1. Bancnota suvenir
de 0 Euro, cu
reprezentarea Palatului Culturii din municipiul Iași este
realizată în una din imprimeriile acreditate de către Banca Centrală Europeană,
având caracteristici de securitate similare bancnotelor reale și un design
unic, atrăgător, asemănător, dar nu confundabil cu acestea.
Proiectul de
promovarea a obiectivelor turistice și marilor conducători, renumiți în
întreaga lume este o inițiativă, marcă înregistrată apărută în Franța în anul
2015. De-a lungul timpului, pe aceste bancnote suvenir au apărut celebrele
obiective precum: Sagrada Familia (Barcelona, Spania), Domul din Köln
(Germania), Castelele de pe Valea Loarei, Poarta Brandenburg (Berlin,
Germania), Arcul de Triumf (Paris, Franța). În România, mai sunt și alte obiective
care apar pe celebrele bancnote: Cetatea de scaun a Sucevei, Palatul Culturii
din Iași, Cetatea Alba Carolina, Masivul Bucegi, Castelul Carei, etc Aici
prezint bancnota suvenir de 0 euro – ce reprezintă un grandios monument de
cultură și arhitectură din Iași – Palatul Culturii. Dacă pe revers sunt
prezentate importante monumente europene de cultură și arhitectură (Sagrada
Familia – Spania, Colosseumul – Italia, Poarta Brandemburg – Germania și Turnul
Eiffel - Paris) pe avers este prezentat Palatul Culturii din Iași.
Palatul
Culturii din
Iași este o clădire emblematică – monument istoric, construită, în perioada
1906 - 1925, în perimetrul fostei curți domnești medievale moldovenești, pe
locul fostului palat domnesc. Edificiul a servit inițial drept Palat
Administrativ și de Justiție. În anul 1955, destinația clădirii a fost
schimbată într-una culturală, devenind gazda unor instituții culturale din
Iași. Astăzi, Palatul Culturii
este sediul Complexului Muzeal Național „Moldova”, ce
cuprinde Muzeul de Istorie al Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul
de Artă, Muzeul Științei și Tehnicii “Ștefan
Procopiu”, precum și Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului cultural.
Până la începerea lucrărilor de renovare, în aripa de nord-est a palatului s-a
aflat și sediul Bibliotecii Județene “Gheorghe
Asachi”. De-a lungul timpului, în zona respectivă a
orașului s-a dezvoltat ansamblul curții domnești (atestată documentar începând
cu anul 1434). Între anii 1804 – 1806, prințul Alexandru Moruzi a construit
un impunător palat domnesc, în stil neoclasic (arhitect Johan Freywald).
Afectat de incendii, palatul avea să fie refăcut de prințul Mihai Sturdza ]ntre
anii 1841 – 1843 (arhitect Nicolae Singurov). După Unirea de 1859 și
mutarea capitalei la București (1862), clădirea devine palat administrativ. Mai
multe incendii de la sfârșitul secolului al XIX-lea au afectat clădirea,
luându-se la începutul secolului al XX-lea decizia demantelării (1906) și
reconstruirii vechiului palat. Lucrările au început în 1907, păstrându-se din
vechiul palat principalele temelii și o parte din zidurile etajului. Noul
edificiu a fost realizat în stil neogotic, după planurile arhitectului Ion
D. Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerkez. Întreruptă în
timpul primului război mondial, construcția palatului s-a prelungit pe
durata a două decenii. Edificiul, finalizat pe 11 octombrie 1925, a fost
inaugurat în anul 1926 de către regele Ferdinand al României. Stilul
palatului e neogotic, cu detalii ornamentale, cu elemente heraldice în
exterior. Aripile cu ieșindurile semicirculare au fost retrase și împodobite la
fronton cu statui de arcași ce stau de strajă, iar pe laterale s-au construit
două intrări sub forma unor turnuri boltite. Intrarea în palat se face printr-un
turn donjon mare, cu creneluri și firide dominate de o acvilă cu aripile
desfăcute. Elemente de interes turistic sunt: „Sala gotică”, unde se poate
admira mozaicul ce reprezintă un „bestiarum” medieval (grifoni, acvile bicefale
și lei). „Sala Voievozilor” se află la etaj și conține, în medalioane,
portretele domnilor Moldovei și ale regilor României. Tot la etajul I se află
„Sala Henri Coandă”. La faima Palatului Culturii a contribuit si
ceasul cu trei cadrane din turnul cladirii. Avand diametrul de 3,25 m, acestea
erau decorate cu mici vitralii, reprezentand cele 12 zodii. Cate doi plaiesi,
in costume nationale, zugraviti pe zidul turnului, stau de straja, incadrand
ceasornicul, dupa modelul ostenilor pictati la castelul Peles. Atat vitraliile,
cat si crenelurile, in forma de cruce ale turnului, erau luminate electric in
cursul noptii. Carillonul ceasului este un sistem de clopote acordate, o
replica moderna a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8
clopote din turnul palatului reproduc, la fiecare ora exacta, "Hora
Unirii", amintind acum nu doar "Unirea cea mica" din 1859, ci si
"Unirea cea mare" din 1918. Melodia este inregistrata pe un tambur cu
69 stifturi. Legenda spune că în proiectul inițial erau prevăzute 365 de
camere, dar construcția are 298 încăperi cu o suprafață de aproximativ 36000
metri pătrați. La fațadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă și
două rânduri de baghete. La etajul I, la fațada centrală, se află „Sala
Voievozilor”, cu picturi în stilul frescelor medievale din ctitoriile Moldovei,
așezate în chenare de epocă. Picturile au fost executate de Ștefan
Dimitrescu și de elevii săi. Tot la etajul I se află sala „Henri Coandă”,
ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui savant. În
amintirea anilor petrecuți la Iași ca elev al Liceului Militar, Coandă a dăruit
orașului proiectul “Monumentul Eroilor Români” din cartierul
Galata și rețeta unui ciment special, care imită perfect culoarea și sunetul
lemnului de stejar. Până în anul 1955 aici a fost
sediul Tribunalului Județean, dotat cu mobilier confecționat la „Casa Maple”
din Londra. Afectat de cutremurul din anul 1940, Palatul a slujit în
timpul celui de-al doilea război mondia drept cazarmă a trupelor germane și
ulterior, sovietice. Începând din anul 1975, planșeul de lemn al ultimului
etaj a fost înlocuit cu unul de ciment, turnat în plase de oțel, lucrare
parțial terminată în martie 1977 când a avut loc cutremurul cel
mare. Ca o cheie de boltă, noul planșeu a susținut monumentul, fiind afectate
în schimb, planșeele de la etajul I, zidăria, ornamentele și stucaturile.
