Profitând de buna reputație a fabricii, noul club a reușit să atragă mulți dintre cei mai buni înotători din Timișoara. Pâna la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial și chiar și în timpul războiului, ILSA a participat la majoritatea campionatelor naționale de înot și polo. În acei ani, titlul de campion la polo se decerna după un scurt turneu care aduna la start cele mai bune echipe din țară. De mai multe ori, ILSA a fost foarte aproape de câștigarea titlului, cum a fost cazul în 1940, când a terminat la egalitate de puncte cu campioana CFR București, dar s-a clasat pe locul doi din cauza unui golaveraj inferior. În absența unui bazin propriu, ILSA a continuat să se antreneze la Igiena. În general, circumstanțele nu erau favorabile, în primul rând din cauza limitelor de timp impuse de proprietarii bazinului. Șirul de succese naționale al clubului ILSA care a început în 1933 s-a încheiat brusc în 1938, când bazinul Igiena s-a închis definitv. Ca răspuns la această criză, conducerea fabricii a decis să construiască un bazin propriu. Pentru a suplimenta fondurile disponibile pentru proiect, un grup de tineri angajați de la ILSA au inițiat o campanie de strângere de fonduri care consta în seri de dans și ceaiuri, organizate de două ori pe săptamână. Taxele de participare colectate la aceste evenimente au ajutat la finanțarea proiectului de construcție a bazinului. Noul bazin a fost inaugurat sâmbătă, 1 iulie, 1939. Având o lungime de 33,33 metri, bazinul a corespuns cerinţelor oficiale și în scurt timp Timișoara și-a recâștigat poziția de unul dintre cele mai puternice centre de înot și polo din România. Activitățile sportive ale clubului ILSA au fost afectate în mod drastic de participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial. La scurt timp după ce România s-a aliat cu Germania nazistă, angajații evrei ai fabricii, printre care mulți sportivi, au fost concediaţi sau retrogradaţi și li s-a interzis să participe la programele sportive ale clubului. În anul 1945, la scurt timp după terminarea războiului, sportivii evrei ai clubului ILSA au fost cu toţii repuși în funcție. În 1952, echipa de polo pe apă a României a participat la Jocurile Olimpice de la Helsinki, Finlanda. Patru din cei opt jucători care au făcut lungul drum cu trenul la Helsinki proveneau de la ILSA: Norman Zoltan, Octavian Iosim, Hoszpodar Zoltan și Török Gabor, ultimul în calitate dublă de jucător şi antrenor. Mulţi dintre sportivii de la ILSA se antrenau și concurau în paralel la înot și polo, dar nimeni nu a egalat succesul realizat de Novak Jozsef în cele două discipline sportive, atât pe plan naţional, cât şi internațional. În perioada 1945 – 1950 ILSA a dat țării mari campioni precum: Lucian Bagiu poreclit Gub, Greiner Adolf (Dolpfi), Titi Schaed, Mozes Simon, Papa Iosif poreclit Csopi etc În 1950, echipa de polo a fost obligată să activeze sub numele de Flamura Roşie, un nume în vogă în primii ani ai regimului comunist. După cinci sau șase ani, echipa și-a reluat bine cunoscutul nume de Industria Lânii. Deşi echipa ILSA nu mai era o putere dominantă în polo-ul românesc, era încă suficient de puternică ca să poată concura cu succes cu echipele de polo din celelalte centre din ţară, în principal Cluj, Târgu Mureș, Oradea și Arad. Începând cu retrogradarea din anul 1957, echipa de polo a clubului ILSA s-a aflat fie în jumătatea de jos a clasamentului Diviziei A, luptând din greu ca să nu retrogradeze, sau în Divizia B, încercând să promoveze înapoi în Divizia A. În anul 1970, bazinul de înot în aer liber al fabricii ILSA a fost transformat într-unul acoperit, ceea ce a permis ca, pentru prima dată în istoria orașului, antrenamentele să se desfășoare pe tot parcursul anului într-un bazin regulamentar. Timp de încă câțiva ani, ILSA a continuat să fie unica bază sportivă a orașului unde s-au putut desfășura antrenamente și concursuri de înot și polo. Lipsa de sponsori, precum și dificultățile financiare ale fabricii, au secat fondurile echipei de polo, și ca urmare, mai mulți jucători au părăsit clubul. Echipa de polo a primit încă o lovitură când bazinul ILSA a pierdut dreptul de a găzdui meciuri oficiale de campionat, pentru că dimensiunile sale nu mai corespundeau cu prevederile noilor standarde ale federației de polo. Această situaţie a continuat timp de mai multe decenii, până la desființarea echipei în anul 1999.

Municipiul Timișoara (în graiul bănățean Cimișoara, în germană Temeschwar, alternativ Temeschburg sau Temeswar, în maghiară Temesvár, în sârbă Темишвар/Temišvar, în limba bulgarilor bănățeni Timišvár; în traducere (lb. maghiară): „Cetatea de pe Timiș”) este reședința și cel mai mare oraș al județului Timiș din regiunea istorică Banat, vestul României. În anul 2010, având 303708 locuitori, era al treilea oraș, ca număr de locuitori, din România. Numele localității vine de la râul Timiș (trecând actualmente la sud de municipiu), numit de romani în antichitate Tibisis sau Tibiscus. Începând din anul 553 teritoriul actual al Timișoarei a fost timp de două secole sub dominație avara. Aceștia au construit pe ruinele fostei fortărețe romane Zambara o nouă așezare cu numele de Beguey, poziționată strategic intre râurile Timiș si Bega (Tisa). După avari teritoriul a fost invadat de pecenegi, cumani, bulgari, valahi și apoi maghiari. Fortăreața Timișoara a fost foarte probabil construita în sec. X, în stil avar, înconjurată de un canal cu apă, fiind situata pe locul actual al Operei. După invaziile tătare și distrugerea completă din 1241, regele maghiar Bèla al IV-lea a colonizat zona cu germani, care au reclădit cetatea. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată, aceasta fiind plasată de specialiști în anii 1212 sau 1266. În anul 1175 este menționat comitatul Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. Deasupra am postat stemele veche, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Timișoara, iar dedesubt pozele câtorva inconfundabile monumente de arhitectură din frumosul oraș de pe Bega.

Baia centrală

Castelul Delvideki

Piața Sfântu Gheorghe

Filiala Băncii Naționale a României

Casa maghiară

Banca de economii Josefin

Biserica romano catolică Fabric

Banca de economisire

Abatorul

Biserica Sârbă (Piața Traian)

Județul Timiș este situat în vestul țării, în regiunea istorică Banat, România. Numele său provine de la râul Timiș care îl traversează. Județul se întinde pe o suprafață de 8697 kilometri pătrați, fiind cel mai mare din țară, numără aproximativ 660000 de locuitori și are reședința în municipiul Timișoara.Din punct de vedere administrativ județul se compune din 2 municipii - Timișoara și Lugoj, 8 orașe - Sânnicolaul Mare, Jimbolia, Buziaș, Făget, Deta, Gătaia, Recaș, Ceacova și 89 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Timiș, iar dedesubt pozele câtorva monumente arhitectonice reprezentative ale județului, alte locuri de vizitat dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.