Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - BULEVARDUL CAROL, FABRICILE DE CIMENT ȘI STICLĂ, DOMENIILE COROANEI DIN AZUGA, LOCALITĂȚILE MĂNECIU-PĂMÂNTENI ȘI ZĂNOAGA ȘI PODUL DE LA TELEGA PESTE RÂUL DOFTANA, JUDEȚUL PRAHOVA

1. Bulevardul Carol nu este altceva decât vechiul nume al străzii centrale care traversează de la nord la sud stațiunea montană Azuga, deci DN1, (București – Brașov) atât de cunoscut datorită aglomerației rutiere.

Strada a fost construită din porunca lui Vodă Bibescu, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în cadrul unei șosele Câmpina - Predeal și, în ciuda conflictelor turco-austriece, proiectul a fost finalizat destul de repede.

Se pare că inițial acest drum comercial s-a numit Calea Brașovului, dar după venirea pe tronul țării a regelui Carol I de Hohenzollern, bulevardul principal i-a preluat numele. Stațiunea Azuga este cea mai nordică localitate a județului Prahova ce se învecinează la sud cu stațiunea Bușteni (Prahova) și la nord cu stațiunea Predeal (Brașov).

2. Domeniul Coroanei s-a constituit conform unei legii votate la 10/22 iunie 1884. Potrivit acesteia, moşiile Sadova şi Segarcea (jud. Dolj), Ruşeţu (jud. Brăila), Cocioc (jud. Ilfov), Gherghiţa (jud. Prahova), Domniţa (jud. Râmnicu Sărat), Dobrovăţ (jud. Vaslui), Mălini, Borca, Sabaşa-Farcaşa (jud. Suceava), Bicaz (jud. Neamţ) şi Buşteni cu M-ţii Clăbucetul Taurului şi Caraiman (jud. Prahova) au constituit Domeniile Coroanei.

Moşiile din componenţa Domeniilor Coroanei au fost declarate inalienabile şi imprescriptibile. Potrivit legii, pământurile lor erau proprietate a statului şi numai veniturile obţinute prin exploatarea lor intrau în posesia Coroanei. Bunurile nu puteau fi vândute, schimbate, dăruite sau ipotecate şi nu erau supuse la plata dărilor către stat.

De asemenea, bunurile membrilor familiei regale erau scutite de impozite sau beneficiau de scutiri şi reduceri de taxe. Printr-un decret-lege din octombrie 1940, proprietăţile imobiliare personale, ca şi cele în folosinţă, bunurile mobile, veniturile de orice fel, actele şi faptele juridice au fost supuse regimului fiscal, cu excepţia listei civile a regelui Mihai şi dotaţia reginei-mamă Elena.

Prin Decizia 232 din 10 martie 1948 cu efect retroactiv din 1 ianuarie 1948 s-au abrogat legile privind scutirile sau reducerile de impozite sau taxe de care beneficiau membrii familiei regale, aceștia fiind taxați ca toţi contribuabilii, iar Domeniul Coroanei impozitat ca toate bunurile statului.

3. Fabrica de Ciment din Azuga a fost construită de inginerul Erler, pe moșia Sorica, și dată în folosință în anul 1885.

Ulterior fabrica s-a extins prin construirea unei noi instalații de producere cimentului pe Valea Seacă (anul 1888) și apoi realizarea unui cuptor pentru var alb la Piatra Arsă (anul 1892). În această fabrică se producea un ciment alb, de calitate superioară, care a fost de multe ori premiat la expozițiile din străinătate. În această fabrică lucrau 70 de muncitori, în majoritate români. Nu dețin informații dacă această fabrică mai este sau nu astăzi în picioare.

4. Prin dispunerea în pitorescul peisaj montan și în imediata vecinătate a reședinței de vară a regilor României (Sinaia), localitatea Azuga a cunoscut o puternică dezvoltare industrială. Dacă pe la 1700 micuța localitate Azuga era o imensă pustietate, influienţa regalităţii a însemnat o dezvoltare fără precedent a industriei în zonă. Pe la începutul secolului al XX-lea, Azuga era cea mai industrializată localitate din România. Primele încercări de industrializare a localităţii au început, însă, mult mai devreme. În 1830, un anume Aslan din Rucăr deschide în micul cătun prima fabrică din localitate, Glăjeria (sticlăria) lui Aslan.