2. O
monedă poate aduce aminte despre unul dintre cele mai negre momente ale
secolului XX, Holocaustul. De fapt nu este monedă, ci mai degrabă jeton sau
"token", fiind utilizată exclusiv în interiorul ghetoului din
Lodz.
Al doilea oraș ca mărime în Polonia interbelică,
Lodz avea şi o importantă comunitate evreiască, o treime din populație, aproape
233 000 oameni. Orașul a fost ocupat în septembrie 1939, iar pe 30 aprilie 1940
zona săracă a cartierului evreiesc a fost separată de exterior, al doilea
ghetou ca mărime din teritoriile ocupate de germani, care inițial a inclus
164.000 evrei. Acestora li s-au adăugat alți evrei şi etnici romi din
teritoriile ocupate, estimându-se 210.000 evrei care au trecut pe aici. A fost
și ultimul ghetou desființat, la venirea sovieticilor fiind găsiți doar 877
locuitori, restul fiind victime ale înfometării şi execuțiilor din ghetou sau urmând
calea către lagărele de exterminare din zonă, Chelmno sau
Auschwitz. Locuitorii ghetoului erau obligați să predea toate bunurile de
valoare, inclusiv bani, la intrare, primind în schimb "ghetto mark",
care nu aveau nicio valoare în exterior. Fiind unul din cele mai importante
centre industriale pentru armată, munca în ghetou era "recompensată"
(o plată mai degrabă simbolică) tot cu aceste monede. Deținerea unui alt mijloc
de plată era pedepsită cu moartea, iar mărfurile lipseau aproape cu desăvârșire,
încât monedele deveniseră în ultima perioadă mai valoroase ca material de foc,
fiind inflamabile, decât ca putere de cumpărare. Moneda care povestește
această istorie tristă este cea de 10 mărci 1943, varianta din aluminiu de 3,4
g (există şi o variantă de Al de 2,3 g pe flan subțire şi una de Al-Mg de 1,75
g). Pe
o parte este steaua lui David, cu GETTO suprapus peste colțul din dreapta jos,
sub acesta anul, iar împrejur un cerc dublu cu mai multe stele, în mod bizar
sugerând sârma ghimpată (ghetoul era împrejmuit cu aceasta). Pe revers,
valoarea are suprapusă inscripția Quittung Uber (aproximativ "achitat
drept") iar in jur "Consiliul Bătrânilor Evrei din
Litzmannstadt", o formă de organizare impusă de naziști pentru intermedierea
controlului în ghetou. Se remarcă folosirea numelui dat de germani orașului
Lodz: Litzmannstadt, în onoarea lui Karl Litzmann, general învingător în primul
război mondial în bătălia de la Lodz şi ulterior membru al Partidului Național-
Socialist. Doar de spus că monedele ghetoului Lodz, singurul care a emis
astfel de monede, sunt intens falsificate (în special 20 mărci, emise în doar
600 ex.), după război apărând şi o fantezie, moneda de 50 mărci. SURSA
– net / Atlasul banilor / Bogdan Jovi / 2023
3. Loteria națională
a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.
Aici se prezintă un bilet de loterie
din data de 10 noiembrie 2007 prin care se popularizează Farul Torres
din comunitatea autonomă Asturias.
Farul Torres s-a dat în
folosință în anul 1924, el fiind construit pe locul vechiului far Gijon,
demolat în anul 1902. La momentul dării în folosință farul era compus din: felinar
cilindric, un aparat rotativ de ordinul al 4-lea și un sistem de incandescență
a vaporilor de petrol pentru a da caracteristica curentă de două fulgere la
fiecare 10 secunde și o rază de acțiune de 25 de mile marine. În anul 1936 farul
a fost electrificat, iar în anul 1939 i s-a instalat și
o sirenă. Farul este construit în zona Capului Torres într-o zonă de mare
bogăție arheologică unde au fost găsite rămășițele unei importante așezări
romane. Capul Torres este
situat pe coasta Mări Cantabrice (nordul Peninsulei
Iberice), mai precis în zona de vest a consiliului Gijon ( Asturia). Acest
cap se află la aproximativ 7 km de orașul Gijón și este cel mai important
afloriment de coastă (loc unde rocile din subsol apar la suprafața scoarței
pămîntești datorită eroziunii) din întregul consiliu Gijon. Farul aparține de
municipalitatea Gijon și are o înalțime de 82 metri deasupra nivelului mării.
Turnul octogonal este încorporat pe latura nordică a edificiului farului. Imobilul,
recent restaurat, are plan dreptunghiular și este prevăzut cu două etaje, la partea de sus fiind activată o mare
terasă. Lanterna
farului este vizitabilă, are forma cilindrică cu dom sferic (diametrul 2710 mm,
înalțime – 1750 mm). Alte caracterisitici tehnice ale farului sunt:
- latitudine - 43º
34.307 N
- longitudine - 5º
41.948′ V
- înălțimea
deasupra nivelului mării - 82 m
- înălțimea deasupra solului - 12 m
4. În 1910 teritoriile franceze din
Africa centrală sunt organizate sub forma Africii Ecuatoriale Franceze, dar
primele monede proprii, franc al Africii Ecuatoriale Franceze, sunt bătute abia
în 1942/43, 50 centimes, foarte asemănătoare cu cele din Camerun, emise de
guvernul francez în exil și scoase la Pretoria (Africa de Sud, la vremea
respectivă colonie britanică). În 1939 apăruse ideea, implementată abia
în 1945, unei monede separate pentru coloniile din Africa, numită franc CFA (de
la Colonies françaises d'Afrique), pentru a nu fi impactate de devalorizarea
francului francez în timpul și după război. În 1948 sunt emise monede de 1 și 2
franci, din aluminiu, cu o față comună tuturor coloniilor franceze, imaginea
libertății (Mariana), cu căciulă frigiană cu aripi și nave în fundal, cu textul
Republique Française - Union Française. Reversul este identic cu cel al monedei
de 1 franc 1948, Camerun, cu o gazelă (Gazella leptoceros), dar având
inscripția Afrique Equatoriale Française, spre deosebire de Territoire du
Cameroun de pe cea cameruneză. Instituția responsabilă era Casa Centrală a
Franței de peste mări, Caisse Centrale de la France d’Outre-Mer (CCFOM).
În 1955, este creat l’Institut d’Emission de l’Afrique
Equatoriale Française et du Cameroun (I.E.A.E.F.C), care înlocuiește Casa
Centrală, emițând monede doar în 1958, cu valori de 5, 10, 25 franci, în
aluminiu bronz, având pe avers cele trei gazele elan gigante și denumirea
institutului, circulând în cele patru posesiuni franceze (Chad, Gabon, Congo
francez și Obangui-Chari) și Camerun, teritoriu cu statut de mandat. În
1959, ca preambul al independenței statelor din zonă, Institutul este înlocuit
de Banque Centrale des Etats de l’Afrique Equatoriale et du Cameroun
(B.C.E.A.E.C.). Din 1961 monedele din noile republici create în anul anterior:
Gabon, Chad, Republica Africii Centrale, Congo (a nu se confunda cu Republica
Populară și Democrată Congo) și Camerun au un design aproape identic cu cele
anterioare, dar cu denumirea noii bănci. Cum numele băncii se modifică în
1972 în Banque des Etats de l’Afrique Centrale (B.E.A.C), din 1973 monedele
schimbă textul cu noul nume, până în 2003, în 2006 apărând o nouă serie de
monede cu un design complet diferit. Începând din 1985, o fostă colonie
spaniolă, Guinea Ecuatorială, aderă la francul CFA, ridicând la șase numărul
țărilor utilizatoare ale acestei monede. Denumirea francului CFA rămâne
aceeași de-a lungul timpului, dar semnificația se schimbă în 1958 în francul
"Communauté française d'Afrique", iar după independență, până în
prezent, francul "Coopération financière en Afrique". De altfel,
numele de franc CFA este utilizat de două monede diferite, francul Africii
Centrale și francul Africii de Vest, emise de instituții financiare diferite,
cu design diferit, dar cu aceeași valoare fixă față de francul francez,
actualmente față de Euro, situație care se pare că va fi schimbată în anii
următori. SURSA – net/Atlasul banilor/Bogdan Jovi
/ 21.06.2021
5. Banca
națională
a statului european Anglia a lansat în circulație un set de bancnote noi ce
prezintă chipul noului suveran britanic – Charles al III-lea. Aici eu va
prezint bancnotele de 50 pound 2021 (cea veche) și 50 pound 2024 (cea nouă).
Bancnotele au design asemănător doar chipului suveranului diferă.
Regele Charles al III-lea al Marii Britanii, nume real complet – Charles
Philip Arthur George, s-a născut la Palatul Buckingham din Londra, la 14
noiembrie 1948, fiind primul copil al reginei Elisabeta a II-a (1926-2022) şi
al prinţului consort Philip, duce de Edinburgh (1921-2021), din cei patru ai
cuplului regal. Charles are o soră, pe Anne, Prinţesă Regală (n. 15 august
1950) şi doi fraţi, Andrew, duce de York (n. 19 februarie 1960) şi Edward, în
prezent, duce de Edinburgh (n. 10 martie 1964). Mama sa, prinţesa Elisabeta a
fost proclamată regină, la 6 februarie 1952, la vârsta de 25 de ani, în urma
morţii tatălui său, regele George al VI-lea. Prinţul Charles a devenit, astfel,
moştenitor al tronului şi a preluat titlul de duce de Cornwall, fapt
reglementat de un document al regelui Edward al III-lea din 1337, precum şi mai
multe titluri nobiliare scoţiene: duce de Rothesay, conte de Carrick, baron de
Renfrew, lord de Isles, prinţ şi Mare Steward al Scoţiei. Prinţul Charles avea
patru ani atunci când a participat la ceremonia de încoronare a mamei sale,
regina Elisabeta a II-a, care a avut loc la 2 iunie 1953. Părinții săi au exclus studiu cu profesori particulari astfel
că el a studiat în școli alături de alții tineri de vârsta sa. În anul 1967 a
început să studieze arheologia şi antropologia la Colegiul Trinity al
Universităţii din Cambridge, dar și-a schimbat opţiunea în a doua jumătate a
specializării, îndreptându-se spre istorie, luând licența n anul 1970. La 1
iulie 1969 Charles a fost învestit cu titlul de prinţ de Wales, de regina
Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. În
ziua de 11 februarie 1970, şi-a ocupat locul cuvenit în Camera Lorzilor. A
început pregătirea militară la Colegiul Cranwell “Royal Air Force – RAF” din
Lincolnshire (martie 1971), devenind pilot. Prinţul efectuase, la cererea sa, o
serie de exerciţii de zbor, în timp ce se afla la studii la Cambridge. În
septembrie 1971, s-a îndreptat spre o carieră în marina militară. După un curs
de şase săptămâni la Colegiul Marinei Regale din Dartmouth, a efectuat stagiul
la bordul distrugătorului HMS Norfolk şi a două fregate. S-a calificat ca pilot
de elicopter în 1974, înainte de a se alătura echipei 845 Naval Air Squadron de
pe portavionul HMS Hermes. La 9 februarie 1976, prinţul a preluat, pentru o
perioadă de nouă luni, comanda căutătorului de mine HMS Bronington. Prinţul
Charles s-a căsătorit cu Lady Diana Spencer (n. 1 iulie 1961 – m. 31 august
1997), la 29 iulie 1981, la Catedrala St. Paul, Diana devenind prinţesă de
Wales. Cuplul princiar a avut doi fii: William Arthur Philip Louis (n. 21 iunie
1982) şi Henry Charles Albert David (n. 15 septembrie 1984). Prinţul şi
prinţesa de Wales au efectuat turnee în străinătate şi au avut multe
angajamente împreună în Marea Britanie. La 9 decembrie 1992, prim-ministrul,
John Major, a anunţat Camera Comunelor că prinţul şi prinţesa de Wales au
convenit să se separe. Divorţul s-a pronunţat la 28 august 1996. La 31 august
1997, Lady Diana şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină la Paris. În
ziua înmormântării, prinţul de Wales şi-a însoţit fiii, prinţul William, în
vârstă de 15 ani şi prinţul Harry, în vârstă de 12 ani, în drumul către
Westminster Abbey, unde a fost depus trupul prinţesei de Wales. La 9 aprilie
2005, prinţul Charles s-a căsătorit, în cadrul unei ceremonii civile, cu
Camilla Parker Bowles, care a primit titlul nobiliar de ducesă de Cornwall. În
calitatea sa de prinţ de Wales, Charles a susţinut relaţia specială cu
serviciile armate, abordând trei acţiuni principale: promovarea rolului
serviciilor armate în viaţa naţională, prin vizite operaţionale, îndatoriri
ceremoniale şi activităţi comemorative în Marea Britanie şi în întreaga lume;
sprijinirea bunăstării şi intereselor personalului, veteranilor şi familiilor
acestora; menţinerea istoriei şi moştenirii serviciilor armate prin legături cu
regimente, unităţi şi formaţiuni, atât în Marea Britanie, cât şi în jurul
Commonwealth-ului. În calitate de prinţ de Wales, Alteţa Sa Regală a călătorit
în străinătate, în fiecare an, la cererea Biroului de Externe şi al
Commonwealth-ului pentru a promova interesele diplomatice britanice, pentru a
ridica statutul Regatului Unit în ţara vizitată şi pentru a promova excelenţa britanică.
Pe lângă sprijinirea Reginei în îndeplinirea rolului ei de şef de stat şi în
calitate de antreprenor caritabil, prinţul de Wales a căutat, de asemenea, să
promoveze şi să protejeze tradiţiile şi valorile, precum şi meritele ţării
sale. Timp de peste cincizeci de ani, prinţul de Wales, astăzi regele Charles
al III-lea, şi-a folosit poziţia unică de a susţine acţiunea pentru un viitor
durabil. Ca prinţ de Wales, Charles a manifestat un deosebit interes pentru
România. A efectuat, începând cu anul 1998, o serie de vizite oficiale dar şi
particulare în România, implicându-se în păstrarea patrimoniului cultural
românesc, achiziţionând şi restaurând mai multe case vechi din mediul rural. La
2 iunie 2015, a fost lansată Fundaţia “Prinţul de Wales”, organizaţie
caritabilă ce sprijină conservarea patrimoniului arhitectural, agricultura şi
dezvoltarea durabilă în România. Principalul obiectiv al organizaţiei este
dezvoltarea aptitudinilor profesionale în comunităţile rurale pentru a ajuta
localnicii să îşi găsească mai uşor un loc de muncă. Preşedintele României,
Klaus Iohannis, i-a conferit prinţului de Wales, la 29 martie 2017, Ordinul
Naţional “Steaua României” în Grad de Mare Cruce, în semn de “preţuire pentru
activitatea în România şi pentru promovarea imaginii acesteia în lume”.Elisabeta a II-a, nume real și complet Elizabeth Alexandra Mary, a fost suverana
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și a încă 15 state, membre
Commonwealth, care s-a născut în data de 24 aprilie 1926 și a decedat în data de 8 septembrie 2022. A condus Regatul
Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și statele Commonwealt în
perioada anilor 1952 – 2022. Cele 15 state, membre Commonwealth sunt Canada,
Australia, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua
Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine,
Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis. Dintre reprezentările grafice ambelor bancnote nominalizez:
Alan Mathison Turing a fost un informatician, matematician, logician,
criptanalist, filozof și maratonist britanic, care s-a născut la data
23 iunie 1912 la Londra și a decedat la data de 7 iunie 1954 la Wilmslow
(Anglia). A fost o personalitate deosebit de influentă în dezvoltarea informaticii,
aducând o formalizare a conceptelor de “algoritm” și „computație” cu mașina Turing, care poate fi considerată un model de
calculator generic. Turing este considerat a fi părintele informaticii și
inteligenței artificiale teoretice.
Banca
Angliei a
fost fondată în anul 1694 prin Decretul Parlamentului, ca reprezentând
banca guvernului și administrator al datoriei publice, și mutată în locul
actual în anul 1734. Banca a fost fondată la propunerea scoțianului
William Peterson, regelui William de Orania și Regina Maria, în
căutare de resurse financiare pentru susținerea războaielor cu Franța. Inițial
Banca Angliei a fost înființată pentru 10 ani. Dreptul de funcționare a
fost reînnoit de către Parlament în anul 1709, moment în care i se asigură băncii
poziția dominantă în emisiunea de bancnote, pentru ca în 1715 banca va obține
monopolul emisiunii de bancnote în Londra. În următorii 40 de ani, Banca
Angliei a devenit bancherul multor departamente guvernamentale, păstrându-le
bani și oferindu-le împrumuturi. După criza din 1847, banca își asumă rolul de
împrumutător de ultimă instanță și procedează la ajustări ale nivelului ratei
de dobândă, pentru stabilizarea pieței monetare. Banca a fost naționalizată în
data de 1 martie 1946. Mandatul Băncii Angliei este menținerea ratei inflației
la 2%. Dacă rata inflației depășește cu mai mult de 1% ținta de 2%,
guvernatorul Băncii Angliei trebuie să scrie o scrisoare deschisă către Chancellor
of the Exchequer (similar cu ministrul de finanțe) pentru a explica ce
măsuri va lua pentru a readuce nivelul inflației la 2%. Această măsură a fost
necesară ca urmare, a crizei din 2007-2009 când rata inflației a urcat de la
2,1% în decembrie 2007 la 4,7% în august 2008.
xxx
O PASTILĂ DE UMOR
POTRIVITE ȘI ATRIBUITE
O EPIGRAMĂ PROPRIE
UN CAREU
DEFINIȚII REZOLVAT
UN DIALOG EPIGRAMATIC
_________xxx_________
O MEDALIE,
O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL TELEORMAN
Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu,
MEDALIA, poți citi în articolul “Le
Havre – Franța”.
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din
materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă,
pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri
grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o
asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club,
de identificare localitate, de identificare societate comercială, de
identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare
asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări
sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ
al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară,
care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau
inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de
orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi.
Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are
originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din
metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din
latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni
(medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).
Insigna - ROVA Roșiori
ROVA
S.A. a fost o uzină
de reparat vagoane din municipiul Roșiorii de Vede din județul Teleorman care a
fost închisă în anul 2009. Dacă în anul
1989 avea peste 4000 de angajați,
în anul 2009 mai avea doar 400, iar astăzi doar câțiva paznici care o păzesc
până la vinderea integrală la fier vechi. Înfiinţată
în anul 1948 ca Centrul de Reparat Tractoare, unitatea a parcurs în cei peste
50 ani de activitate mai multe etape de dezvoltare, construind şi punând în
funcţiune capacităţi de producţie specifice fabricării de piese de schimb
pentru tractoare şi maşini agricole, maşini şi utilaje specifice sectorului
zootehnic, utilaje de transport şi maşini agricole de lucrat solul. Principalele
repere în evoluţia societăţii sunt: - 1948 – înfiinţarea unităţii ca Centrul de Reparat Tractoare,
cu 102 angajaţi din care 54 muncitori, amplasamentul fiind în Piaţa Gării nr.
12;
- 1957 – intră în funcţiune o altă hală de producţie la noul
sediu din Calea Oltului, nr. 61. Prin această extindere s-a permis creşterea
numărului de reparaţii capitale la 600 unităţi/an şi o producţie de piese de
schimb de 700t/an;
- 1972 – întreprinderea îşi dezvoltă capacitatea de producţie,
prin construirea unei noi hale de 6500 m.p. şi începe producţia de utilaje
destinate formelor zootehnice. Tot în acest an are loc procesul de asimilare al
cabinelor de rezistenţă destinate tractoarelor de 65 C.P. şi 45 C.P.;
- 1975 – se toarnă prima „şarjă” de oţel în cadrul secţiei turnătorie,
secţie construită special pentru asigurarea cu piese turnate din fontă şi oţel
a societăţilor din cadrul Ministerului Agriculturii.
- Până în anul 1989, unitatea şi-a diversificat producţia
devenind furnizor unic pentru unele produse cum ar fi: cabina pentru recoltat
furaje verzi şi combine pentru tractoare.
- În anul 1998 a fost privatizată, considerându-se că este cea
mai bună cale de a se evita falimentul. Noul proprietar nu a făcut nimic pentru
a salva unitatea, care intră în faliment şi este lichidată în anul 2004.
Clubul sportiv Atac - Roșiorii de Vede
Clubul
“Atac” din municipiul Rosiorii de Vede, județul Teleorman, este un club sportiv de
arte marțiale (karate Kempo), care a luat fiinta in anul 2010 propunându-și să
promoveze sportul atat de performanta cat si de masa. Este alcătuit din
profesori de educație fizica si sport dar și din iubitori ai sportului. Sediul
clubului este situat pe Strada Mihai Bravu, în blocul J-113, scara B, etaj 3,
apartament 13. În cadrul clubului se antrenează copii, adolescenți și adulți în
scop de autoapărare sau pentru performanță. Roșiorii de Vede este
un municipiu din județul Teleorman, din Muntenia, situat în Câmpia
Română.Orașul se regăsește în documentele vechi sub numele de Russenart. Prima atestare documentară
a târgului Rușii de Vede (numele sub care apare localitatea în documentele din
Evul Mediu) datează din anul 1385, când doi cunoscuți călători germani, Peter
Sparnau și Urlich von Tennstadt, în drumul de întoarcere de la Ierusalim, au
făcut un popas mai îndelungat aici și au scris în jurnalul lor de
călătorie că acesta era un oraș vechi. Traducând pluralul de la „Ruși” în limba
germană, rezultă cuvântul Russen, la care pelegrinii germani au
adăugat sufixul „art”, reprezentând primele litere ale fabuloasei cetăți
fortificate Arcinna sau Artina de pe Limesul Transalutanus (Valul lui
Traian), menită a apăra orașul.Această cetate s-a păstrat în mare parte până în
zilele noastre. Cea dintâi mențiune într-un izvor intern, se găsește în
hrisovul dat de Neagoe Basarab Mănăstirii Cutlumuz de la Athos. Sunt
menționate așezările Sârbii și Rușii. Prima
consemnare a numelui complet sub forma „Rușii de Vede” se află în actul emis de
Radu de la Afumați la 18 mai 1526. Străvechiul Russenart a luat ființă în inima
Câmpiei Române, în centrul Teleormanului istoric, între coline
domoale și pâlcuri rămase din vestita Pădure Nebună (a Teleormanului), ce a dat
numele acestui ținut. O așezare urbană campestră, dar cu împrejurimi incredibil
de pitorești și cu tradiții seculare, ce dau farmec, lumină și o anumită
intimitate acestor locuri, de intensă trăire spirituală. Russenartul
multicentenar sau municipiul Roșiorii de Vede (așa cum este denumit oficial în
zilele noastre) s-a dezvoltat pe malul drept al râului Vedea și este străbătut
de pârâul Bratcov în partea sa de sud și de vest. Municipiul Roșiorii de Vede
se află la depărtare egală atât de București cât și de Craiova – 100 kilometri.
Orașul este legat în mod direct, prin șosele moderne și magistrale feroviare,
de mai toate marile orașe din jumătatea de sud a țării, dar și din Ardeal
și Banat. La aproximativ 25 km nord de orașul Roșiorii de Vede, în
satul Plopi, comuna Beuca, se află cel mai bătrîn stejar din România, mărturie
vie a Pădurii Nebune de odinioară. La recensământul din anul
2011 municipiul număra 27416 locuitori, în scădere față de recensământul
anterior (anul 2002), dintre care: români – 85,53%, romi – 1,61% și restul
– necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Roșiori de
Vede astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși
– 85,97% și restul – nedeclarată sau altă religie. De numele municipiului
Roșiorii de Vede se leagă viața și activitatea unor importante personalități
culturale românești precum: scriitorii Gala Galaction, Zaharia Stancu și
Marin Preda.
A.F.C. - Turris - Turnu Măgurele
A.F.C. Turris-Oltul Turnu Măgurele, cunoscută în mod obișnuit ca Turris Turnu Măgurele,
sau pur și simplu Turris, a fost un club profesionist fotbal
din municipiul Turnu Măgurele, județul Teleorman. Echipa a
fost fondată ca Voința Saelele în 1965 și având
sediul inițial în localitatea Saelele, județul Teleorman. Clubul a jucat
doar la nivel de amatori, Liga IV și Liga V, până în 2017 când a
câștigat Liga IV –Județul Teleorman și play-off-ul de promovare
împotriva CS Strehaia asigurându-și prima prezență în Liga a III-a. În vara
aceluiași an clubul a fost mutat din Saelele în Turnu Măgurele și și-a schimbat
numele în Voința Turnu Măgurele, apoi în vara anului 2018 în Turris-Oltul
Turnu Măgurele. La finalul sezonului 2018 - 19, Turris-Oltul Turnu Măgurele
a promovat în Liga a II-a pentru prima dată în istoria sa, după ce a
câștigat seria a treia a Ligii a III-a, depășind FC Universitatea Craiova, CSM
Alexandria și Steagul Roșu Brașov. Turris-Oltul Turnu Măgurele a fost dizolvat
în ianuarie 2021, după ce patronul Valentin Dragnea, fiul fostului președinte
al Camerei Deputaților a României – Liviu Dragnea și-a oprit finanțarea
clubului, cedând locul echipei Petrolul Videle.
Expofila "Turris" 25 - 31.X.1981. Turnu Măgurele
Filatelia poate
fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a
timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru
frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din
caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia.
De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările
familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a
altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal,
iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de
necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile
livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci
poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a
timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul
timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi
principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o
anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de
celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai
presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei,
culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă
libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate
colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o
plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de
tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi,
deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar
mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a
apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.Optsprezece
ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale
româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi
reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale
din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Turnu
Măgurele, în limba turcă - Kule, în limba bulgară –Holavnik,
este un municipiu din județul Teleorman,
aflat în sudul țării, aproape de confluența râului Olt cu Dunărea. Prima
atestare documentară a localității apare într-o diplomă emisă de Sigismund de
Luxemburg, rege al Ungariei, cu prilejul luptelor purtate aici din anul
1394. Cetatea a fost deținută de Imperiul Otoman, cu intermitențe,
între anii 1417-1829, fiind raia turcească din sângeacul Nicopolelui.
După războiul ruso–turc (1828 - 1829) localitatea intră în componența
Țării Românești. După 1829 localitatea este strămutată pe dealul din apropiere,
în apropierea localitătilor Odaia și Măgurele, iar cetatea este demolată. Din
1839 este reședința județului Teleorman până în 1950 și încă o dată din
1952 până în 1968, când, în urma reorganizării administrative, pierde statutul
de reședință în favoarea orașului Alexandria. Sistematizarea comunistă a avut
un impact major asupra urbanisticii localității, iar inființarea Combinatului
de Îngrășăminte Chimice (1962) a transformat orașul într-unul industrial.
Urbanizarea forțată a făcut ca populația orașului să crească substanțial pentru
ca în 1992 să se ajungă la aproape 37000 de locuitori. După Revoluția din
1989 municipiul suferă un declin accentuat ca urmare a restrângerii
activităților industriale și economice și a migrației populației spre marile
orașe precum și spre alte state europene. Municipiul
Turnu Măgurele și împrejurimile sunt dominate de întinsa Câmpie
Română fiind reprezentat de două formațiuni bine individualizate:
așa-zisele câmpii joase (luncile râurilor) și spațiile inter fluviale. Din prima
categorie fac parte: lunca Dunării, care este cea mai întinsă luncă și cu
altitudinea cea mai mică și lunca Oltului, care este ceva mai extinsă în
zona confluenței râului cu Dunărea, în rest reducându-se la o fâșie îngustă, cu
o vegetație constituită din păduri de copaci de esență moale. Sensul de curgere
pentru fluviul Dunărea este de la vest spre est, iar pentru celelalte râuri de
mai sus este de la nord la sud. Fluviul Dunărea constituie frontieră naturală
cu Republica Bulgaria. Malul fluviului Dunărea este de tip jos, împădurit și
supus erodarii. La distanța de 50 –100 m față de fluviul Dunărea este amenajat
un dig de protecție la inundații. În zonă se produc doar inundații naturale, de
regulă primăvara (nu sunt amenajate incinte special destinate pentru inundații
controlate). În zona portului Turnu Măgurele malul la fluviul Dunărea este
consolidat pe o lungime de 1.000 de metri. În zonă se produc doar inundații
naturale, de regulă primăvara. În zona Turnu Măgurele nu există poduri care
traversează frontiera, nu există locuri de exploatare industrială a vadurilor
(balastiere) și nu există locuri greu accesibile. Înființarea oficială a
orașului Turnu, actualul Turnu Măgurele (numit astfel pentru a se deosebi de
Drobeta Turnu Severin și Turnu Roșu s-a hotărât la data de 27 februarie 1836,
în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Denumirea de "Măgurele" a
fost adăugată mai apoi după numele satului lângă care s-a așezat și a celor
două măguri ce străjuiesc înălțimile apropiate. Planul orașului a fost elaborat
de inginerul german Karl Zohl, sub forma a două cercuri aproape tangente
interior, cu trei bulevarde lungi formate unul pe diametrul comun al celor două
cercuri și două din ele, simetrice, pe două coarde tangente cercului mic;
celelalte străzi au forma unor arcuri de cerc exterioare cercului mic și
înscrise în cercul mai mare) stabilind astfel străzile, piețele, locurile
pentru construcțiile proprii și suprafața locurilor de casă (vezi planul
alăturat). La întocmirea planului orașului s-a ținut seama de configurația
terenului, precum și de direcția vânturilor dominante și de aceea multe străzi
nu sunt drepte, ci în formă de arcuri de cerc, cu excepția celor trei străzi
principale. Turnu Măgurele are în componența administrativă și cele două sate
vechi ale așezării, Măgurele și Odaia - devenite comune suburbane. În anul 1962 aici s-a înființat Combinatul de Îngrășăminte
Chimice. Decizia amplasării la Turnu Măgurele i-a apartinut lui Gheorghe Gheorghiu-Dej influențat, din câte se pare, de Zaharia Stanuc. Combinatul
făcea parte din rețeaua de combinate chimice construite în toată țara pentru a
deservi agricultura. În urma sistematizării orașului s-a dărâmat mult dar
totusi au rămas câteva clădiri reprezentative pentru oraș: Catedrala
"Sfântul Haralambie" (1902), Teatrul din parcul Central, Colegiul
Național "Unirea" (1919), Banca Națională, Casa Angelescu, Biserica
"Sfânta Vineri" (1864), Camera Agricolă azi Clubul Elevilor, Banca
Cooperativei Agricole, Palatul de Justiție (1914), Turnul de Apă (1910), etc. au
fost salvate de proiectele sistematizării. La recensământul
din anul 2011 municipiul număra 24772 locuitori, în scădere față de
recensământul anterior (anul 2002 – 30089 locuitori), dintre care: români – 85,68%, romi – 2,77% și restul – necunoscută sau altă
etnie. Componența confesională a municipiului Turnu Măgurele, astăzi se
prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,69% și restul – nedeclarată
sau altă religie. Municipalitea are în subordine un număr de 8 grădinițe, 4
școli generale, 4 licee și un seminar teologic creștin-ortodox. În afară de
vechile clădiri enumerate mai sus orașul are și câteva monumente: Monumentul
Dorobanțului și Monumentul Independenței, ambele în memoria eroilor
căzuți în războiul de independență;
Statuia lui Mircea cel Bătrân și Bustul Generalului David Praporgescu. Enumăr mai
jos câteva personalități care s-au născut sau au trăit pe aceste meleaguri: David Praporgescu – general erou, Hortensia Papadat
Bengescu – scriitoare, Hariclea Darclee – soprană, Gherase Dendrino – compozitor, Zaharia Stancu – scriitor, etc. Societatea numismatică română - 1903
A XXXIII-a expoziție națională de insigne
Alexandria 1- 2 septembrie 2007
Pe
la începutul veacului al XX-lea cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi
de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de
activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu
rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii
româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea
Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile
afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi
societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima
românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă
specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C.
Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri
monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de
specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Societatea
Numismatică Română a
fost înființată pe data de 28 decembrie 1903 la inițiativa unui grup de
entuziaști și pasionați ai numismaticii. Spre a putea izbuti, inițiatorii
au făcut apel mai întâi la cei trei învățați care se ocupau atunci în România
de știința numismatică: D. A. Sturdza, supranumit „părintele numismaticei
românești”; M. C. Sutzu, specialist în numismatica și metrologia antică
și Gr. Tocilescu directorul Muzeului Național de Antichități. Obținând
adeziunea acestora, inițiatorii s-au adresat apoi tuturor colecționarilor și
amatorilor din țară, reușind să înscrie în total 17 de membri. În ședința
inaugurală, Adunarea Generală a votat Statutele Societății și a ales Comitetul
de conducere în următoarea alcătuire:D.A.Strudza - președinte de
onoare; M.C.Șutzu - președinte activ; Grigore Tocilescu
-vicepreședinte; Alexandru Canatcuzino - secretar; lt. col. G.
Iordăchescu, casier contabil; dr. George Severeanu - subsecretar și
Dimitrie Panku, C. Alessandrescu, Frederick Stork și E.D. Mirea,
membri.
O dată cu adoptarea Statutelor s-a fixat și țelul principal al
Societății, care își propunea „să dezvolte știința și arta numismatică” în
România." În anul 1904 Comitetul de conducere al Societății de numismatică
a editat primul număr al revistei Buletinul Societății Numismatice
Române. Pentru început, Buletinul Societății Numismatice Române apărea
regulat, de două ori pe an. Pentru România, abonamentul costa 3 lei anual,
pentru Austro-Ungaria 3 coroane. Membrii Societății Numismatice Române primeau
Buletinul în mod gratuit. Cu apariții trimestriale până în 1947, revista a fost
suspendată până în 1974, când a reapărut, sub formă de volum, la intervale
neregulate. Din 1991, revista este patronată de Academia Română și,
pe lângă numismatică, tratează și teme de metrologie, medalistică și
sigilografie. Din anul 1920 și până în 1945 Societatea a publicat revista Cronica
Numismatică și Arheologică. F.C.M. Alexandria
F.C.M.
Alexandria
este o echipă
de fotbal din municipiul reședință al județului Teleorman care joacă în Liga a
III-a a Campionatului Național de Fotbal. Echipa își joacă meciurile pe
stadionul municipal alexăndrean. Alexandria este municipiul de reședință
al județului Teleorma. Orașul este așezat în sudul Câmpiei Române, pe
partea dreaptă a râului Vedea, în
zona de contact a Câmpiei Boian cu Câmpia Găvanu-Burdea, la 41
de metri altitudine. Municipiul se află la 88 km distanță de București.
Orașul Alexandria se află pe linia de cale ferată Roșiorii de Vede –
Zimnicea, realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea, când s-a construit
și gara, legându-l de un important nod de cale ferată, Roșiorii de Vede, prin
care se poate ajunge la toate magistralele feroviare din țară. Oseminte fostului
domnitor Alexandru Dimitrie Ghica, fondatorul orașului, se găsesc depuse astăzi
într-un monumental sarcofag din incinta Catedralei Episcopale “Sfântul
Alexandru” din municipiu. La recensământul din anul 2011 populația municipiului Alexandria se ridică
la 45434 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior
(50496 locuitori), dintre care: români – 8,13%, romi – 1,94% și restul –
necunoscută sau altă etnie. Componența
confesională a municipiului Alexandria astăzi se prezintă aproximativ astfel:
ortodocși
– 88,98% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva dintre
obiectivele turistice ale orașului: Catedrala ortodoxă cu hramul „Sfântul Alexandru”, construită
între 1869 – 1898, în stil bizantino-romanic, cu picturi murale interioare
realizate în 1898 de Ștefan Luchian și Constantin Artachino; Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1842-1846,
restaurată în 1902-1904); Biserica cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și
Elena” (1852); Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1858-1860); Biserica
cu hramul „Izvorul Tămăduirii” (1859-1861); Monumentul ridicat în memoria
țăranilor uciși în timpul răscoalei de la 1907;
Monumentul eroilor căzuți pe câmpul de luptă în timpul primului război mondial; Busturile lui Alexandru Ghica
și Alexandru Ioan Cuza, realizate în anul 1914 de către sculptorul I.
Iordănescu și Muzeul de istorie. Aici s-au născut medicul pediatru și solistul
de muzică populară Liviu Vasilică dar și creatorul de modă – Cătălin Botezatu. Mai jos se pot admira câteva monumente ce cultură și arhitectură din municipiul Alexandria, Gara
Judecătoria
Cinematograful Patria
Cimitirul eroilor
Biserica Sfântu Alexandru
Cetatea Turris
Biserica Sfinții Apostoli
Școli
Vederi - Alexandria
Restaurantul han (Hanul cu noroc)
Bulevardul Gheorghe Manu
Teleorman este un județ din regiunea
istorică Muntenia având reședința în municipiul Alexandria. Teleorman
se află la granița cu Bulgaria, fiind situat la nord de Dunăre. Cea mai
mare parte a județului este încadrată în Muntenia. Teleorman ar
putea să aibă sensul de pădure nebună (în limba turcă: deli
orman). Din vechea Pădure nebună de odinioară s-a păstrat,
până pe data de 17 iunie 2010, când a fost scos din rădăcini, în urma unei
furtuni, în nordul județului, în satul Plopi, cel mai bătrân stejar din țară. Este
însă posibil ca teleorman să fi însemnat „pădurea cumană” ori
„pădurea cumanilor”, avându-se în vedere că printre denumirile date populației
cumane se numără și mai puțin cunoscutul tele. Se presupune că
numele a rămas de la cumani din epoca în care teritoriul viitoarelor
principate Moldova și Țara Românească avea, în documentele și cronicile
medievale, denumirea „Cumania neagră”. Locuitorii județului se
numesc teleormăneni. Populația județului s-a redus cu 24% din 1992,
până în prezent. Potrivit datelor recensământului din 1992, în Teleorman trăiau
483840 de persoane. În 2011, județul mai număra doar 360178 de locuitori. Densitatea
populației în prezent este de 62,2/km². În anul 2002 județul avea o
populație de 436025 locuitori, densitatea populației fiind de 75 loc/km². În
prezent, peisajul etnic din Teleorman este dominat de majoritatea română, cu o
mică minoritate de romi. În date mai exacte, populația județului poate fi
împărțită astfel: români – 96,76% și romi – 3,18%. Există și o mică minoritate bulgărească care
trăiește în câteva sate a cărei membri preferă însă să se declare
"români" la recensământ. Pe lângă Dunăre, cel mai mare râu care trece
prin Teleorman este Oltul, care se varsă în Dunăre în apropierea
comunei Islaz. Alte râuri importante din județ sunt Vedea, Teleorman și Călmățui. Clima
județului este temperat continentală. Industriile predominante din Teleorman
sunt: industria mâncărurilor și a băuturilor; industria textilelor; industria
chimicalelor și industria componentelor mecanice. Cel mai mare agent economic
din județ este Uzina de rulmenți din Alexandria. Agricultura este ocupația de
bază a localnicilor (de scară mare sau mică), majoritatea fructelor și
legumelor fiind vândute pe piețele din București. Zona Teleormanului este
bine irigată, fiind un factor favorabil agriculturii. Județul Teleorman este
alcătuit din 3 municipii (Alexandria, Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele), 2
orașe (Zimnicea și Videle) și 92 de comune. Mai jos admiri câteva monumente de cultură și arhitectură din județul Teleorman. Judecătoria - Roșiorii de Vede
Palatul Administrativ - Turnu Măgurele
Poșta - Roșiorii de Vede
Gara - Turnu Măgurele
Monumentul eroilor - Roșiorii de Vede
Parcul și Primăria - Zimnicea
Gara - Roșiorii de Vede
Biserica Sfântul Haralambie - Turnu Măgurele
Vederi - Fotăchești
_________ooOoo_________
O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
CU CUPOANE DETAȘABILE
Titlu de 20 acțiuni la purtător în valoare nominală de 5000 lei 1924
Societatea anonimă mașini agricole și industriale "AGRARA" - București
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Detaliu vignetă de pe un set de șase cupoane
de raționalizare a bunurilor de larg consum
din vremea războiului civil spaniol
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 29.11.2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu