Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Bancnota suvenir de 0 Euro, cu reprezentarea Palatului Culturii din municipiul Iași este realizată în una din imprimeriile acreditate de către Banca Centrală Europeană, având caracteristici de securitate similare bancnotelor reale și un design unic, atrăgător, asemănător, dar nu confundabil cu acestea.

Proiectul de promovarea a obiectivelor turistice și marilor conducători, renumiți în întreaga lume este o inițiativă, marcă înregistrată apărută în Franța în anul 2015. De-a lungul timpului, pe aceste bancnote suvenir au apărut celebrele obiective precum: Sagrada Familia (Barcelona, Spania), Domul din Köln (Germania), Castelele de pe Valea Loarei, Poarta Brandenburg (Berlin, Germania), Arcul de Triumf (Paris, Franța). În România, mai sunt și alte obiective care apar pe celebrele bancnote: Cetatea de scaun a Sucevei, Palatul Culturii din Iași, Cetatea Alba Carolina, Masivul Bucegi, Castelul Carei, etc Aici prezint bancnota suvenir de 0 euro – ce reprezintă un grandios monument de cultură și arhitectură din Iași – Palatul Culturii. Dacă pe revers sunt prezentate importante monumente europene de cultură și arhitectură (Sagrada Familia – Spania, Colosseumul – Italia, Poarta Brandemburg – Germania și Turnul Eiffel - Paris) pe avers este prezentat Palatul Culturii din Iași.

Palatul Culturii din Iași este o clădire emblematică – monument istoric, construită, în perioada 1906 - 1925, în perimetrul fostei curți domnești medievale moldovenești, pe locul fostului palat domnesc. Edificiul a servit inițial drept Palat Administrativ și de Justiție. În anul 1955, destinația clădirii a fost schimbată într-una culturală, devenind gazda unor instituții culturale din Iași. Astăzi, Palatul Culturii este sediul Complexului Muzeal Național „Moldova”, ce cuprinde Muzeul de Istorie al Moldovei, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul Științei și Tehnicii “Ștefan Procopiu”, precum și Centrul de Conservare-Restaurare a Patrimoniului cultural. Până la începerea lucrărilor de renovare, în aripa de nord-est a palatului s-a aflat și sediul Bibliotecii Județene “Gheorghe Asachi”. De-a lungul timpului, în zona respectivă a orașului s-a dezvoltat ansamblul curții domnești (atestată documentar începând cu anul 1434). Între anii 1804 – 1806, prințul Alexandru Moruzi a construit un impunător palat domnesc, în stil neoclasic (arhitect Johan Freywald). Afectat de incendii, palatul avea să fie refăcut de prințul Mihai Sturdza ]ntre anii 1841 – 1843 (arhitect Nicolae Singurov). După Unirea de 1859 și mutarea capitalei la București (1862), clădirea devine palat administrativ. Mai multe incendii de la sfârșitul secolului al XIX-lea au afectat clădirea, luându-se la începutul secolului al XX-lea decizia demantelării (1906) și reconstruirii vechiului palat. Lucrările au început în 1907, păstrându-se din vechiul palat principalele temelii și o parte din zidurile etajului. Noul edificiu a fost realizat în stil neogotic, după planurile arhitectului Ion D. Berindey, ajutat de arhitecții Filip Xenopol și Grigore Cerkez. Întreruptă în timpul primului război mondial, construcția palatului s-a prelungit pe durata a două decenii. Edificiul, finalizat pe 11 octombrie 1925, a fost inaugurat în anul 1926 de către regele Ferdinand al României. Stilul palatului e neogotic, cu detalii ornamentale, cu elemente heraldice în exterior. Aripile cu ieșindurile semicirculare au fost retrase și împodobite la fronton cu statui de arcași ce stau de strajă, iar pe laterale s-au construit două intrări sub forma unor turnuri boltite. Intrarea în palat se face printr-un turn donjon mare, cu creneluri și firide dominate de o acvilă cu aripile desfăcute. Elemente de interes turistic sunt: „Sala gotică”, unde se poate admira mozaicul ce reprezintă un „bestiarum” medieval (grifoni, acvile bicefale și lei). „Sala Voievozilor” se află la etaj și conține, în medalioane, portretele domnilor Moldovei și ale regilor României. Tot la etajul I se află „Sala Henri Coandă”. La faima Palatului Culturii a contribuit si ceasul cu trei cadrane din turnul cladirii. Avand diametrul de 3,25 m, acestea erau decorate cu mici vitralii, reprezentand cele 12 zodii. Cate doi plaiesi, in costume nationale, zugraviti pe zidul turnului, stau de straja, incadrand ceasornicul, dupa modelul ostenilor pictati la castelul Peles. Atat vitraliile, cat si crenelurile, in forma de cruce ale turnului, erau luminate electric in cursul noptii. Carillonul ceasului este un sistem de clopote acordate, o replica moderna a mecanismelor similare din Evul Mediu Occidental. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la fiecare ora exacta, "Hora Unirii", amintind acum nu doar "Unirea cea mica" din 1859, ci si "Unirea cea mare" din 1918. Melodia este inregistrata pe un tambur cu 69 stifturi. Legenda spune că în proiectul inițial erau prevăzute 365 de camere, dar construcția are 298 încăperi cu o suprafață de aproximativ 36000 metri pătrați. La fațadă sunt 92 ferestre, iar la mansardă alte 36 în ogivă și două rânduri de baghete. La etajul I, la fațada centrală, se află „Sala Voievozilor”, cu picturi în stilul frescelor medievale din ctitoriile Moldovei, așezate în chenare de epocă. Picturile au fost executate de Ștefan Dimitrescu și de elevii săi. Tot la etajul I se află sala „Henri Coandă”, ale cărei lambriuri au fost executate după un proiect al marelui savant. În amintirea anilor petrecuți la Iași ca elev al Liceului Militar, Coandă a dăruit orașului proiectul “Monumentul Eroilor Români” din cartierul Galata și rețeta unui ciment special, care imită perfect culoarea și sunetul lemnului de stejar. Până în anul 1955 aici a fost sediul Tribunalului Județean, dotat cu mobilier confecționat la „Casa Maple” din Londra. Afectat de cutremurul din anul 1940, Palatul a slujit în timpul celui de-al doilea război mondia drept cazarmă a trupelor germane și ulterior, sovietice. Începând din anul 1975, planșeul de lemn al ultimului etaj a fost înlocuit cu unul de ciment, turnat în plase de oțel, lucrare parțial terminată în martie 1977 când a avut loc cutremurul cel mare. Ca o cheie de boltă, noul planșeu a susținut monumentul, fiind afectate în schimb, planșeele de la etajul I, zidăria, ornamentele și stucaturile.

2. O monedă poate aduce aminte despre unul dintre cele mai negre momente ale secolului XX, Holocaustul. De fapt nu este monedă, ci mai degrabă jeton sau "token", fiind utilizată exclusiv în interiorul ghetoului din Lodz.

Al doilea oraș ca mărime în Polonia interbelică, Lodz avea şi o importantă comunitate evreiască, o treime din populație, aproape 233 000 oameni. Orașul a fost ocupat în septembrie 1939, iar pe 30 aprilie 1940 zona săracă a cartierului evreiesc a fost separată de exterior, al doilea ghetou ca mărime din teritoriile ocupate de germani, care inițial a inclus 164.000 evrei. Acestora li s-au adăugat alți evrei şi etnici romi din teritoriile ocupate, estimându-se 210.000 evrei care au trecut pe aici. A fost și ultimul ghetou desființat, la venirea sovieticilor fiind găsiți doar 877 locuitori, restul fiind victime ale înfometării şi execuțiilor din ghetou sau urmând calea către lagărele de exterminare din zonă, Chelmno sau Auschwitz.

Locuitorii ghetoului erau obligați să predea toate bunurile de valoare, inclusiv bani, la intrare, primind în schimb "ghetto mark", care nu aveau nicio valoare în exterior. Fiind unul din cele mai importante centre industriale pentru armată, munca în ghetou era "recompensată" (o plată mai degrabă simbolică) tot cu aceste monede. Deținerea unui alt mijloc de plată era pedepsită cu moartea, iar mărfurile lipseau aproape cu desăvârșire, încât monedele deveniseră în ultima perioadă mai valoroase ca material de foc, fiind inflamabile, decât ca putere de cumpărare. Moneda care povestește această istorie tristă este cea de 10 mărci 1943, varianta din aluminiu de 3,4 g (există şi o variantă de Al de 2,3 g pe flan subțire şi una de Al-Mg de 1,75 g). Pe o parte este steaua lui David, cu GETTO suprapus peste colțul din dreapta jos, sub acesta anul, iar împrejur un cerc dublu cu mai multe stele, în mod bizar sugerând sârma ghimpată (ghetoul era împrejmuit cu aceasta). Pe revers, valoarea are suprapusă inscripția Quittung Uber (aproximativ "achitat drept") iar in jur "Consiliul Bătrânilor Evrei din Litzmannstadt", o formă de organizare impusă de naziști pentru intermedierea controlului în ghetou. Se remarcă folosirea numelui dat de germani orașului Lodz: Litzmannstadt, în onoarea lui Karl Litzmann, general învingător în primul război mondial în bătălia de la Lodz şi ulterior membru al Partidului Național- Socialist. Doar de spus că monedele ghetoului Lodz, singurul care a emis astfel de monede, sunt intens falsificate (în special 20 mărci, emise în doar 600 ex.), după război apărând şi o fantezie, moneda de 50 mărci. SURSA – net / Atlasul banilor / Bogdan Jovi / 2023
3. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 10 noiembrie 2007 prin care se popularizează Farul Torres din comunitatea autonomă Asturias.

Farul Torres s-a dat în folosință în anul 1924, el fiind construit pe locul vechiului far Gijon, demolat în anul 1902. La momentul dării în folosință farul era compus din: felinar cilindric, un aparat rotativ de ordinul al 4-lea și un sistem de incandescență a vaporilor de petrol pentru a da caracteristica curentă de două fulgere la fiecare 10 secunde și o rază de acțiune de 25 de mile marine. În anul 1936 farul a fost electrificat, iar în anul 1939 i s-a instalat și o sirenă. Farul este construit în zona Capului Torres într-o zonă de mare bogăție arheologică unde au fost găsite rămășițele unei importante așezări romane. Capul Torres este situat pe coasta Mări Cantabrice (nordul Peninsulei Iberice), mai precis în zona de vest a consiliului Gijon ( Asturia). Acest cap se află la aproximativ 7 km de orașul Gijón și este cel mai important afloriment de coastă (loc unde rocile din subsol apar la suprafața scoarței pămîntești datorită eroziunii) din întregul consiliu Gijon. Farul aparține de municipalitatea Gijon și are o înalțime de 82 metri deasupra nivelului mării. Turnul octogonal este încorporat pe latura nordică a edificiului farului. Imobilul, recent restaurat, are plan dreptunghiular și este prevăzut cu două etaje, la partea de sus fiind activată o mare terasă. Lanterna farului este vizitabilă, are forma cilindrică cu dom sferic (diametrul 2710 mm, înalțime – 1750 mm). Alte caracterisitici tehnice ale farului sunt:

latitudine - 43º 34.307 N
longitudine - 5º 41.948′ V
înălțimea deasupra nivelului mării - 82 m
înălțimea deasupra solului - 12 m

4. În 1910 teritoriile franceze din Africa centrală sunt organizate sub forma Africii Ecuatoriale Franceze, dar primele monede proprii, franc al Africii Ecuatoriale Franceze, sunt bătute abia în 1942/43, 50 centimes, foarte asemănătoare cu cele din Camerun, emise de guvernul francez în exil și scoase la Pretoria (Africa de Sud, la vremea respectivă colonie britanică). În 1939 apăruse ideea, implementată abia în 1945, unei monede separate pentru coloniile din Africa, numită franc CFA (de la Colonies françaises d'Afrique), pentru a nu fi impactate de devalorizarea francului francez în timpul și după război. În 1948 sunt emise monede de 1 și 2 franci, din aluminiu, cu o față comună tuturor coloniilor franceze, imaginea libertății (Mariana), cu căciulă frigiană cu aripi și nave în fundal, cu textul Republique Française - Union Française.

Reversul este identic cu cel al monedei de 1 franc 1948, Camerun, cu o gazelă (Gazella leptoceros), dar având inscripția Afrique Equatoriale Française, spre deosebire de Territoire du Cameroun de pe cea cameruneză. Instituția responsabilă era Casa Centrală a Franței de peste mări, Caisse Centrale de la France d’Outre-Mer (CCFOM).

În 1955, este creat l’Institut d’Emission de l’Afrique Equatoriale Française et du Cameroun (I.E.A.E.F.C), care înlocuiește Casa Centrală, emițând monede doar în 1958, cu valori de 5, 10, 25 franci, în aluminiu bronz, având pe avers cele trei gazele elan gigante și denumirea institutului, circulând în cele patru posesiuni franceze (Chad, Gabon, Congo francez și Obangui-Chari) și Camerun, teritoriu cu statut de mandat. În 1959, ca preambul al independenței statelor din zonă, Institutul este înlocuit de Banque Centrale des Etats de l’Afrique Equatoriale et du Cameroun (B.C.E.A.E.C.). Din 1961 monedele din noile republici create în anul anterior: Gabon, Chad, Republica Africii Centrale, Congo (a nu se confunda cu Republica Populară și Democrată Congo) și Camerun au un design aproape identic cu cele anterioare, dar cu denumirea noii bănci. Cum numele băncii se modifică în 1972 în Banque des Etats de l’Afrique Centrale (B.E.A.C), din 1973 monedele schimbă textul cu noul nume, până în 2003, în 2006 apărând o nouă serie de monede cu un design complet diferit. Începând din 1985, o fostă colonie spaniolă, Guinea Ecuatorială, aderă la francul CFA, ridicând la șase numărul țărilor utilizatoare ale acestei monede. Denumirea francului CFA rămâne aceeași de-a lungul timpului, dar semnificația se schimbă în 1958 în francul "Communauté française d'Afrique", iar după independență, până în prezent, francul "Coopération financière en Afrique". De altfel, numele de franc CFA este utilizat de două monede diferite, francul Africii Centrale și francul Africii de Vest, emise de instituții financiare diferite, cu design diferit, dar cu aceeași valoare fixă față de francul francez, actualmente față de Euro, situație care se pare că va fi schimbată în anii următori. SURSA – net/Atlasul banilor/Bogdan Jovi / 21.06.2021

5. Banca națională a statului european Anglia a lansat în circulație un set de bancnote noi ce prezintă chipul noului suveran britanic – Charles al III-lea. Aici eu va prezint bancnotele de 50 pound 2021 (cea veche) și 50 pound 2024 (cea nouă).

Bancnotele au design asemănător doar chipului suveranului diferă.

Regele Charles al III-lea al Marii Britanii, nume real complet – Charles Philip Arthur George, s-a născut la Palatul Buckingham din Londra, la 14 noiembrie 1948, fiind primul copil al reginei Elisabeta a II-a (1926-2022) şi al prinţului consort Philip, duce de Edinburgh (1921-2021), din cei patru ai cuplului regal. Charles are o soră, pe Anne, Prinţesă Regală (n. 15 august 1950) şi doi fraţi, Andrew, duce de York (n. 19 februarie 1960) şi Edward, în prezent, duce de Edinburgh (n. 10 martie 1964). Mama sa, prinţesa Elisabeta a fost proclamată regină, la 6 februarie 1952, la vârsta de 25 de ani, în urma morţii tatălui său, regele George al VI-lea. Prinţul Charles a devenit, astfel, moştenitor al tronului şi a preluat titlul de duce de Cornwall, fapt reglementat de un document al regelui Edward al III-lea din 1337, precum şi mai multe titluri nobiliare scoţiene: duce de Rothesay, conte de Carrick, baron de Renfrew, lord de Isles, prinţ şi Mare Steward al Scoţiei. Prinţul Charles avea patru ani atunci când a participat la ceremonia de încoronare a mamei sale, regina Elisabeta a II-a, care a avut loc la 2 iunie 1953. Părinții săi au exclus studiu cu profesori particulari astfel că el a studiat în școli alături de alții tineri de vârsta sa. În anul 1967 a început să studieze arheologia şi antropologia la Colegiul Trinity al Universităţii din Cambridge, dar și-a schimbat opţiunea în a doua jumătate a specializării, îndreptându-se spre istorie, luând licența n anul 1970. La 1 iulie 1969 Charles a fost învestit cu titlul de prinţ de Wales, de regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. În ziua de 11 februarie 1970, şi-a ocupat locul cuvenit în Camera Lorzilor. A început pregătirea militară la Colegiul Cranwell “Royal Air Force – RAF” din Lincolnshire (martie 1971), devenind pilot. Prinţul efectuase, la cererea sa, o serie de exerciţii de zbor, în timp ce se afla la studii la Cambridge. În septembrie 1971, s-a îndreptat spre o carieră în marina militară. După un curs de şase săptămâni la Colegiul Marinei Regale din Dartmouth, a efectuat stagiul la bordul distrugătorului HMS Norfolk şi a două fregate. S-a calificat ca pilot de elicopter în 1974, înainte de a se alătura echipei 845 Naval Air Squadron de pe portavionul HMS Hermes. La 9 februarie 1976, prinţul a preluat, pentru o perioadă de nouă luni, comanda căutătorului de mine HMS Bronington. Prinţul Charles s-a căsătorit cu Lady Diana Spencer (n. 1 iulie 1961 – m. 31 august 1997), la 29 iulie 1981, la Catedrala St. Paul, Diana devenind prinţesă de Wales. Cuplul princiar a avut doi fii: William Arthur Philip Louis (n. 21 iunie 1982) şi Henry Charles Albert David (n. 15 septembrie 1984). Prinţul şi prinţesa de Wales au efectuat turnee în străinătate şi au avut multe angajamente împreună în Marea Britanie. La 9 decembrie 1992, prim-ministrul, John Major, a anunţat Camera Comunelor că prinţul şi prinţesa de Wales au convenit să se separe. Divorţul s-a pronunţat la 28 august 1996. La 31 august 1997, Lady Diana şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină la Paris. În ziua înmormântării, prinţul de Wales şi-a însoţit fiii, prinţul William, în vârstă de 15 ani şi prinţul Harry, în vârstă de 12 ani, în drumul către Westminster Abbey, unde a fost depus trupul prinţesei de Wales. La 9 aprilie 2005, prinţul Charles s-a căsătorit, în cadrul unei ceremonii civile, cu Camilla Parker Bowles, care a primit titlul nobiliar de ducesă de Cornwall. În calitatea sa de prinţ de Wales, Charles a susţinut relaţia specială cu serviciile armate, abordând trei acţiuni principale: promovarea rolului serviciilor armate în viaţa naţională, prin vizite operaţionale, îndatoriri ceremoniale şi activităţi comemorative în Marea Britanie şi în întreaga lume; sprijinirea bunăstării şi intereselor personalului, veteranilor şi familiilor acestora; menţinerea istoriei şi moştenirii serviciilor armate prin legături cu regimente, unităţi şi formaţiuni, atât în Marea Britanie, cât şi în jurul Commonwealth-ului. În calitate de prinţ de Wales, Alteţa Sa Regală a călătorit în străinătate, în fiecare an, la cererea Biroului de Externe şi al Commonwealth-ului pentru a promova interesele diplomatice britanice, pentru a ridica statutul Regatului Unit în ţara vizitată şi pentru a promova excelenţa britanică. Pe lângă sprijinirea Reginei în îndeplinirea rolului ei de şef de stat şi în calitate de antreprenor caritabil, prinţul de Wales a căutat, de asemenea, să promoveze şi să protejeze tradiţiile şi valorile, precum şi meritele ţării sale. Timp de peste cincizeci de ani, prinţul de Wales, astăzi regele Charles al III-lea, şi-a folosit poziţia unică de a susţine acţiunea pentru un viitor durabil. Ca prinţ de Wales, Charles a manifestat un deosebit interes pentru România. A efectuat, începând cu anul 1998, o serie de vizite oficiale dar şi particulare în România, implicându-se în păstrarea patrimoniului cultural românesc, achiziţionând şi restaurând mai multe case vechi din mediul rural. La 2 iunie 2015, a fost lansată Fundaţia “Prinţul de Wales”, organizaţie caritabilă ce sprijină conservarea patrimoniului arhitectural, agricultura şi dezvoltarea durabilă în România. Principalul obiectiv al organizaţiei este dezvoltarea aptitudinilor profesionale în comunităţile rurale pentru a ajuta localnicii să îşi găsească mai uşor un loc de muncă. Preşedintele României, Klaus Iohannis, i-a conferit prinţului de Wales, la 29 martie 2017, Ordinul Naţional “Steaua României” în Grad de Mare Cruce, în semn de “preţuire pentru activitatea în România şi pentru promovarea imaginii acesteia în lume”.

Elisabeta a II-a, nume real și complet Elizabeth Alexandra Mary, a fost suverana Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și a încă 15 state, membre Commonwealth, care s-a născut în data de 24 aprilie 1926 și a decedat în data de 8 septembrie 2022. A condus Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord și statele Commonwealt în perioada anilor 1952 – 2022. Cele 15 state, membre Commonwealth sunt Canada, Australia, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis. Dintre reprezentările grafice ambelor bancnote nominalizez:

Alan Mathison Turing a fost un informatician, matematician, logician, criptanalist, filozof și maratonist britanic, care s-a născut la data 23 iunie 1912 la Londra și a decedat la data de 7 iunie 1954 la Wilmslow (Anglia). A fost o personalitate deosebit de influentă în dezvoltarea informaticii, aducând o formalizare a conceptelor de “algoritm” și „computație” cu mașina Turing, care poate fi considerată un model de calculator generic. Turing este considerat a fi părintele informaticii și inteligenței artificiale teoretice.

Banca Angliei a fost fondată în anul 1694 prin Decretul Parlamentului, ca reprezentând banca guvernului și administrator al datoriei publice, și mutată în locul actual în anul 1734. Banca a fost fondată la propunerea scoțianului William Peterson, regelui William de Orania și Regina Maria, în căutare de resurse financiare pentru susținerea războaielor cu Franța. Inițial Banca Angliei a fost înființată pentru 10 ani. Dreptul de funcționare a fost reînnoit de către Parlament în anul 1709, moment în care i se asigură băncii poziția dominantă în emisiunea de bancnote, pentru ca în 1715 banca va obține monopolul emisiunii de bancnote în Londra. În următorii 40 de ani, Banca Angliei a devenit bancherul multor departamente guvernamentale, păstrându-le bani și oferindu-le împrumuturi. După criza din 1847, banca își asumă rolul de împrumutător de ultimă instanță și procedează la ajustări ale nivelului ratei de dobândă, pentru stabilizarea pieței monetare. Banca a fost naționalizată în data de 1 martie 1946. Mandatul Băncii Angliei este menținerea ratei inflației la 2%. Dacă rata inflației depășește cu mai mult de 1% ținta de 2%, guvernatorul Băncii Angliei trebuie să scrie o scrisoare deschisă către Chancellor of the Exchequer (similar cu ministrul de finanțe) pentru a explica ce măsuri va lua pentru a readuce nivelul inflației la 2%. Această măsură a fost necesară ca urmare, a crizei din 2007-2009 când rata inflației a urcat de la 2,1% în decembrie 2007 la 4,7% în august 2008.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN CAREU

DEFINIȚII REZOLVAT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE,

O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL TELEORMAN

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - ROVA Roșiori

ROVA S.A. a fost o uzină de reparat vagoane din municipiul Roșiorii de Vede din județul Teleorman care a fost închisă în anul 2009. Dacă în anul 1989 avea peste 4000 de angajați, în anul 2009 mai avea doar 400, iar astăzi doar câțiva paznici care o păzesc până la vinderea integrală la fier vechi. Înfiinţată în anul 1948 ca Centrul de Reparat Tractoare, unitatea a parcurs în cei peste 50 ani de activitate mai multe etape de dezvoltare, construind şi punând în funcţiune capacităţi de producţie specifice fabricării de piese de schimb pentru tractoare şi maşini agricole, maşini şi utilaje specifice sectorului zootehnic, utilaje de transport şi maşini agricole de lucrat solul. Principalele repere în evoluţia societăţii sunt:

1948 – înfiinţarea unităţii ca Centrul de Reparat Tractoare, cu 102 angajaţi din care 54 muncitori, amplasamentul fiind în Piaţa Gării nr. 12;
1957 – intră în funcţiune o altă hală de producţie la noul sediu din Calea Oltului, nr. 61. Prin această extindere s-a permis creşterea numărului de reparaţii capitale la 600 unităţi/an şi o producţie de piese de schimb de 700t/an;
1972 – întreprinderea îşi dezvoltă capacitatea de producţie, prin construirea unei noi hale de 6500 m.p. şi începe producţia de utilaje destinate formelor zootehnice. Tot în acest an are loc procesul de asimilare al cabinelor de rezistenţă destinate tractoarelor de 65 C.P. şi 45 C.P.;
1975 – se toarnă prima „şarjă” de oţel în cadrul secţiei turnătorie, secţie construită special pentru asigurarea cu piese turnate din fontă şi oţel a societăţilor din cadrul Ministerului Agriculturii.
Până în anul 1989, unitatea şi-a diversificat producţia devenind furnizor unic pentru unele produse cum ar fi: cabina pentru recoltat furaje verzi şi combine pentru tractoare.
În anul 1998 a fost privatizată, considerându-se că este cea mai bună cale de a se evita falimentul. Noul proprietar nu a făcut nimic pentru a salva unitatea, care intră în faliment şi este lichidată în anul 2004.

Clubul sportiv Atac - Roșiorii de Vede

Clubul “Atac” din municipiul Rosiorii de Vede, județul Teleorman, este un club sportiv de arte marțiale (karate Kempo), care a luat fiinta in anul 2010 propunându-și să promoveze sportul atat de performanta cat si de masa. Este alcătuit din profesori de educație fizica si sport dar și din iubitori ai sportului. Sediul clubului este situat pe Strada Mihai Bravu, în blocul J-113, scara B, etaj 3, apartament 13. În cadrul clubului se antrenează copii, adolescenți și adulți în scop de autoapărare sau pentru performanță.

Roșiorii de Vede este un municipiu din județul Teleorman, din Muntenia, situat în Câmpia Română.Orașul se regăsește în documentele vechi sub numele de Russenart. Prima atestare documentară a târgului Rușii de Vede (numele sub care apare localitatea în documentele din Evul Mediu) datează din anul 1385, când doi cunoscuți călători germani, Peter Sparnau și Urlich von Tennstadt, în drumul de întoarcere de la Ierusalim, au făcut un popas mai îndelungat aici și au scris în jurnalul lor de călătorie că acesta era un oraș vechi. Traducând pluralul de la „Ruși” în limba germană, rezultă cuvântul Russen, la care pelegrinii germani au adăugat sufixul „art”, reprezentând primele litere ale fabuloasei cetăți fortificate Arcinna sau Artina de pe Limesul Transalutanus (Valul lui Traian), menită a apăra orașul.Această cetate s-a păstrat în mare parte până în zilele noastre. Cea dintâi mențiune într-un izvor intern, se găsește în hrisovul dat de Neagoe Basarab Mănăstirii Cutlumuz de la Athos. Sunt menționate așezările Sârbii și Rușii. Prima consemnare a numelui complet sub forma „Rușii de Vede” se află în actul emis de Radu de la Afumați la 18 mai 1526. Străvechiul Russenart a luat ființă în inima Câmpiei Române, în centrul Teleormanului istoric, între coline domoale și pâlcuri rămase din vestita Pădure Nebună (a Teleormanului), ce a dat numele acestui ținut. O așezare urbană campestră, dar cu împrejurimi incredibil de pitorești și cu tradiții seculare, ce dau farmec, lumină și o anumită intimitate acestor locuri, de intensă trăire spirituală. Russenartul multicentenar sau municipiul Roșiorii de Vede (așa cum este denumit oficial în zilele noastre) s-a dezvoltat pe malul drept al râului Vedea și este străbătut de pârâul Bratcov în partea sa de sud și de vest. Municipiul Roșiorii de Vede se află la depărtare egală atât de București cât și de Craiova – 100 kilometri. Orașul este legat în mod direct, prin șosele moderne și magistrale feroviare, de mai toate marile orașe din jumătatea de sud a țării, dar și din Ardeal și Banat. La aproximativ 25 km nord de orașul Roșiorii de Vede, în satul Plopi, comuna Beuca, se află cel mai bătrîn stejar din România, mărturie vie a Pădurii Nebune de odinioară. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 27416 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 85,53%, romi – 1,61% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Roșiori de Vede astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 85,97% și restul – nedeclarată sau altă religie. De numele municipiului Roșiorii de Vede se leagă viața și activitatea unor importante personalități culturale românești precum: scriitorii Gala Galaction, Zaharia Stancu și Marin Preda.

A.F.C. - Turris - Turnu Măgurele

A.F.C. Turris-Oltul Turnu Măgurele, cunoscută în mod obișnuit ca Turris Turnu Măgurele, sau pur și simplu Turris, a fost un club profesionist fotbal din municipiul Turnu Măgurele, județul Teleorman. Echipa a fost fondată ca Voința Saelele în 1965 și având sediul inițial în localitatea Saelele, județul Teleorman. Clubul a jucat doar la nivel de amatori, Liga IV și Liga V, până în 2017 când a câștigat Liga IV –Județul Teleorman și play-off-ul de promovare împotriva CS Strehaia asigurându-și prima prezență în Liga a III-a. În vara aceluiași an clubul a fost mutat din Saelele în Turnu Măgurele și și-a schimbat numele în Voința Turnu Măgurele, apoi în vara anului 2018 în Turris-Oltul Turnu Măgurele. La finalul sezonului 2018 - 19, Turris-Oltul Turnu Măgurele a promovat în Liga a II-a pentru prima dată în istoria sa, după ce a câștigat seria a treia a Ligii a III-a, depășind FC Universitatea Craiova, CSM Alexandria și Steagul Roșu Brașov. Turris-Oltul Turnu Măgurele a fost dizolvat în ianuarie 2021, după ce patronul Valentin Dragnea, fiul fostului președinte al Camerei Deputaților a României – Liviu Dragnea și-a oprit finanțarea clubului, cedând locul echipei Petrolul Videle.

Expofila "Turris" 25 - 31.X.1981. Turnu Măgurele

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale.

Turnu Măgurele, în limba turcă - Kule, în limba bulgară –Holavnik, este un municipiu din județul Teleorman, aflat în sudul țării, aproape de confluența râului Olt cu Dunărea. Prima atestare documentară a localității apare într-o diplomă emisă de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu prilejul luptelor purtate aici din anul 1394. Cetatea a fost deținută de Imperiul Otoman, cu intermitențe, între anii 1417-1829, fiind raia turcească din sângeacul Nicopolelui. După războiul ruso–turc (1828 - 1829) localitatea intră în componența Țării Românești. După 1829 localitatea este strămutată pe dealul din apropiere, în apropierea localitătilor Odaia și Măgurele, iar cetatea este demolată. Din 1839 este reședința județului Teleorman până în 1950 și încă o dată din 1952 până în 1968, când, în urma reorganizării administrative, pierde statutul de reședință în favoarea orașului Alexandria. Sistematizarea comunistă a avut un impact major asupra urbanisticii localității, iar inființarea Combinatului de Îngrășăminte Chimice (1962) a transformat orașul într-unul industrial. Urbanizarea forțată a făcut ca populația orașului să crească substanțial pentru ca în 1992 să se ajungă la aproape 37000 de locuitori. După Revoluția din 1989 municipiul suferă un declin accentuat ca urmare a restrângerii activităților industriale și economice și a migrației populației spre marile orașe precum și spre alte state europene. Municipiul Turnu Măgurele și împrejurimile sunt dominate de întinsa Câmpie Română fiind reprezentat de două formațiuni bine individualizate: așa-zisele câmpii joase (luncile râurilor) și spațiile inter fluviale. Din prima categorie fac parte: lunca Dunării, care este cea mai întinsă luncă și cu altitudinea cea mai mică și lunca Oltului, care este ceva mai extinsă în zona confluenței râului cu Dunărea, în rest reducându-se la o fâșie îngustă, cu o vegetație constituită din păduri de copaci de esență moale. Sensul de curgere pentru fluviul Dunărea este de la vest spre est, iar pentru celelalte râuri de mai sus este de la nord la sud. Fluviul Dunărea constituie frontieră naturală cu Republica Bulgaria. Malul fluviului Dunărea este de tip jos, împădurit și supus erodarii. La distanța de 50 –100 m față de fluviul Dunărea este amenajat un dig de protecție la inundații. În zonă se produc doar inundații naturale, de regulă primăvara (nu sunt amenajate incinte special destinate pentru inundații controlate). În zona portului Turnu Măgurele malul la fluviul Dunărea este consolidat pe o lungime de 1.000 de metri. În zonă se produc doar inundații naturale, de regulă primăvara. În zona Turnu Măgurele nu există poduri care traversează frontiera, nu există locuri de exploatare industrială a vadurilor (balastiere) și nu există locuri greu accesibile. Înființarea oficială a orașului Turnu, actualul Turnu Măgurele (numit astfel pentru a se deosebi de Drobeta Turnu Severin și Turnu Roșu s-a hotărât la data de 27 februarie 1836, în timpul domniei lui Alexandru Ghica. Denumirea de "Măgurele" a fost adăugată mai apoi după numele satului lângă care s-a așezat și a celor două măguri ce străjuiesc înălțimile apropiate. Planul orașului a fost elaborat de inginerul german Karl Zohl, sub forma a două cercuri aproape tangente interior, cu trei bulevarde lungi formate unul pe diametrul comun al celor două cercuri și două din ele, simetrice, pe două coarde tangente cercului mic; celelalte străzi au forma unor arcuri de cerc exterioare cercului mic și înscrise în cercul mai mare) stabilind astfel străzile, piețele, locurile pentru construcțiile proprii și suprafața locurilor de casă (vezi planul alăturat). La întocmirea planului orașului s-a ținut seama de configurația terenului, precum și de direcția vânturilor dominante și de aceea multe străzi nu sunt drepte, ci în formă de arcuri de cerc, cu excepția celor trei străzi principale. Turnu Măgurele are în componența administrativă și cele două sate vechi ale așezării, Măgurele și Odaia - devenite comune suburbane. În anul 1962 aici s-a înființat Combinatul de Îngrășăminte Chimice. Decizia amplasării la Turnu Măgurele i-a apartinut lui Gheorghe Gheorghiu-Dej influențat, din câte se pare, de Zaharia Stanuc. Combinatul făcea parte din rețeaua de combinate chimice construite în toată țara pentru a deservi agricultura. În urma sistematizării orașului s-a dărâmat mult dar totusi au rămas câteva clădiri reprezentative pentru oraș: Catedrala "Sfântul Haralambie" (1902), Teatrul din parcul Central, Colegiul Național "Unirea" (1919), Banca Națională, Casa Angelescu, Biserica "Sfânta Vineri" (1864), Camera Agricolă azi Clubul Elevilor, Banca Cooperativei Agricole, Palatul de Justiție (1914), Turnul de Apă (1910), etc. au fost salvate de proiectele sistematizării. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 24772 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 30089 locuitori), dintre care: români – 85,68%, romi – 2,77% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Turnu Măgurele, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,69% și restul – nedeclarată sau altă religie. Municipalitea are în subordine un număr de 8 grădinițe, 4 școli generale, 4 licee și un seminar teologic creștin-ortodox. În afară de vechile clădiri enumerate mai sus orașul are și câteva monumente: Monumentul Dorobanțului și Monumentul Independenței, ambele în memoria eroilor căzuți în războiul de independență; Statuia lui Mircea cel Bătrân și Bustul Generalului David Praporgescu. Enumăr mai jos câteva personalități care s-au născut sau au trăit pe aceste meleaguri: David Praporgescu – general erou, Hortensia Papadat Bengescu – scriitoare, Hariclea Darclee – soprană, Gherase Dendrino – compozitor, Zaharia Stancu – scriitor, etc.

Societatea numismatică română - 1903

A XXXIII-a expoziție națională de insigne

Alexandria 1- 2 septembrie 2007

Pe la începutul veacului al XX-lea cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România.

Societatea Numismatică Română a fost înființată pe data de 28 decembrie 1903 la inițiativa unui grup de entuziaști și pasionați ai numismaticii. Spre a putea izbuti, inițiatorii au făcut apel mai întâi la cei trei învățați care se ocupau atunci în România de știința numismatică: D. A. Sturdza, supranumit „părintele numismaticei românești”; M. C. Sutzu, specialist în numismatica și metrologia antică și Gr. Tocilescu directorul Muzeului Național de Antichități. Obținând adeziunea acestora, inițiatorii s-au adresat apoi tuturor colecționarilor și amatorilor din țară, reușind să înscrie în total 17 de membri. În ședința inaugurală, Adunarea Generală a votat Statutele Societății și a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire:D.A.Strudza - președinte de onoare; M.C.Șutzu - președinte activ; Grigore Tocilescu -vicepreședinte; Alexandru Canatcuzino - secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. George Severeanu - subsecretar și Dimitrie Panku, C. Alessandrescu, Frederick Stork și E.D. Mirea, membri.

O dată cu adoptarea Statutelor s-a fixat și țelul principal al Societății, care își propunea „să dezvolte știința și arta numismatică” în România." În anul 1904 Comitetul de conducere al Societății de numismatică a editat primul număr al revistei Buletinul Societății Numismatice Române. Pentru început, Buletinul Societății Numismatice Române apărea regulat, de două ori pe an. Pentru România, abonamentul costa 3 lei anual, pentru Austro-Ungaria 3 coroane. Membrii Societății Numismatice Române primeau Buletinul în mod gratuit. Cu apariții trimestriale până în 1947, revista a fost suspendată până în 1974, când a reapărut, sub formă de volum, la intervale neregulate. Din 1991, revista este patronată de Academia Română și, pe lângă numismatică, tratează și teme de metrologie, medalistică și sigilografie. Din anul 1920 și până în 1945 Societatea a publicat revista Cronica Numismatică și Arheologică.

F.C.M. Alexandria

F.C.M. Alexandria este o echipă de fotbal din municipiul reședință al județului Teleorman care joacă în Liga a III-a a Campionatului Național de Fotbal. Echipa își joacă meciurile pe stadionul municipal alexăndrean.

Alexandria este municipiul de reședință al județului Teleorma. Orașul este așezat în sudul Câmpiei Române, pe partea dreaptă a râului Vedea, în zona de contact a Câmpiei Boian cu Câmpia Găvanu-Burdea, la 41 de metri altitudine. Municipiul se află la 88 km distanță de București. Orașul Alexandria se află pe linia de cale ferată Roșiorii de Vede – Zimnicea, realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea, când s-a construit și gara, legându-l de un important nod de cale ferată, Roșiorii de Vede, prin care se poate ajunge la toate magistralele feroviare din țară. Oseminte fostului domnitor Alexandru Dimitrie Ghica, fondatorul orașului, se găsesc depuse astăzi într-un monumental sarcofag din incinta Catedralei Episcopale “Sfântul Alexandru” din municipiu. La recensământul din anul 2011 populația municipiului Alexandria se ridică la 45434 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (50496 locuitori), dintre care: români – 8,13%, romi – 1,94% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Alexandria astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,98% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva dintre obiectivele turistice ale orașului: Catedrala ortodoxă cu hramul „Sfântul Alexandru”, construită între 1869 – 1898, în stil bizantino-romanic, cu picturi murale interioare realizate în 1898 de Ștefan Luchian și Constantin Artachino; Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel (1842-1846, restaurată în 1902-1904); Biserica cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (1852); Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” (1858-1860); Biserica cu hramul „Izvorul Tămăduirii” (1859-1861); Monumentul ridicat în memoria țăranilor uciși în timpul răscoalei de la 1907; Monumentul eroilor căzuți pe câmpul de luptă în timpul primului război mondial; Busturile lui Alexandru Ghica și Alexandru Ioan Cuza, realizate în anul 1914 de către sculptorul I. Iordănescu și Muzeul de istorie. Aici s-au născut medicul pediatru și solistul de muzică populară Liviu Vasilică dar și creatorul de modă – Cătălin Botezatu. Mai jos se pot admira câteva monumente ce cultură și arhitectură din municipiul Alexandria,

Gara

Judecătoria

Cinematograful Patria

Cimitirul eroilor

Biserica Sfântu Alexandru

Cetatea Turris

Biserica Sfinții Apostoli

Școli

Vederi - Alexandria

Restaurantul han (Hanul cu noroc)

Bulevardul Gheorghe Manu

Teleorman este un județ din regiunea istorică Muntenia având reședința în municipiul Alexandria. Teleorman se află la granița cu Bulgaria, fiind situat la nord de Dunăre. Cea mai mare parte a județului este încadrată în Muntenia. Teleorman ar putea să aibă sensul de pădure nebună (în limba turcă: deli orman). Din vechea Pădure nebună de odinioară s-a păstrat, până pe data de 17 iunie 2010, când a fost scos din rădăcini, în urma unei furtuni, în nordul județului, în satul Plopi, cel mai bătrân stejar din țară. Este însă posibil ca teleorman să fi însemnat „pădurea cumană” ori „pădurea cumanilor”, avându-se în vedere că printre denumirile date populației cumane se numără și mai puțin cunoscutul tele. Se presupune că numele a rămas de la cumani din epoca în care teritoriul viitoarelor principate Moldova și Țara Românească avea, în documentele și cronicile medievale, denumirea „Cumania neagră”. Locuitorii județului se numesc teleormăneni. Populația județului s-a redus cu 24% din 1992, până în prezent. Potrivit datelor recensământului din 1992, în Teleorman trăiau 483840 de persoane. În 2011, județul mai număra doar 360178 de locuitori. Densitatea populației în prezent este de 62,2/km². În anul 2002 județul avea o populație de 436025 locuitori, densitatea populației fiind de 75 loc/km². În prezent, peisajul etnic din Teleorman este dominat de majoritatea română, cu o mică minoritate de romi. În date mai exacte, populația județului poate fi împărțită astfel: români – 96,76% și romi – 3,18%. Există și o mică minoritate bulgărească care trăiește în câteva sate a cărei membri preferă însă să se declare "români" la recensământ. Pe lângă Dunăre, cel mai mare râu care trece prin Teleorman este Oltul, care se varsă în Dunăre în apropierea comunei Islaz. Alte râuri importante din județ sunt Vedea, Teleorman și Călmățui. Clima județului este temperat continentală. Industriile predominante din Teleorman sunt: industria mâncărurilor și a băuturilor; industria textilelor; industria chimicalelor și industria componentelor mecanice. Cel mai mare agent economic din județ este Uzina de rulmenți din Alexandria. Agricultura este ocupația de bază a localnicilor (de scară mare sau mică), majoritatea fructelor și legumelor fiind vândute pe piețele din București. Zona Teleormanului este bine irigată, fiind un factor favorabil agriculturii. Județul Teleorman este alcătuit din 3 municipii (Alexandria, Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele), 2 orașe (Zimnicea și Videle) și 92 de comune. Mai jos admiri câteva monumente de cultură și arhitectură din județul Teleorman.