Fabrica de sticlă era o întreprindere serioasă pentru care proprietarul a muncit doi ani numai la montare. Aslan a adus sticlari din Bohemia, Cehia, le-a construit 30 de barăci pentru locuit şi a produs sticlă suflată, sticlă colorată şi geamuri. Îşi plătea materia primă, nisip de siliciu sau lut, cu sare de Telega. Istoria consemnează însă un faliment rapid al fabricii sau o investiţie abandonată. Din motive rămase necunoscute, Aslan a închis în scurt timp fabrica, iar aceasta s-a ruinat. Banul Filipescu, proprietarul moşiei, a încercat să o mai închirieze unui bucureştean, dar acesta a dispărut înainte de reluarea producţiei. Ideea este continuată în anul 1879 de industriaşul S. Grunfeld. Acesta construieşte o nouă fabrică unde lucrau 250 de oameni, în marea lor majoritate meşteri din Bohemia, ale cărei produse erau foarte căutate pe pieţele româneşti. Se pare că însăși Casa Regală a României era acţionar şi client special al acestei fabrici. Fabrica a produs la început sticlărie de menaj, albă sau colorată şi geamuri. De-a lungul timpului, a schimbat mai mulţi administratori, care au investit în utilaje noi, au mărit numărul de lucrători şi au diversificat producţia. Astfel, în 1890, atelierele de sticlărie din Azuga aveau 3 cuptoare deservite de muncitori în majoritate bohemieni. Între 1900 şi 1936, fabrica a funcţionat ca societate pe acţiuni, având, după 1921, ca administrator delegat şi director pe Nicolae Zanne. Casa Regală, care se număra printre acţionari, a avut şi o politică bine determinată de încurajare a industriei naţionale de sticlărie. Atât la Azuga, cât şi la Mediaş, familia regală a comandat fie servicii tradiţionale, pentru băut de uz curent, personalizate cu cifrul regal, fie moderne, în stil Art Deco. Aceste piesele sunt păstrate în mare majoritate în patrimoniul Muzeului Naţional Peleş. Este vorba despre pahare pentru şampanie, vin, coniac, lichior, ţuică, oranjadă, apă gravate cu cifruri diferite (ale regelui Carol I, regelui Ferdinand, regelui Carol II, prinţului Dimitrie Ghica), la care se adaugă boluri, flacoane şi carafe. Piesele sunt lucrate într-o sticlă de bună calitate, cu o apreciabilă acurateţe tehnică. Un moment important în evoluţia fabricii de sticlă din Azuga l-a constituit angajarea, înainte de primul război mondial, ca inginer la cuptoare, a lui Emerico Montesi, fiul lui Francesco Montesi, inginer constructor de origine italiană, ce s-a stabilit cu familia în România, fiind cooptat de Anghel Saligny în echipa care a construit podul de la Cernavodă. Emerico, născut Viena, în 1879, a urmat liceul Sf. Sava din Bucureşti, unde a fost coleg cu I. G. Duca şi a absolvit “École Centrale” din Paris, o renumită universitate de inginerie, continuând astfel tradiţia familiei. Mama sa, o intelectuală de origine franceză l-a format într-un climat spiritual elevat, ceea ce i-a permis accesul în cercul înaltei societăţi bucureştene. Astfel, Emerico Montesi se număra printre prietenii lui Valentin Bibescu. În 1916, el s-a căsătorit cu nepoata lui Nicolae Zanne (directorul fabricii de sticlă de la Azuga), Alexandina Henriette. Iubitor şi colecţionar de artă franceză, Nicolae Zanne remarcă talentul de desenator şi de sticlar al lui Montesi, pe care îl trimite la Nancy, în perioada 1921 - 1923, pentru a descifra amănuntele tehnicii de execuţie a sticlăriei stratificate, gravată cu acizi. Pentru ca numele său să poată fi citit corect în limba franceză şi ca urmare a modei filo-franceze din România, „Emerico Montesi” se transformă în „Henri Montesy”, aşa cum apar, mai târziu, semnate piesele create de el.

La întoarcerea în ţară, Montesy devine directorul artistic al fabricii de sticlărie de la Azuga, funcţie pe care o va deţine până în 1939, anul închiderii temporare a atelierelor şi în acelaşi timp, anul sfârşitului său prematur. În 1923, în timp ce meşterii nemţi, polonezi, cehi şi români lucrau mai ales sticlărie de menaj, frumos decorată prin gravare chimică, Emerico Montesy a înfiinţat un mic atelier de sticlărie artistică, unde lucra piese de tip camée şi în care el se ocupa de concepţia vaselor. Până în anul 1929 producția este slabă iar apoi până prin 1939 producția se menține la nivelul de 600 piese pe an (mult sau puțin?) Montesy şi echipa sa au lucrat plafoniere, bomboniere, vase pentru flori, pulverizatoare de parfum, cupe, boluri, dar şi bibelouri: peştişori, broscuţe, şopârle, din sticlă colorată sau din sticlă în straturi. Culorile preferate erau galben, verde, galben-verzui, rubiniu, violet, portocaliu, în diferite nuanţe. Producerea sticlăriei de artă nu era însă rentabilă, întrucât nisipul se aducea din Cehoslovacia, culoarea roşu rubin şi aurul coloidal din Germania, iar monturile metalice se importau din Franţa şi Germania. Magazinele fabricii, din Azuga, Braşov şi Bucureşti vindeau foarte puţin din cauza preţului ridicat al pieselor. În anii 1937 – 1938 s-a produs singurul lot de piese pentru export, de aproximativ 50 de lucrări, ce au plecat spre Beirut.

Vasele de lux create de Henri Montesy nu au participat la nicio expoziţie din ţară sau din străinătate, iar piesele cele mai reuşite nu erau vândute, ci dăruite. Se știe că aces Montesy era un om modest, neînţeles şi nedreptăţit. Piesele sale sunt, astăzi, în muzeele de artă decorativă din Belgrad şi Köln, precum şi la colecţionari particulari. Casele de licitaţii din S.U.A. şi Germania scot periodic la vânzare piese Montesy. Naţionalizată de comunişti, Fabrica de sticlă din Azuga nu a trecut testul tranziţiei. După Revoluție a fost privatizată, a intrat în faliment şi apoi demolată (anul 2007).

5. Măneciu-Pământeni este un sat de 1632 locuitori al comunei Măneciu din județul Prahova.

Localitatea apare menționată în cadrul Săcuienilor pe harta Țării Românești, întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino în anul 1700. Dintre satele comunei este cel mai vechi, înființat fiind în anul 1632 de postelnicul Mănică, stabilit în zonă. La sfârșitul secolului al XIX-lea, el constituia o comună care avea 1777 de locuitori, o școală înființată în 1889 în care învățău 30 de elevi (din care 2 fete), 2 mori, 2 pive, un fierăstrău și o biserică ortodoxă datând din 1841. Comuna a fost comasată în 1968 cu comuna Măneciu-Ungureni.

Măneciu este o comună din județul Prahova, compusă din satele: Cheia, Chiciureni, Costeni, Făcăieni, Gheaba, Măneciu-Pământeni, Măneciu-Ungureni (reședința), Mănăstirea Suzana și Plăiețu. Comuna Măneciu este situată în depresiunea omonimă, la poalele sudice ale munților Ciucaș, pe valea râului Teleajen. Este străbătută de șoseaua națională DN1A, care leagă Ploieștiul și Vălenii de Munte de Brașov prin Pasul Bratocea. Pe teritoriul său se află capătul de linie al căii ferate Ploiești Sud – Măneciu, pe care este deservită de stațiile Măneciu-Pământeni și Măneciu (capătul de linie). În zonă se află și o hidrocentrală cu putere de 10 MW dată în folosință în anul 1989, pe râul Teleajen, având un lac de acumulare cu o suprafață de aproximativ 2 km², situat în spatele Barajului Măneciu. La recensământul din anul 2011, comuna Măneciu număra 10331 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11224 locuitori), dintre care: români – 97,33% și restul – necunoscută sau altp etnie. Componența confesională a comunei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși - 96,21% și restul – nedeclarată sau altă religie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul actual al comunei funcționau două comune diferite, aparținătoare de plaiul Teleajen al județului Prahova. Comuna Măneciu-Ungureni cuprindea satele Gheaba, Făcăeni, Valea Largă, Chiciureni, Plăiețu și Teleajen (vechea denumire a satului Cheia), toate înființate de mocani transilvăneni din zona Săcele, refugiați peste graniță.

Comuna Măneciu-Pământeni era mai veche, fiind înființată în 1632 de postelnicul Mănică. În anul 1968, comunele au fost reunite într-una singură, arondată reînființatului județ Prahova, preluând și satul Costeni de la comuna Izvoarele. În comuna Măneciu se află două monumente istorice de arhitectură de interes național: Mănăstirea Cheia (1782) și Mănăstirea Suzana (1740). În afară de aceste două monumente istorice reprezentative în comună sunt alte 12 obiective arhitectonice de interes turistic: casele Gheorghe Neagu (sfârșitul secolului al XIX-lea), Ion Baciu, Elena Cârstocea, Ion Savu, Eugenia Prunuță (sfârșitul secolului al XIX-lea–începutul secolului al XX-lea), Sevasta Munteanu (începutul secolului al XX-lea) și casa cu prăvălie Nicolae Matei (1926) din Gheaba; casele Gheorghe Angelescu (sfârșitul secolului al XIX-lea) și Ion Popescu (sfârșitul secolului al XIX-lea–începutul secolului al XX-lea) din Măneciu-Pământeni; casele Ioana Badea, Neonila Pisu (sfârșitul secolului al XIX-lea–începutul secolului al XX-lea) și Maria Ionescu (începutul secolului al XX-lea) din Măneciu-Ungureni. Alte atracții turistice ale comunei sunt: Muzeul flori de mină, Barajul de acumulare, Biserica Sfântu Ioan din satul Gheba, Biserica Sfântu Nicolae din Măneciu și Biserica Adormirea Maicii Domnului din Măneciu-Pământeni.

6. Podul de peste râul Doftana de la Telega, este un pod de cale ferată situat pe linia de 5 kilometri ce lega cândva orașul Câmpina de localitatea Doftana, în județul Prahova.

Această cale ferată a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, ea asigurând timp de peste un secol transportul muncitorilor din localităţile Comarnic, Breaza, Cornu, Telega, Brebu, Poiana către oraşul Câmpina, puternic centru industrial. Pe această linie ferată există două remarcabile lucrări de artă: podul peste râul Doftana și cel de peste râul Prahova, de la Poieni. E important de reținut că podul de peste râul Doftana, de la Telega, a fost construit de celebrul inginer Anghel Saligny, care a construit podul peste Dunăre de la Cernavodă și multe altele. Linia ferată care a conținut și aceste poduri a fost dezafectată în anul 1990, transportul călătorilor şi al mărfurilor fiind preluat de mijloace auto.

7. Zănoaga este un sat din comuna Dumbrava, județul Prahova, ce numără aproximativ 1000 de locuitori.

În trecut acest sat se pare că a fost chiar reședință de comună.

Dumbrava, în trecut, Netoți, este o comună din județul Prahova, care include și satele: Ciupelnița, Trestienii de Jos, Trestienii de Sus și Zănoaga. Comuna se află în partea ușor sud-estică a județului, pe malul stâng al râului Teleajen, în zona cursului său inferior. Este străbătută de autostrada București – Ploiești, dar aceasta nu are o ieșire în zonă, urmând eventual în viitor să aibă.Comuna este deservită de șoseaua județeană DJ101F, care o leagă spre sud de Drăgănești și spre nord de Valea Călugărească. Prin comună trece calea ferată Ploiești – Urziceni, pe care este deservită de stația Zănoaga. La recensământul din anul 2011 comuna număra 4505 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 4466 locuitori), dintre care: români – 80,28%, romi – 16,55% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei prahovene Dumbrava astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 95,22%, penticostali – 1,04% și restul – nedeclarată sau altă religie. Trei obiective din comuna Dumbrava sunt incluse în lista monumentelor istorice de interes județean, toate fiind situate în satul Zănoaga. Două sunt monumente de arhitectură — ruinele podului peste Teleajen (secolele al XVI-lea–al XVII-lea); și biserica „Sfinții Împărați” (secolul al XVIII-lea, refăcută în 1885) — iar al treilea, crucea de piatră (1835) din incinta bisericii, este clasificat ca monument memorial sau funerar.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Gheorghe Asachi 1788 - 1869

Per aspera ad astra (Cu dificultăți spre stele)

Gheorghe Asachi (născut la data de 1 martie 1788 şi decedat la data de 12 noiembrie 1869) a fost un poet, prozator și dramaturg român care s-a născut la Herţa, în nordul Moldovei, azi în Ucraina. Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi a fost unul din întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste literare, a recuperat de la Lemberg din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Ţiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai Deleanu. A fost îndrumător cultural în domenii diverse: teatru, școală, presă, activitate tipografică. Asachi a fost și unul din întemeietorii Academiei Mihăilene. A publicat prima gazetă românească din Moldova, Albina Românească (1829). A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816)) și Conservatorul filarmonic-dramatic (1836). A tradus și adaptat și piese de teatru străine. În poezie, a abordat toate speciile: ode, elegii, sonete, imnuri, fabule, meditații, balade. A scris și nuvele istorice (Dragoș, Petru Rareș, Rucsandra Doamna ș.a.), care au constituit sursa de inspirație pentru nuvelele lui Costache Negruzzi. În 1830 era Venerabilul unei loji din Iași, iar în 1866 a participat la lucrările Lojii Steaua României, tot din Iași. A fost inițiat în francmasonerie în Italia la Milano. A fost o personalitate complexă, îndrumător și animator al vieții artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova, unul din pionierii picturii românești și inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești. La Revoluția de la 1848 Asachi s-a situat pe poziții „de reacțiune”, fiind în slujba domnitorului Mihail Sturdza „de care îl lega amiciția din tinerețe și o îndelungată colaborare”. În acest sens, a condamnat mișcarea de opoziție condusă de Mihail Kogălniceanu, pe care o considera „antipatriotică”. Asachi n-a înțeles și n-a susținut cerințele mai înaintate ale scriitorilor pașoptiști, de care îl deosebeau și unele păreri privind chestiuni specifice de literatură și artă. Mai târziu, Asachi va saluta, totuși, actul Unirii Principatelor Românești; după înfăptuirea Unirii, i-a adus „urări” lui Alexandru Ioan Cuza și a cântat evenimentul în poezia „Odă la Dumnezeu”. Stăpânind o cultură superioară, solidă și multilaterală, cunoscător al mai multor limbi străine - polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza și engleza - ca nimeni altul în vremea sa, optimist, cu dor de muncă și încrezător în puterile sale, călăuzit de o ideologie liberală progresistă și de o puternică dragoste de patrie și popor, Gheorghe Asachi și-a asumat un rol important în țara sa. Cărturar de tip renascentist, cu o cultura enciclopedică și iluministă, dotat cu înclinații pentru multiple domenii artistice - inginer, profesor, diplomat, grafician, ziarist, pictor, tipograf, arhivist, dramaturg - Gheorghe Asachi s-a risipit cu dărnicie din dorința generoasa de a impulsiona dezvoltarea culturii românești. Timp de aproape 40 de ani, Asachi s-a ocupat de organizarea școlilor din Moldova (1813 - 1849). În perioada 30 noiembrie 1822- februarie 1827) a îndeplinit funcția de agent diplomatic (primul român în această funcție) al Moldovei la Curtea din Viena, fiind numit de domnitorul Moldovei Ioniță Sandu Sturdza. Asachi a fost secretar al Comisiei din Moldova pentru redactarea Regulamentului Organic, calitate în care a plecat la 13 mai 1830 la Petersburg, împreună cu delegația din care făceau parte vornicul Mihail Sturdza din partea Moldovei și hatmanul Alexandru Villara din partea Țării Românești, care urma să prezinte „cercetării ministeriale” proiectul Regulamentului în vederea aprobării. La 1 ianuarie 1832 a fost numit director al Arhivelor Statului din Iași (sau „Arhivist al Statului”). În această calitate, a organizat pentru prima dată atât Arhivele Moldovei, cât și culegerea de documente referitoare la istoria țării. Cu sprijinul lui Asachi a luat ființă în perioada 1833-1834 Societatea de medicină și istorie naturală și Cabinetul de istorie naturală. Militând pe linia idealurilor sale de tinerețe, el își continuă strădaniile de organizare a învățământului, înființând prima școală primară de fete Institutul pentru educația fetelor din Moldova (1834), punând bazele învățământului artistic și a celui tehnic în 1841 prin inaugurarea școlii de arte și meșteșuguri, extinzând rețeaua școlilor primare, scriind manuale, alcătuind programe analitice. Realizarea sa de căpetenie rămâne însă Academia Mihăileană, deschisă la 16 iunie 1835, institut care a instruit mai mulți intelectuali. Scrierile literare ale lui Gheorghe Asachi au constat din poezii, inclusiv balade, nuvele istorice (unele dificil de citit din cauza neologismelor inventate, de exemplu, milian, covil etc.), piese de teatru, traduceri, inclusiv librete de opere etc. La 12 noiembrie 1869, la venerabila vârstă de 81 de ani, Gheorghe Asachi s-a stins din viață la Iași. A fost înmormântat în Iași, în cimitirul bisericii „Patruzeci de sfinți” și abia peste douăzeci de ani, printr-o subscripție publică, organizată de un comitet aparținând vechii generații, i s-a ridicat o statuie în fața școlii de lângă mănăstirea Trei Ierarhi.

Statuia a fost opera sculptorului Ion Georgescu, realizată în 1887 și a fost inaugurată în mod solemn în anul 1890. Cu acest prilej s-a procedat la depunerea osemintelor sale și ale soției sale (decedată în 1877) în cripta de la baza statuii.

Insigna - (I.C.P.E.) Institutul de Cercetări și Proiectări Electrotehnice

30 ani 1950 - 1980

(I.C.P.E.) Institutul de Cercetări și Proiectări Electrotehnice din București este o companie de cercetare în domeniul știintelor fizice și naturale din România. A fost înființat în anul 1950, sub numele de Institutul de Cercetări Electrotehnice, iar în anul 1954 a fost transformat în Institutul de Cercetări și Proiectări Electrotehnice. În anul 2007 institutul avea 395 de angajați, din anul 2004 având statutul instituție de interes strategic. Institutul a fost implicat în majoritatea proiectelor naționale din domeniul electrotehnicii precum electrificarea țării (transformatoare, inductivități, cabluri, siguranțe fuzibile, aparate electrice de comutație, etc.), transportul electric (locomotive, tramvaie, troleibuze, metrou, automobil electric, etc.), mașini unelte (servomotoare, traductoare, senzori, etc), surse regenerabile de energie, materiale pentru electrotehnică (conductoare, izolante, magnetice, ceramice, pulverulente), industria de petrol și gaze (acționări de mare putere, redresoare, invertoare, filtre, compensatoare, etc), industria cimentului (acționări cuptoare rotative, filtre electrostatice, siguranțe fuzibile, etc), circuite hibride, etc. ICPE detine propriul institut de cercetare, o editură tehnică activă iar o mare parte din produsele realizate sunt brevetate, acestea fiind prezentate la diverse saloane internaționale de inventică. În anii 2009 și 2010 aceste invenții au obținut 12 medalii din care 8 de aur și 4 de argint. Bazându-se pe o echipă de elită, ICPE a fost și este profund implicat în programele naționale și internaționale de promovare a tehnologiilor pentru dezvoltare durabilă. Acest institut are și filiale teritoriale (Iași, Bistrița, Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe, etc).

Insigna - I.M.F. (Institutul de Medicină și Farmacie)

Stomatologie 1973 - 1978

Stomatologia este știința care se ocupă cu studiul formațiunilor anatomice și cu tratarea bolilor care apar la nivelul cavității orale. Formațiunile anatomice care fac obiectul stomatologiei sunt grupate sub numele de aparat dento-maxilar. Numele provine de la stoma (gură) și logos (știință). De fapt, în cursul dezvoltării ontogenetice (a fiecărui individ din stadiul de ou în stadiul de făt) apare la un moment dat stomodeumul, orificiul primordial. În altă definiție stomatologia este parte componentă a domeniului științific medicină care se ocupă de cercetarea etiologiei, patogeniei, clinicii, diagnosticului, tratamentului și profilaxiei afecțiunilor organelor și sistemelor teritoriului oro-maxilo-facial al organismului uman, la baza căreia stau metodele stomatologice de tratament și totodată se ocupă și de elaborarea lor.

Sfânta Cuvioasă Paraschiva

Produsul medalistic de mai sus este o plachetă cu o singură față, prevăzută cu toartă de prindere, confecționată din alamă, având dimensiunile 25 x 34 milimetri ce prezintă chipul Sfintei Cuvioase Paraschiva.

Se cunosc exemplare ale acestei plachete la care pe revers este aplicat marcajul Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române.

Aceasta femeie cu adevarat mare si vestita, pe numele ei Parascheva, s-a nascut într-un sat al Traciei, numit si din vechime si acum Epivata. Parintii ei erau din neam mare si bun, bogati, dar cel mai mult îi imbogatea drept cinstirea lui Dumnezeu si mandria de a fi si a se numi crestini. Dupa implinirea varstei de 10 ani, a inceput sa mearga deseori la biserica unde a ascultat pentru prima data cuvintele: "Cel ce voieste a veni dupa Mine, sa se lepede de sine si sa ridice crucea sa si sa urmeze Mie".O data, la iesirea din biserica, întâlnind un sarac, ascunzându-se de maica sa, si-a dezbracat hainele stralucite si luminate pe care le purta si i le-a dat lui, ea imbracandu-le pe cele ponosite ale saracului. Dupa ce a venit acasa si au vazut-o parintii într-un astfel de chip, s-au îngrozit si au batut-o, ca sa nu mai faca asa. Ea însa nu numai de doua ori, ci de trei ori, si de multe ori, se zice ca dezbracând hainele sale, le-a dat saracilor, întru nimic socotind pentru aceasta, ocarile, îngrozirile si nesuferitele batai ale parintilor. Apoi fiindca nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fara stirea parintilor si al celor de un sânge cu ea, si a multimii slugilor, a ajuns la Constantinopol si apoi la Iraclia din Pont, calatorind numai pe jos. Parintii au cautat-o, dar fara succes. La Iraclia din Pont, intr-un sfant locas, intrand cu bucurie duhovnicească, s-a asezat pe pamânt si l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat si prin ruga sa umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu rabdare aici. Intr-un tarziu i se indeplineste ruga si ajunge la Ierusalim, bucuroasa ca merge pe pamantul unde "si blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au calcat . Multi ani rabdând în mânastirea saracacioasa a calugaritelor de la Ierusalim, implinind al douazeci si cincilea an al vârstei, a plecat la Ioppe ca mai apoi sa ajunga la Constantinopol si apoi Calicratia, unde isi gaseste sfarsitul pamantesc. Dupa ce moastele sale s-au depus la biserica din sat, a inceput a se produce multe minuni. Se vindecau schiopi, surzi, ciungi, ologi si tot felul de boli aducatoare de moarte. Neputinta nevindecata se indeparta doar prin atingerea raclei in care erau depuse sfintele moaste. Sfintele moaste ale Cuvioasei Parascheiva au odihnit diferite perioade de timp in cetatea Târnovei, la Belgrad si apoi la Constantinopol. Izvoarele istorice spun ca domnitorul Moldovei, Vasile Lupu, a cumparat de la sultanul Murad al IV-lea al Constantinopolelui, pentru suma de 290 si apoi inca 300 pungi cu aur, sfintele moaste ale cuvioasei, pe care le-a adus la Iasi. Toata povestirea aceasta a stramutarii este zugravita pe peretele de sud al bisericii Sfintilor Trei Ierarhi, unde se afla depuse sfintele moaste ale cuvioasei. In sedinta sa din 28 februarie 1950, Sfantul Sinod al Bisericii noastre a hotarat canonizarea unor sfinti romani, precum si generalizarea cultului unor sfinti ale caror moaste se gasesc in tara noastra. Hotararea respectiva a fost transpusa in fapta in cadrul unor mari festivitati bisericesti in cursul lunii octombrie 1955. In cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a facut in catedrala mitropolitana din Iasi, la 14 octombrie 1955, in prezenta a numerosi ierarhi romani, precum si a unor reprezentanti ai Bisericilor ortodoxe Rusa si Bulgara. Drept aceea, sa o cinstim si noi si sa ne rugam asa: "Spre tine pururea nadajduind, de multe boli si primejdii s-a izbavit tara aceasta, alinand si prefacand mania cea cu dreptate pornita asupra noastra de la Dumnezeu, in buna si milostiva indurare, prin ale tale rugaciuni; dar si acum ingrozindu-ne marile nenorociri, la tine nazuim cu lacrimi, sa ne ajuti ca sa scapam din primejdie si sa cantam lui Dumnezeu: Aliluia."

Mărturie de botez - Născut și botezat în anul 1902

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se conferă copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Ai fost, ești și vei fi întotdeauna temerară!

Produsul medalistic de mai sus este o medalie simplă școlărească ce se acordă elevilor din clasele mici de către învățători în scopul încurajării elevilor de a fi disciplinați, studioși, de a le dezvolta dragostea pentru ordine și învățătură.

________ooOoo________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII