joi, 26 ianuarie 2023

Ro - M - oN 142

1.  În data de 12 decembrie 2022, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 90 de ani de la nașterea lui Fănuș Neagu
Aversul monedei redă casa memorială Fănuș Neagu, un fragment din romanul „Îngerul a strigat”, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2022”. Reversul monedei prezintă portretul și semnătura lui Fănuș Neagu, anii între care a trăit „1932” și „2011”, titlurile unora dintre volumele publicate de acesta și inscripția „90 DE ANI DE LA NASTERE”. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt:
  • Data emiterii – 12 decembrie 2022
  • Tema – 90 de ani de la nașterea lui Fănuș Neagu
  • Valoarea nominală – 10 lei
  • Material compoziție – argint
  • Puritatea - 99,9%
  • Forma – rotundă
  • Diametrul – 37 milimetri
  • Greutatea – 31,103 grame
  • Cantul – zimțat
  • Calitatea – proof
  • Tirajul – 5000 exemplare
  • Prețul unitar de achiziționare de la magazinele BNR, exclusiv TVA – 480 de lei
Fănică (Fănuș) Neagu a fost un povestitor, memorialist, nuvelist, romancier și dramaturg român, care s-a născut la data de 5 aprilie 1932 în localitatea Grădiștea, fostul județ Râmnicu Sărat, azi județul Brăila, într-o familie de țărani, și a decedat la data de 24 mai 2011 în București. A colaborat adeseori în cinematografie ca scenarist sau creator de dialoguri. A îndeplinit funcția de director al Teatrului Național din București (1993-1996); a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1993 și membru titular în anul 2001. A studiat primii cinci ani de școală primară în satul natal. Își continuă studiile între 1944 și 1948 la Liceul Militar din Iași (trei ani îi urmează la Liceul Militar din Câmpulung-Muscel). Urmează apoi Școala Pedagogică nr. 2 din București, iar în 1951 devine cursant al școlii de literatură „Mihai Eminescu” până în anul 1952, fiind coleg de generație cu Nicolae Labiș, Radu Cosașu și alții. Între 1954 și 1957 învață la Facultatea de Filologie din București, dar nu își încheie studiile. Fănuș Neagu a fost internat mult timp la Spitalul Elias din cauza unui cancer la prostată, iar în ultimele săptămâni a fost în comă. În anul 1954 a debutat cu povestirea „Dușman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”. În anul 1960 a avut loc debutul său editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1985 i s-au jucat piesele „Echipa de zgomote” la Teatrul Majestic și „Olelie” la Teatrul Național din București. În anul 1993 i se joacă la Teatrul Național din București și la Teatrul Național din Timișoara piesa „Casa de la Miezul Nopții sau Paiața sosește la timp”. enumăr mai jos câteva dintre opere sale:
  • Ningea în Bărăgan  - 1960 – povestiri
  • Dincolo de nisipuri – 1962 – nuvele
  • Îngerul a strigat – 1968 – roman
  • Frumoșii nebuni ai marilor orașe – 1976 – roman
  • În văpaia lunii -1979 – nuvele
  • Scaunul singurătății – 1988 – roman
  • Amantul Marii Doamne Dracula – 2001 – roman
Casa memorial
ă Fănuș Neagu din localitatea Grădiștea, județul Brăila, face parte din patrimoniul istoriei literaturii române, făcând parte din Muzeul Județean Carol I” – Brăila. Este o casă bătrânească ce a fost renovată în anul 1959 apoi reparată în anul  2011. Aici sunt prezentate diferite obiecte care au aparţinut familiei scriitorului (unelte de lemnărie, război de ţesut, diverse obiecte de artă plastică şi decorativă dar şi cărţi. Aici este locul în care scriitorul a scris un capitol din “Îngerul a strigat”, casa fiind situată la 50 km de municipiul Brăila, pe DN22, la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat. Casa a fost donată, în 2007, de scriitor, autorităţilor brăilene, cu scopul de a o transforma în muzeu, ceea ce s-a şi întâmplat, în 2011. Casa Memorială „Fănuş Neagu” a fost inaugurată, oficial, pe 3 iulie 2011, în prezenţa familiei, prietenilor, a sute de localnici, scriitori, reprezentanţi ai Academiei Române şi ai Muzeului Brăilei „Carol I”, poeţi, actori, oficialităţi locale, profesori. În semn de apreciere strada pe care se află Casa Memorială „Fănuş Neagu” a primit numele scriitorului.

2.  În data de 19 decembrie 2022, Banca Naţională a României va lansa în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema Tezaurul de la Pietroasa – Vasele Poligonale.
Aversul monedei prezintă vasul octogonal din Tezaurul de la Pietroasa, inscripția „ROMANIA”, în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, anul de emisiune „2022” și stema României. Reversul monedei prezintă cele două vase poligonale din Tezaurul de la Pietroasa și inscripțiile în arc de cerc „TEZAURUL DE LA PIETROASA” și „VASELE POLIGONALE”. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele: 
  • data emiterii – 19 decembrie 2022,
  • tema – Tezaurul de la Pietroasa – Vasele poligonale, ââ
  • valoarea nominală – 10 lei, 
  • metal – aur, 
  • puritatea – 99,9%, 
  • forma – rotundă, 
  • diametrul – 13,92 milimetri
  • greutate – 1,224 grame, 
  • cantul – zimțat, 
  • calitatea – proof, 
  • tirajul – 1000 exemplare 
  • prețul unitar de achiziționare de la magazinele Monetăriei statului, fără TVA – 580 lei. 
Tezaurul de la Pietroasele (Pietroasa) este un tezaur arheologic descoperit în 1837 în localitatea Pietroasele, județul Buzau. O mare parte din piesele componente s-au pierdut. În prezent este expus la Muzeul National de Istorie. Cunoscut si sub numele popular de „Closca cu puii de aur” a fost descoperit în martie-aprilie 1837 de doi tărani (Ion Lemnar si Stan Avram) în timp ce luau piatră de pe dealul Istrita (750 metri). Din tezaurul compus initial se pare din 22 de piese, s-au putut recupera doar 12, în greutate totală de aproape 19 kg. Dintre acestea cinci sunt lucrate doar din aur:
  • un platou mare, de 7,6 kg, cu un diametru de 56 cm. A fost rupt în patru bucăți, la puțin timp după descoperire;
  • cană (oenochoe), cu înălțimea de 37 cm; a fost reconstituită, fiind deteriorată după descoperire.
  • pateră (platou mai mic) cu decor în relief și o statuetă în centru; are un diametru de 26 cm, iar statueta reprezintă un personaj feminin cu un pahar în mâini, asezat pe un tron împodobit cu un vrej de viță de vie.
  • un colan cu o inscripție gravată cu caractere runice. A fost piesa cea mai studiată din întregul tezaur;
  • un colan simplu;
  • un colan cu balama;
  • patru fibule, un fel de brose folosite la prinderea veșmintelor.
  • două vase poligonale, unul octogonal si altul dodecagonal
Datarea tezaurului si atribuirea sa au pornit atât de la aspectul pieselor, cât si de la inscripția de pe colan. Prima ipoteză atribuie tezaurul vizigotilor, care s-au refugiat pe aici, odată cu apropierea hunilor, tezaurul fiind îngropat cel mai târziu în anul 381. A doua ipoteză îl atribuie ostrogotilor din prima jumătate a secolului al V-lea. Istoria tezaurului a fost foarte zbuciumată. A fost cumpărat de la tăranii care îl descoperiseră de un antreprenor pe nume Verussi. Acesta a zdrobit cu toporul piesele, pentru a le face mai compacte. A fost apoi recuperat partial de banul Mihalache Ghica, vornic al Departamentului Trebilor Dinăuntru, frate al domnitorului Al.D.Ghica, care l-a adus în atentia lumii stiințifice a vremii. Popularitatea internatională a dobândit-o în urma Marii Expozitii Universale de la Paris, din anul 1867, când a fost restaurat si expus sub supravegherea lui Alexandru Odobescu Ulterior, Odobescu a publicat monumentala monografie Le Trésor de Pétrossa. La sfârsitul lunii noiembrie 1875 a fost furat din Muzeul de Antichităti din Bucuresti. A fost recuperat în 1876, însă colanul cu inscripția a fost deteriorat. În anul 1884 trece printr-un incendiu si pentru a fi salvat a fost aruncat pe fereastră. În toamna aceluias an a fost restaurat la Berlin de germanul Paul Telge, capatand aspectul pe care il stim si azi. În 1917 a fost trimis în Rusia împreună cu tot tezaurul național, revenind în 1956. Din 1971 este expus la Muzeul National de Istorie al Romaniei.
Vas octogonal din aur, cu pereții alcătuiți din 2 rânduri de câte 8 panouri ajurate suprapuse, unul în plan oblic, celălalt vertical. Toarte în formă de pantere, una reconstituită cu metal comun, cealaltă cu spatele ornamentat cu almandine caboșon, sprijinite cu picioarele posterioare de panourile oblice și cu cele anterioare de marginea unor plăci orizontale decupate în formă de coadă de pasăre și decorate cloisonnée. Fund ajurat cu rama octogonală. Piesa este ornamentată cu casete în care se mai păstrează 211 pietre în total, dintre care: - 7 pietre verzi turmaline (5 baghete și 2 fragmente) în inelul bazal, de cca 7,50 kt în total; - 5 almandine și granate (4 plate și 1 caboșon) în panourile trapezoidale, de cca 3,00 kt în total; - 4 almandine și granate în ramele dreptunghiulare, de cca 2,00 kt în total; - 26 almandine și granate (20 fragmente, 3 plate și 3 baghete) în panourile dreptunghiulare cu rozete mari, de cca 8,00 kt în total; - 7 almandine și granate în octaedrul superior, de cca 3,00 kt în total; - 3 fragmente turmaline pe buza vasului, de cca 0,50 kt în total; - 27 almandine și granate (întregi și fragmente) pe plăcile orizontale, de cca 8,00 kt în total; - 132 pietre dintre care: 122 almandine și granate de cca 14,00 kt în total și 10 fragmente perle pe pantera din argint de cca 0,50 kt în total.
Vas dodecagonal cu pereții alcătuiți din 2 rânduri de câte 12 panouri ajurate, suprapuse în planuri diferite: unul, oblic, celălalt vertical. Toarte în formă de pantere din metal comun argintat, cu spatele ornamentat cu turcoaze și almandine caboșon, sprijinite cu picioarele posterioare de panourile oblice și cu cele anterioare de marginea unor plăci orizontale decupate în formă de coadă de pasăre și decorate cloisonnée. Fund ajurat cu rama dodecagonală. Piesa ornamentată cu casete, în care se mai păstrează 152 de pietre în total, dintre care: - 3 pietre verzi turmaline în inelul bazal de cca 0,80 kt în total; - 20 almandine și granate plate și ovale în panourile trapezoidale cu rozete mici de cca 150 kt în total; - 1 almandin dreptunghiular în casetele dintre rozetele mari de cca 1,00 kt; - 18 almandine și granate dreptunghiulare în inelul superior rozetelor mari de cca 9,00 kt în total; - 7 turmaline, baghete pe buza vasului de cca 7,00 kt în total; - 9 almandine și granate de diferite forme pe toarte de cca 7,00 kt în total; - 2 almandine ovale pe rozeta bazală de cca 1,00 kt în total; - 46 pietre, dintre care 22 almandine și granate caboșon și 24 turcoaze pe una din pantere (cea cu placa din metal comun); - 46 pietre, dintre care 23 almandine și granate și 23 turcoaze pe cealaltă panteră (cea cu placa din aur) de cca 6,00 kt în total.
3.  În data de 28 decembrie 2022, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema 50 de ani de la aderarea României la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.
Aversul monedei prezintă Palatul Vechi al Băncii Naționale a României, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2022”. Reversul monedei redă siglele Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale și inscripțiile „ADERAREA ROMANIEI LA FONDUL MONETAR INTERNATIONAL SI BANCA MONDIALA” și „50 ANI”.  Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt:
  • tema – 50 de ani de la aderarea României la Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială 
  • data emiterii – 28 decembrie 2022
  • valoarea – 10 lei
  • material compoziție – argint
  • puritate – 99,9% 
  • forma – rotundă
  • diametrul – 37 milimetri
  • greutatea – 31,103 grame
  • cantul – zimțat
  • calitatea – proof
  • tiraj – 5000 exemplare
  • preț unitar de achiziție de la magazinele BNR, exclusiv TVA – 480 lei
După înfiinţarea BNR, una din primele preocupări ale conducerii a fost aceea de a reduce termenul de funcţionare provizorie la Creditul Funciar Rural, prin construirea sediului propriu. Prevăzut prin lege, rolul important al BNR atât pentru finanţe, cât şi pentru întreaga economie românească, impunea realizarea unei clădiri special destinate acesteia. Prin urmare, în şedinţa sa din 3 octombrie 1881, Consiliul de administraţie a autorizat pe guvernatorul I.I. Câmpineanu să trateze cu Ministerul de Finanţe achiziţionarea terenului pe care se afla Hanul Şerban Vodă. Construit în anii 1683-1685, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi consolidat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), acest ansamblu arhitectural a fost principalul han al oraşului datorită mărimii sale şi al siguranţei oferite negustorilor în incinta de tip cetate cu ziduri pline spre exterior. În 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, într-o vreme când era aproape abandonat, hanul a trecut în proprietatea statului pentru că fusese închinat mănăstirii Cotroceni, o altă ctitorie a lui Şerban Cantacuzino. Cu imaginea lui de cetate orientală în mijlocul unui oraş care începea să se europenizeze, în ciuda deschiderii vitrinelor magazinelor spre străzile Smârdan şi Lipscani, Hanul Şerban Vodă nu a mai putut reveni la gloria de altădată. La 9 februarie 1882, era publicată în "Monitorul oficial", nr. 249/1882, Legea privind aprobarea vânzării către BNR a terenului numit Hanul Şerban Vodă, iar a doua zi guvernatorul BNR era autorizat de către Consiliul de administraţie ca, împreună cu împuternicitul Administraţiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, să se prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de cumpărare a terenului. În acelaşi timp, s-a dispus depunerea de către BNR a sumei de 800000 lei, contravaloarea terenului şi a clădirilor aflate pe el, la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Pentru stabilirea propriilor exigenţe, guvernatorul I.I. Câmpineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au vizitat bănci din străinătate cu intenţia de a constata progresele arhitecturii bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul încheiat cu Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului construcţiei palatului BNR. La 16 septembrie 1882, Consiliul General a analizat anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi arhitecţi francezi şi a aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada Lipscani, fiind respins cel în care faţada era către strada Smârdan. De asemenea, se decidea executarea planului definitiv şi a devizului lucrării. Un an mai târziu, Consiliul general aprobă planul definitiv şi trecerea la execuţia acestuia, achitând şi onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai fusese expus la Expoziţia Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri favorabile. În 1883, s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea terenului Hanul Şerban Vodă, iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficială a lucrărilor, prilej cu care în fundaţia clădirii s-a depus un document în care erau menţionaţi regele Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu şi membrii guvernului, conducerea BNR. În Darea de seamă anuală, Consiliul de administraţie aprecia că lucrările vor dura doi sau trei ani, fiind foarte importante atât ca întindere, cât şi din punctul de vedere al condiţiilor pe care trebuie să le asigure, având în vedere destinaţia clădirii. Ridicarea palatului a durat mai mult, întârzierea fiind provocată de războiul sârbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a determinat întreruperea exploatării şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca şi de dificultăţile reprezentate de organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea tratativelor pentru achiziţionarea materialelor, a instalaţiilor şi pentru încredinţarea lucrărilor de execuţie. De asemenea, nu de puţine ori, intemperiile vremii au avut şi ele rolul lor în amânarea executării lucrărilor. Administraţia BNR a avut în permanenţă în vedere multiplele aspecte, din care unele neprevăzute, ale unui astfel de proiect major, în care dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia să fie pusă de acord cu obiectivul realizării unei clădiri-emblemă pentru harta bucureşteană a construcţiilor cu destinaţie bancară. La 15 februarie 1884, Consiliul general a aprobat planul fundaţiilor Palatului BNR, prezentat de arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi un deviz provizoriu, potrivit căruia totalul cheltuielilor urma să fie de 2342577 lei, la care se adăuga suma de 157422 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. La 27 ianuarie 1884, E. Carada şi N. Cerchez au fost delegaţi de conducerea BNR să viziteze carierele de la Bahna din judeţul Mehedinţi, în vederea alegerii sortimentului de piatră potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea, Administraţia BNR a încheiat un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru furnituri în cantitate aproximativă de 2200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu preţul de 62 lei tona, şi 550 metri cubi de piatră de Cassis cioplită, cu 100 lei metru cub. Materialele urmau să fie predate la Giurgiu, cheltuielile de vamă şi transport de la Giurgiu la Bucureşti revenind băncii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat pentru supravegherea acestui transport. Dar, încă din luna mai, pentru urgentarea procurării cimentului necesar, Consiliul de administraţie a decis înlocuirea unei părţi a acestei comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de France şi Grenoble. Măsura de precauţie luată de conducerea BNR s-a dovedit a fi inspirată, căci, în toamna aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinţa băncii că, din cauza epidemiei de holeră din sudul Franţei, nu avea cum să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita rezilierea lui. Şi în privinţa pietrei pentru fundaţii şi socluri, s-a revenit asupra deciziei iniţiale, Consiliul de administraţie stabilind, la 29 aprilie 1885, să se întrebuinţeze piatră cioplită în locul celei brute, la preţul de cel mult 85 lei metru cub. Licitaţia organizată pentru achiziţionarea ferestrelor şi a parchetului era anulată de Consiliul general, care aproba, la 12 februarie 1886, suma de 68000 lei pentru a cumpăra prin "bună învoială" ferestrele şi recomanda reluarea licitaţiei pentru parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit, la 5 septembrie 1884, Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai multe case speciale şi, în urma examinării proiectelor de către arhitecţii băncii, cel mai avantajos a fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind de 120000 lei. Peste numai o jumătate de an, această firmă nu depusese cauţiunea şi informa că renunţă la lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea şi ventilarea Palatului, s-a încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din Viena, la preţul de 42745 florini sau 71242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20 martie 1885, Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat chestiunea grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi a pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să se ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce inspiră constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui Schneider de la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona grindă de fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel combinat "cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco pe chei la Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti cădeau în sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886, Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). De asemenea, urmau să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi uşile localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă. După executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către Andrei Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după trei modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile golurilor lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie lucrate din fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu miniu de plumb şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la dimensiunea cerută, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea vergelelor, ca şi secţiunea lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia respectate întocmai. Erau stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii predate în noiembrie 1886, iar restul comenzii în mai 1887. Dacă antreprenorul nu le respecta, BNR era în drept "fără nici o altă somaţiune sau altă formă de judecată să rezilieze contractul, refuzând lucrările fără nici o despăgubire pentru antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice daune ce ar proveni Băncii Naţionale pentru orice lucrare nepredată la termen". În acelaşi timp, Administraţia băncii a luat măsuri pentru organizarea licitaţiilor în vederea încredinţării executării diferitelor lucrări de construcţie. Astfel, pentru lucrările "de betonagiu", la 4 aprilie 1884, Consiliul de administraţie respingea toate ofertele şi restituia garanţiile depuse. La 25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia pentru zidăria de piatră şi cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general nu a avizat-o şi a solicitat Administraţiei să contracteze aceste lucrări "prin bună învoială" cu o întreprindere care cerea preţuri sub cele de la licitaţie. În această situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a aprobat contractele încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor de săpături şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni pentru Lucrări de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de piatră de la soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului, cu toate materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie 1887, locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar, şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie 1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu "desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea supraveghetorul lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe zi. În vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani, pronosticat pentru terminarea lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie întârzierile intervenite. E. Carada reitera în faţa Consiliului presiunile permanente ale Administraţiei băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care îşi adjudecase lucrările de zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul că "Administraţia a consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă şi mixtă în loc de piatră curată cum se contractase". În ciuda ameninţărilor cu rezilierea contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea de Construcţiuni nu a intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea lucrărilor obliga banca la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la care se adăuga insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural, Consiliul general aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească zidăria la nivelul etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul parţial zidit, urmând ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor (1887), a fost pus acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum se poate stabili din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 19 februarie 1889, în care se menţionează: "construcţiunea localului Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată, în părţile cele mai importante. Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind aşezarea aparatelor de încălzire, nu ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei luni chiar lucrările interioare, am fi putut a vă întâlni în noul nostru edificiu. În acest moment însă se lucrează cu activitate şi, în curând, Administraţia băncii se va strămuta în localul său definitiv". Tonul entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrărilor în 1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor două pavilioane terminale ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în caractere latineşti (MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina construirea Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a împrejurimilor clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul băncii. În vederea lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat Primăriei Bucureşti o porţiune de teren din proprietatea băncii, fără despăgubire, condiţionând ca terenul respectiv să servească doar în acest scop. Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 18 februarie 1890 indica iminenta mutare a serviciilor băncii în noul sediu: palatul "din Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune interioară ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria este deja [...] instalată în noul edificiu". În iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat în clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au arătat că, în ciuda faptului că s-au executat mai multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă pentru apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului în toată clădirea, grilajul de împrejmuire şi altele, valoarea totală a acestor cheltuieli nu a depăşit cu mult pe aceea preconizată de 2500000 lei. În cei şase ani cât a durat ridicarea Palatului, stricta supraveghere a elaborării proiectelor şi a executării acestora a fost îndeplinită, în numele Administraţiei BNR, de către directorul E. Carada. Unul din biografii său, Mihail Romaşcanu, descrie astfel implicarea lui: "cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica preţurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea şi aprobarea lui". Expresia deplină a caracterului de bancă conferit de monumentalitatea căreia i se asociază forţa expresivă dată de regularitate, echilibru, distincţie, masivitate şi deschiderea ponderată către stradă conferă Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat în arhitectura perioadei, putând fi comparat cu marile construcţii bancare realizate în Europa veacului al XIX-lea. Aşa cum se remarca de curând, "structura de rezistenţă şi materialele folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica cea mai modernă a sfârşitului de secol XIX" (N. Lascu). Astfel, utilizarea sistemelor tradiţionale, precum zidăria portantă şi boltirea zonei centrale a subsolului, este completată cu utilizarea consistentă a noilor materiale de construcţie, în special a metalului. În imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla deja clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile următoare, în jurul palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa, Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul chip european din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale, Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizată a arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile moderne româneşti nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea necesară pentru a se impune. Proiectul conceput de arhitecţi francezi şi pus în practică de arhitecţi şi ingineri români trebuia să corespundă unor multiple condiţionări, determinate de destinaţiile speciale ale spaţiilor unei clădiri bancare. Astfel, erau necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul (holul ghişeelor, în primul rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor (birouri de diferite categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte persoane din conducerea băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul publicului şi păstrarea valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor necesare. Gruparea acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să nu afecteze măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de asemenea, să ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce condiţionau posibilităţile de acces ale publicului şi ale funcţionarilor. Toate aceste elemente au fost subordonate principiilor arhitecturale ale stilului eclectic de factură academică. Preluând multiple elemente din arhitectura Renaşterii şi a Clasicismului francez, Palatul are o formă dreptunghiulară cu latura mare de 73 m (de-a lungul străzii Lipscani) şi cu cea mică de 52 m (pe strada Smârdan). Structura compoziţională generală este unitară, dar are şi rezolvări particulare pentru punerea în evidenţă a importanţei faţadei principale. Toate faţadele sunt organizate în două registre principale suprapuse: primul corespunde parterului şi are un nivel puţin înălţat de la sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul următor se realizează printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde restul înălţimii clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi tencuit pe celelalte. Faţada principală, orientată către strada Lipscani, a fost realizată din piatră de Rusciuc. Ea este evidenţiată atât prin înălţimea mai mare, cât şi prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. La fiecare colţ, volumul compact este marcat de câte un pavilion de formă pătrată, care avansează faţă de restul clădirii, contând în volumetria generală ca nişte turnuri ce sugerează forţa şi robusteţea construcţiei. Ele au o acoperire specială care preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă. Axul central de simetrie al clădirii este marcat prin decroşul subasmentului pe care sunt aşezate patru coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea elementului decorativ central este accentuată prin depăşirea cornişei generale. Acest element este înălţat printr-un grup sculptural alcătuit din două personaje (un bărbat şi o femeie), care încadrează lucarna în care se afla un ceas. Se presupune că autorul acestui grup statuar a fost Athanasie Constantinescu. Axul elementului central coincide cu intrarea principală, accesul fiind posibil pe uşa centrală prevăzută cu un fronton semicircular. La partea superioară, ceea ce corespunde etajului I, se află un balcon rezultat din avansul coloanelor. Aici se deschid cele trei uşi de dimensiuni egale şi cu decoraţiuni identice, precum şi, deasupra acestora, golurile în formă rotundă ale Sălii de Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la cele două pavilioane terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă de elementul central este marcată prin relieful mai redus, realizat prin angajarea la suprafaţa peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea acestor coloane creează trei deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare. Coloanele mediane susţin un balcon mic, care, la rândul lui, se sprijină pe două console viguroase ancorate pe cornişa care desparte cele două registre principale. Spaţiile laterale adăpostesc patru din cele şase sculpturi decorative ale faţadei, realizate în ronde-bose, care pun în evidenţă etajul nobil. Cele patru sculpturi sunt operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918), doi dintre cei mai reprezentativi artişti români ai epocii, şi înfăţişează patru personaje alegorice, care reprezintă Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), plasate central, iar lateral se află Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). Simbolistica lor comunică programul asumat de BNR de a susţine economia naţională. Golurile sunt dispuse echidistant şi ierarhizat. Ferestrele de la parter se termină cu ancadramente în semicerc, fiind decorate şi protejate cu grilaje a căror fină ţesătură este realizată din metal. Ferestrele ce se deschid în cele două balcoane ale etajului I au aceleaşi dimensiuni ca şi celelalte, dar ancadramentul lor beneficiază de o decoraţie suplimentară a frontonului. Celelalte 10 ferestre au, alternativ, frontonul triunghiular sau rotund, iar în partea de jos este prevăzut un registru de balustrade. Deasupra lor se află un registru secundar, separat de restul faţadei printr-o profilatură discretă, alcătuit din ferestre de dimensiuni mici, rotunde în zona celor trei balcoane şi pătrate în rest, care asigurau iluminarea podului. În urma intervenţiilor din anii 1929-1930, când s-a realizat al doilea nivel, în afara Sălii de consiliu, aceste ferestre asigură iluminarea noilor birouri. Pentru celelalte trei faţade s-au respectat principiile generale plastice, dar tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp, ele nu sunt identice, fiecare având nota sa de originalitate dată de soluţiile găsite pentru adaptarea la ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită şi se caracteriza, în primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei segment echivalent cu aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul general. Suprafaţa este ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele din colţ. În afara pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I, ferestrele au frontoane semicirculare, cele din registrul inferior fiind prevăzute cu grilaje. Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de dimensiuni mici şi au formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de la începuturi, imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii Băncii Naţionale. Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au un avans mai mare în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă de limita maximă a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente dreptunghiulare în zona pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind dublate de grilaje. Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona pavilioanelor, cu ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe latura vestică a construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente dreptunghiulare. La 11 iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o convenţie. Potrivit acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se deschidă o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului Karagheorghevici. Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către proprietatea Lahovary. De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va intra în categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi întreţinerea ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind suportate în părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce coincidea cu un portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată guvernatorului în curtea interioară. La nivelul parterului, se află dispuse ferestre cu frontoane dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au ancadramente triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în două balcoane mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel încât ies în evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior, corespunzătoare birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară. Pe lângă intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte două intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În direcţia vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la 28 septembrie 1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th. Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str. Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela" particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului Karagheorghevici. Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala ambilor riverani. Prin amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în suprafaţă de 56 m pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului Karagheorghevici contra sumei de 4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit, mai întâi, Karagheorghevici şi apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această stradă se întâlnea cu strada Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20, statuia lui Eugeniu Carada, realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea acesteia a fost făcută de sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă mare, acoperişul nu intră în competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă foarte mică este greu de perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci cupole, din care patru sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor decroşate din colţurile clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al Turnului Orologiului Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului, care era acoperit cu tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din tablă de ardezie. Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face articularea cu faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare, potenţează monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada Lipscani cuprinde o travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi alte două travee secundare. Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre travee asigură ritmul construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină monotonia. Tratarea arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în contrast cu bogăţia accentuată a decoraţiei interioarelor. 
Organizarea interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre strada Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare însă pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se concretizează într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi holul ghişeelor. De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află două curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a ilumina spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul era destinat relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample spaţii din clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se intră în două încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate Serviciului scont şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit, orientat perpendicular pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate cele două scări de acces la etaj.  Spaţiile destinate publicului sunt unificate atât prin casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin prezenţa aceleiaşi ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi peretelui, executate într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest element decorativ principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în evidenţă elementele de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt dispuse regulat pe toţi pereţii, inclusiv la colţuri. Intrările birourilor rezervate Bibliotecii şi Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare cu ancadramente terminate cu frontoane, plasate simetric între două coloane situate la o distanţă mai mare între ele. În spaţiul din care pleacă cele două scări de onoare se află două perechi de coloane adosate pilelor de zidărie. Limitele laterale ale spaţiului de trecere către ghişee este evidenţiat de coloanele duble dispuse de o parte şi de alta a părţii centrale. Aceste coloane au şi rolul de a îngusta unghiul vizual, disimulând vederea părţilor laterale ale rampelor scărilor. Cel mai important element al spaţiului interior dedicat publicului este Holul ghişeelor, care adăposteşte astăzi Muzeul BNR. Numit Sala de marmură, acest spaţiu are următoarele dimensiuni: cca 12,50 m lăţime, cca 21 m lungime şi cca 15 m înălţime la cota maximă a acoperirii. Configuraţia sa generală se datorează atât destinaţiei, cât şi tiparului epocii. Astfel, în secolul al XIX-lea, clădirile băncilor importante din Europa au preluat imaginea specifică burselor şi băncilor secolelor XVI - XVII din Anvers, Amsterdam şi Londra. Aceste instituţii aveau locurile de schimb organizate în jurul unei curţi interioare dreptunghiulare, descoperite, delimitate de parterul şi etajul I al clădirii.Arhitecţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au ajustat imaginea tradiţională într-o singură direcţie, acoperind, de regulă, cu structuri metalice tradiţionala curte interioară. Holul ghişeelor din Palatul vechi al BNR era înconjurat pe trei laturi de un spaţiu afectat funcţionarilor. Celelalte spaţii au fost rezervate funcţiunilor care nu presupuneau contactul cu publicul. Golul Holului cu ghişee de la parter este dezvoltat pe două niveluri şi este înconjurat pe trei laturi de o amplă galerie. Registrele decorative sunt prezente şi în Holul ghişeelor. La nivelul parterului, se remarcă succesiunea pilelor masive de zidărie, între care erau fixate ghişeele. În spatele fiecărei pile era montată o casă de bani, care, astfel, se afla la îndemâna funcţionarului de la ghişeu. Un buton decorativ fixat în zidărie pune în evidenţă axul pilelor, care sunt unite prin arce în formă de semicerc. Registrul al doilea, ce corespunde etajului I, cuprinde grupuri de coloane duble, în stil compozit, situate la distanţe egale, unite în partea superioară prin arce în formă de semicerc. Acest registru se termină cu o cornişă bine evidenţiată, care face distincţia între tratarea pereţilor şi aceea a acoperişului. Fermele metalice care o alcătuiesc sunt disimulate în decoraţia abundentă a stucaturii, prin arce fin decorate ce ritmează suprafeţele decupate din bolţi cu muchii ieşite. Prin intermediul unor steme bogat decorate, sprijinite lateral de câte două personaje feminine, la rândul lor, arcele se reazemă pe cornişa etajului I. În faţa stemelor cu însemnele băncii, la colţurile sălii se află câte un vultur. Deasupra cornişei se află şi un registru secundar de lunete, care, împreună cu un mare luminator, dispus în centru, asigură iluminarea holului. La parter se aflau şi alte spaţii destinate birourilor care nu presupuneau contact cu publicul: sala pentru imprimarea biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de serviciu (latura Carada). În vestibul, două sculpturi realizate în atelierul A. Durenne Sommevoire, care reprezintă personaje feminine ţinând cu ambele mâini, deasupra capului, câte un corp de iluminat, marchează pornirea rampelor celor două scări către următorul etaj. La nivelul podestului intermediar, fiecare scară continuă cu două rampe, de o parte şi de alta. De asemenea, se menţine decorarea parietală cu pilaştri angajaţi. Cu ultima treaptă se termină şi spaţiul luminos, asigurat de ferestrele orientate către una din curţile interioare. Pe balustrada cu decoraţii minuţios realizate, au fost aşezate două steme cu însemnele heraldice ale provinciilor istorice ce alcătuiau Regatul României în momentul edificării construcţiei: bourul Moldovei, acvila Munteniei, leul Olteniei şi cei doi delfini afrontaţi ai Dobrogei. La nivelul podestului intermediar al scării din partea dreaptă, se află placa din piatră de Baschioi cu numele celor 21 de funcţionari BNR morţi pe câmpurile de onoare ale Războiului Reîntregirii. Acest tip de piatră fusese folosit şi la Palatul Regal şi se armoniza cu arhitectura băncii. Adaptată stilului clădirii şi "încastrată în zidurile acestei vechi instituţii, la răspântia serviciilor ei", placa comemorativă a fost realizată de arhitectul Radu Dudescu şi inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data armistiţiului de la Compiegne, care pusese capăt Primului Război Mondial), în cadrul unei ceremonii special organizată, la care au participat guvernatorul Mitiţă Constantinescu, membrii Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai guvernului. Deasupra rampei centrale se afla câte un luminator, înlăturate de lucrările ulterioare, astfel încât, astăzi iluminarea naturală se realizează numai prin intermediul ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două scări monumentale asigură accesul la etajul I, care este nivelul nobil al Palatului. Aici se aflau: Holul de onoare, Sala Consiliului de administraţie, Biroul guvernatorului, birourile altor membri ai conducerii băncii şi sălile de recepţie. Tratarea arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea decoraţiei parietale şi a plafonului, continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis al etajului I începe cu o porţiune de perete în care au fost plasate, simetric, câte o uşă cu ancadrament. În partea centrală a holului se află intrarea în Sala Consiliului de administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte un arc. Intrarea în Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o parte şi de alta a peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate două nişe în care sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter, realizate de acelaşi autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă ramurilor economiei româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de semicerc, în care se află un ceas şi o laborioasă decoraţie în basorelief. Sala Consiliului de administraţie are cele mai pretenţioase decoraţii dintre toate încăperile băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au adăugat puternice accente baroce. Decoraţia este asigurată de pilaştrii angajaţi, de stucatura şi capitelurile aurite. Uşile, complet vitrate, care se deschid spre strada Lipscani şi către încăperile vecine, sunt încadrate de o ornamentaţie bogată, cu elemente decorative de natură vegetală în stil neoclasic, fiecare având un ancadrament puternic profilat, terminat cu frontoane. Chenare de mari dimensiuni subîmpart peretele dinspre Holul de onoare, precum şi partea centrală a celor laterali. Traveea mediană este rezervată intrării principale, iar în celelalte chenare se află patru tablouri de dimensiuni mari, comandate de Consiliul de administraţie, la 11 iunie 1890, celor mai importanţi artişti plastici ai momentului: Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea, Eugen Voinescu. Compoziţie de mari dimensiuni (2,50m x 3,50m), intitulată La secerat sau Rodica, pictura din stânga intrării a fost realizată de Nicolae Grigorescu (1838-1907) în 1894, în perioada târzie a creaţiei sale. Rodica înfăţişează o scenă la munca câmpului, respectiv la secerat, accentul căzând pe un personaj feminin, aflat în prim plan, care domină compoziţia. În dreapta intrării, se află o marină de dimensiuni aproximativ identice, pictată, tot în 1894, de Eugeniu Voinescu (1842-1909). Pictând din pasiune şi nu ca urmare a unei pregătiri academice, E. Voinescu, consulul României la Odessa şi discipolul lui Aiazovski este unicul autor român de tablouri cu o astfel de tematică. Aici se crede că este vorba de o scenă din portul Constanţa. Pereţii laterali sunt ocupaţi, în zona lor centrală, cu două picturi alegorice ale lui G. D. Mirea (1852-1934): Mercur şi Prometeu, realizate într-o manieră academică de influenţă barocă, probabil în 1891. Sub aceste tablouri pe suport oval, se găsesc două şemineuri decorative, lucrate în lemn cu grilaje metalice. La partea superioară a sălii se află cornişa puternic profilată, care cuprinde şi golurile circulare ale ferestrelor dinspre Lipscani. Plafonul este decorat asemănător Sălii ghişeelor. Un valoros candelabru completează ambientul. În stânga Sălii de Consiliu, se află Biroul guvernatorului în care tratarea parietală este mai reţinută, materialele şi culorile folosite provenind dintr-o gamă mai deschisă, ceea ce creează un agreabil contrast între cele două săli. Galeria ce înconjoară pe trei laturi golul Holului ghişeelor adăpostea birourile Serviciului contabilităţii (aripa Smârdan) şi locuinţa guvernatorului (aripa Carada). Locuinţa guvernatorului avea un acces separat în clădire, cuprindea mai multe încăperi, inclusiv o bibliotecă personală, deservite de un coridor lung, şi era luminat prin curtea interioară. Subsolul era rezervat spaţiilor destinate tezaurului, inclusiv pentru depozitarea valorilor populaţiei, precum şi pentru anexe (ateliere de întreţinere, depozite, magazii). Tratarea interioarelor a fost subordonată compoziţiei planimetrice generale, caracterizată prin ierarhizare şi gradarea strictă a efectelor spaţiale. Spaţiile publice şi de reprezentare au beneficiat de o remarcabilă rezolvare plastică. Particularităţile decorative ale fiecărui spaţiu nu anulează coerenţa ansamblului. Rolul din ce în ce mai important al BNR în economia naţională, extinderea operaţiunilor sale şi creşterea numărului funcţionarilor au făcut ca spaţiile Palatului de pe strada Lipscani să devină insuficiente. De aceea, Administraţia Băncii a acţionat în două direcţii: a transformat interiorul Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de birouri în clădirile învecinate special achiziţionate. Prima modificare majoră a interiorului a avut loc în 1915, când s-a renunţat la ampla galerie de la etajul I, care înconjura pe trei laturi Holul ghişeelor, pentru a fi transformată în două birouri mari. Cu acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce închide noul spaţiu de lucru, care, astfel, era separat de Sala ghişeelor. După ce în anii 1916-1918, Palatul a fost ocupat de armata germană, în 1920, au fost reluate lucrările, mai ales că, după Unirea de la 1918, funcţionarea BNR trebuia să se racordeze la noile realităţi economice şi politice. În toamna anului 1923, BNR a cumpărat două clădiri situate în apropiere: imobilul Zaharia, aflat la intersecţia străzii Doamnei cu strada E. Carada, şi imobilul Teatrului Modern, de la intersecţia străzii E. Carada cu strada Băncii Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru funcţiunile băncii, iar în 1926 Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului I cu Palatul vechi printr-o pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil Prager. În anii 1929-1930, au avut loc cele mai consistente transformări ale Palatului. Acestea au constat în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate locuinţelor, prin renunţarea la vastul apartament al guvernatorului, pentru care s-au cumpărat, la interval de mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă (în care s-a mutat I.G. Bibicescu) şi vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 39, primul guvernator care a locuit aici fiind D. Burillianu; galeria de la etajul I, care înconjura Holul ghişeelor, a dobândit forma definitivă, existentă astăzi; cele trei aripi secundare au fost înălţate cu un al doilea nivel, destinat în întregime birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus lucrări inginereşti complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi completat cu un altul, turnat în beton armat, calculat pentru a suporta sarcinile noi. Luminatoarele scărilor de onoare şi cel din faţa Sălii de Consiliu au dispărut. Iniţial, diferite, înălţimile aripilor clădirii au fost unificate la nivelul cornişei aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. Pentru faţadele secundare s-a folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind terminată prin translatarea la noua cotă a cornişei originale. În urma acestor intervenţii, Palatul vechi a dobândit un volum compact, a cărui masivitate degajă o forţă considerabilă.
Fondul Monetar Internațional (FMI) este o organizație internațională 
cu 188 de state membre, ce a fost constituită prin Tratatul de la Breton woods din iulie 1944, având ca scop principal promovarea unei economii mondiale sănătoase. Acest acord a condus la înființarea Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD, cunoscută și sub numele de Banca Mondială) și Fondului Monetar Internațional. Aceste instituții sunt cunoscute drept gemenii Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referință standard aurul, dolarul fiind singura monedă convertibilă în aur. FMI are ca scop principal promovarea cooperării monetare internaționale, garantarea stabilității financiare, facilitarea comerțului internațional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forței de muncă, la stabilitate economică și combaterea sărăciei. Obiective principale ale FMI sunt:
  • promovarea cooperării monetare internaționale și a stabilității valutare
  • stimularea creșterii economice
  • asigurarea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncă
  • acordare de asistență financiară temporară pentru țările care se confruntă cu dezechilibre ale balanțelor de plăți.
Funcții FMI sunt:
  • monitorizează acțiunile și politicile economice și financiare din țările membre, precum și la nivel global
  • acordă asistență tehnică
  • creditarea țărilor membre cu dezechilibre în balanța de plăți
Resursele fondului sunt asigurate din contribuția statelor membre, prin plata unor cote în funcție de puterea economică a fiecărei țări. Fiecare stat achita cota sa la Fond în proporție de 25% într-una dintre valutele acceptate pe plan internațional (dolarul american, euro, yenul japonez sau lira sterlină) sau în DST iar restul de 75% în moneda națională. Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani. Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar și Monetar Internațional și Consiliul Director. În vârful structurii organizaționale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniștrii de finanțe din fiecare dintre cele 188 de state membre. Toți guvernatorii se întâlnesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a FMI și a Băncii Mondiale. România a devenit membră a Fondului Monetar Internațional la 15 decembrie 1972. Începând cu 1975 și până în prezent (2019) România a obținut de la Fondul Monetar Internațional 13 împrumuturi, toate au fost acorduri de tip Stand-By. Primul împrumut acordat de Fondul Monetar Internațional României, a fost de tip Acord aprobat la 3 octombrie 1975 și finalizat la 2 octombrie 1976. România a primit 95 milioane de DST (drepturi speciale de tragere). În total România a primit doar 817,5 milioane DST. Sediul central al FMI este în Washington DC – SUA.
Banca Mondială este o bancă susținută cu finanțări internaționale care oferă asistență și tehnică țărilor sărace. Grupul Băncii Mondiale este o instituție formată din alte cinci bănci financiare internaționale, și anume:
  • Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare - BIRD (International Bank for Reconstruction and Development)
  • Corporația Financiară Internațională - IFC (International Finance Corporation)
  • Asociația Internațională de Dezvoltare - IDA (International Development Association)
  • Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor - MIGA (Multilateral Investment Guarantee Agency)
  • Centrul Internațional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investițiilor - ICSID (International Center for Settlement of Investments Disputes).
Fiecare instituție are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei și îmbunătățirea condițiilor de viață pentru populația din statele în curs de dezvoltare. Acordarea creditelor de către BIRD este finanțată în principal prin emiterea de obligațiuni (obligațiuni cotate AAA) pe piețele financiare internaționale. BIRD se finanțează, de asemenea, prin împrumuturile acordate din propriul capital. Capitalul BIRD se formează prin contribuțiile celor 189 de state membre și prin acumularea de rezerve.Resursele BIRD asigură cheltuielile de funcționare ale Băncii Mondiale și pot contribui la finanțarea IDA. Resursele IDA se constituie o dată la trei ani prin contribuțiile a 52 de state donatoare. Fonduri adiționale sunt generate de rambursarea împrumuturilor (fără dobândă) acordate pe termen de 35-40 de ani. BIRD și IDA acordă împrumuturi de două tipuri: pentru  investiții și pentru politici de dezvoltare; Împrumuturile pentru investiții au drept scop achiziționarea de către state a unor bunuri, lucrări sau servicii, pentru proiecte de dezvoltare în domenii variate. Împrumuturile pentru politici de dezvoltare (cunoscute anterior sub denumirea de împrumuturi de ajustare structurală) urmăresc finanțarea politicilor statelor în domeniul reformelor instituțională; Statele debitoare formulează cererile pe baza unui proiect, care este evaluat de Banca Mondială din punct de vedere economic, financiar, social și al mediului.

xxx

"BASM POLITIC"
O CARICATURĂ DE
MARGARETA CHITCATII
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

O MEDALIE 
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL ARGEȘ

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa". 

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.  
ARO 24
ARO 24 a fost o gamă de vehicule de teren fabricate începând cu anul 1972 de către Întreprinderea de Automobile ARO din municipiul Câmpulung Muscel, județul Argeș.Producția aceste serii de vehicule de teren a fost sistată în anul 2006. În realizarea acestui model de automobil inginerii români s-au inspirat dupa FIAT Campanola, care la rândul sau a fost inspirat după Jeep Wilys. Primul model al seriei a fost 240, un model decapotabil, cu 2 usi, prelata, suspensie independenta, la partea față, cutie de viteze cu 4 trepte, cutie transfer, tracțiune integrală, motor nou, de 2500 cmc, 75 cp, deși primele modele aveau motor de la IMS 461. Suspensia independentă era o noutate pe autovehicule de teren la acele vremuri. Exporturile au început după anul 1973, însă modelele de export aveau alte motoare pentru a corespunde normelor de poluare. În anul 1975 este lansat modelul 241,un model decapotabil de această dată cu 4 usi, este lansat modelul 243, un model cu caroserie spate complet închisă, asemănător cu 240. Acest model avea optional geamuri, si avea in total 8 locuri sau perete despărțitor și spațiu de marfă. În anul 1976-1977 sunt lansate și modelele 244, cu 5 uși, și modelul 320, care este de fapt o camionetă bazată pe un sasiu lungit al Aro 24. Aceste modele au fost fabricate de către Rocar. In anul 1975 este lansat și modelul 242, o camionetă derivată din modelele 240/243. În anul 1984, este adoptată o nouă mască de plastic, care avea fie 2 faruri rotunde ( modelele 243 in special), 4 faruri rotunde ( in special pe 244), si 2 faruri rectangulare tip dacia 1300 ( 241,242 dar si 243,244).  Primele Aro seria 24 aveau faruri rectangulare tip Dacia 1300 și lămpi stop tip camion Bucegi, dar în anul 1976, se adoptă faruri de la camionul bucegi si un nou model de lămpi de stop. In anul 1984 este introdusă o nouă plansa de bord, precum și noi aparate de bord, de exemplu tabloul de bord de la Dacia 1310. În anul 1978 sunt introduse primele motoare diesel Brasov D127, capacitate 3100 cmc și 68 cp, având o viteză maximă de 110 km/h. În anul 1985 se introduce și cutia de viteze în 5 trepte, precum și opțional frână disc la roțile din față. Acest studiu a fost efectuat încă din anul 1978. În anul 1985 este lansat și motorul Diesel Câmpulung D27, cu o capacitate de 2,6 l, 69 cp, injecție indirectă și care putea atinge viteza de 115 km/h, dar acest motor nu a fost foarte apreciat deoarece avea probleme de pornire pe timp de iarnă. În anul 1990 se fac studii pentru introducerea unor noi motoare. Este restilizat în anul 1994, cu o mască ușor alungita, stopuri oltcit, și pe lângă motoarele românești sunt introduse noi motoare de la producători celebrii cum ar fi Perkins, Cossworth Ford, VM Motori, Renault, Peugeot-Indenor, Toyota, Andoria. Aro 24 a fost bine primit la export atât în țările din lagărul socialist cât și în țările capitaliste. De asemenea a participat și la raliuri Paris Dakar, a fost exportat și în Africa, India, SUA și America de Sud. A fost fabricat în Spania , Portugalia sub numele de Hisparo respectiv Portaro. În Germania a avut succes probabil din cauză că modelul concurent Mercedes G Klasse avea un pret prohibitiv și nu era disponibil pentru persoane particulare în primă fază. Din gama automobilului ARO 24 fac parte următoarele modele:
  • Aro 240 (2 uși, decapotabil)
  • Aro 241 (4 uși, decapotabil)
  • Aro 242 (2 locuri, 2 uși, benă)
  • Aro 243 (8 locuri, 3 uși)
  • Aro 244 (5 locuri, 4 uși)
  • Aro 246 (7 locuri, 5 uși)
  • Aro 263 (8 locuri, 3 uși; model bazat pe versiunea 243 având ampatamentul mărit de la 2350 mm la 2600 mm)
  • Aro 264 (5 locuri, 4 uși; model bazat pe versiunea 244 având ampatamentul mărit de la 2350 mm la 2600 mm și elemente de caroserie împrumutate de la Dacia. Aro 264 s-a adresat pieței americane)
  • Aro 266 (7 locuri, 5 uși; model bazat pe versiunea 246 având ampatamentul mărit la 2600 mm)
Uzinele mecanice Muscel,
 denumirea alternativă Uzinele ARO din municipiul Câmpulung Muscel, județul Argeș au fost un important producător de vehicule de teren din România. Istoria uzinei Aro începe în anul 1895 când, datorită amplasamentului propice, se construia o fabrică de hârtie și celuloză a companiei Letea Bacău. Fabrica și-a încetat activitatea în anul 1899, iar în anul 1933 a fost dezafectată. Între anii 1941 - 1944 locul a fost folosit ca depozit pentru materiale de către armată iar din 1944 timp de aproape un an aici a funcționat o secție de pale de elice pentru avion aparținând Fabricii I.A.R. Brașov. Între anii 1945 - 1950 aici s-au executat reparații ale mijloacelor de transport ce aparțineau armatelor române și ruse. După 1950, timp de 3 ani s-au produs lacăte, vermorele și pompe de stropit pentru agricultură și viticultură.În 1953 fabrica s-a reprofilat pe producția de motociclete, producând un număr total de 12 unități din modelul IMS 53. Din anul 1957 încep să se producă piese de schimb auto (cutii de viteze și motoare), an care coincide cu demararea fabricării autoturismelor de teren IMS 57, M59 și M461. S-au produs peste 380000 de vehicule, dintre care două treimi au fost exportate în peste 110 țări (înainte de anul 1989 - 90% din producție a fost exportată). În anul 2003 la Câmpulung Muscel s-a produs ultimul automobil de teren, iar în Cehia s-a fabricat până în anul 2013.
Auto Dacia - România
Auto Dacia a fost o întreprindere specializată de comerț exterior cu sediul în municipiul Brașov, în subordinea Centralei Industriale de autocamioane și turisme din Brașov. Prin Decretul nr. 21 / 1977 această întreprindere s-a reorganizat în:
  • Întreprinderea specializată de comerţ exterior "AUTOEXPORTIMPORT", cu sediul în municipiul Braşov, în subordinea Centralei industriale de autocamioane şi turisme Braşov de sub îndrumarea şi controlul Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini;
  • Întreprinderea specializată de comerţ exterior "AUTO-DACIA", cu sediul în municipiul Bucureşti, în subordinea Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini.
Rezultă deci că Întreprinderea Auto Dacia comercializa automobile, piese auto, mașini unelte și instalații pentru industria de automobile.
Fabrica piese auto și produse metalice Pitești
Fabrica de piese auto și produse metalice din municipiul Pitești a fost un important obiectiv industrial al județului Argeș. Odată unul dintre cele mai industrializate judeţe ale României, Argeşul se află acum în moarte clinică din punct de vedere economic. Despre privatizările eşuate în Argeş se pot scrie romane. Falimentară și falimentată timp de peste 32 de ani, dintr-o industrie care mergea cu motoarele turate la maxim, până în 1989, s-a ales praful. Multe fabrici, printre care și Fabrica de piese auto și produse metalice din Pitești, adevărate branduri naţionale, au ajuns azi nişte ruine. Vândute la preţuri de nimic, cârdăşiile între politicienii argeşeni, de după 1989, şi diverse personaje din mediul de afaceri, licitaţiile trucate sau lipsa de viziune, au dus la ratarea unor privatizări de succes în industria judeţului. Practic, statul a fost înlăturat de la conducerea întreprinderilor, iar noii patroni au profitat de privatizarile “cu cântec” pentru a distruge tot ce înseamna economie. Rezultatele nu au întârziat însă să apară: zeci de mii de locuri de muncă au dispărut, iar Argeşul s-a umplut de şomeri şi pensionari precoce.
Insigna - Șofer de frunte 
I.T.A. Argeș (Întreprinderea de Transporturi Auto)
Autotransport - C.T.A. - M.T.Tc.
(Centrala Transporturilor Auto) 
(Ministerul Transporturilor și Telecomunicațiilor) 
În timpul regimului comunist s-a instituit un amplu sistem de insigne și medalii prin care se încerca mobilizarea tuturor categoriilor de oameni ai muncii, pentru obținerea de rezultate și mai bune în activitatea fiecăruia Aici se încadrează și insigna Șofer de frunte, emisă de I.T.A. (Întreprinderea de Transport Auto Argeș). Baterea și conferirea acestui gen de insigne era una din căile și mijloace la îndemână pentru convingerea-impunerea-schimbarea conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului. Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate din metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. Odată cu dezvoltarea economică şi socială continuă a oraşului Piteşti, s-a impus ca o necesitate apariţia serviciului de transport călători. Din punct de vedere istoric, ca precursor al acestui serviciu de transport călători, în secolul XIX şi la începutul secolului XX, a existat transportul cu mijloace cu tracţiune animală de tipul birjelor, trăsurilor sau „camioanelor”. În anul 1910 s-a întocmit un plan de sistematizare a oraşului, în care se avea în vedere dezvoltarea reţelei stradale şi refacerea infrastructurii existente la unele străzi şi a bulevardului Elisabeta Doamna în vederea, printre altele, şi a introducerii a două linii de tramvai, dar războiul balcanic şi primul război mondial au împiedicat realizarea acestor proiecte. Primul transport de călători din Piteşti s-a făcut începând cu 1945. În Piteşti activitatea de transport cu autobuze era concesionată unor societăţi particulare care deţineau garaje unde parcau autobuzele şi se efectuau lucrări de reparaţie şi întreţinere. Transportul cu tracţiune animală a coexistat cu cel auto până în jurul anului 1960, când au dispărut şi ultimele birje şi trăsuri desfiinţându-se şi întreprinderea de transporturi hipo (1961). La data de 11 iunie 1948 a avut loc naţionalizarea mijloacelor de transport aparţinând concesionarilor particulari. În 1948, în Piteşti lungimea totală a străzilor de 53 km, dintre care doar 20% erau pavate corespunzător. Anii 1949 şi 1950 au fost primii ani de economie planificată, situaţia fiind totuşi în mare parte în limitele de la naţionalizare, fără creşteri spectaculoase, poate şi datorită perioadei de transformări politice şi de cristalizare a noilor structuri de conducere la nivelul oraşului., ca de exemplu, formarea în aprilie 1949 a Comitetului Orăşenesc Provizoriu şi apoi constituirea.  În anul 1950 a luat fiinţă Secţia de Transport în Comun Piteşti, care avea sediul în Piteşti, şi prima autobază în zona „Târgului săptămânal”, de pe strada Craiovei (cam în zona în care azi se intersectează Calea Craiovei cu strada Exerciţiu), apoi în strada Târgul din Vale, nr. 25 şi care funcţiona în cadrul Întreprinderii de Gospodărie Orăşenească (I.G.O.) ce se afla în subordinea Sfatului Popular Orăşenesc Piteşti (Consiliului Local Piteşti). Obiectul de activitate, transportul în comun de călători, se desfăşura pe raza oraşului Piteşti, având ca dotare 4 autobuze care aparţinuseră unui concesionar particular, Vişineanu Andrei care desfăşura în afară de transportul urban de călători în oraşul Piteşti şi transport de persoane cu autobuzul pe liniile Piteşti-Bucureşti şi Piteşti-Râmnicu Vâlcea. Tot în acest an, pe data de 1 octombrie 1951 s-a cumpărat şi primul autobuz al noii societăţii, tip SKODA R.O.706, care a circulat până la casare, în anul 1978. Deci activitatea se desfăşura în 1951 cu un număr de 5 autobuze. Iniţial s-a început cu un singur traseu, Gară Sud – Centru – Tipografie Găvana, ulterior dezvoltându-se o reţea de trasee noi. În 1950 lungimea traseelor era de 4 km, iar numărul de călători transportaţi era de 30.000. Traseele pe care se desfăşura acest transport erau în principal cele ce făceau legătura Gară Sud, Centru, Găvana, Ştefăneşti etc. Concomitent au apărut şi primele norme republicane de consumuri de de combustibili, lubrifianţi, anvelope, piese şi de efectuare de reparaţii, revizii etc.Între anii 1961-1965 s-au extins traseele de transport ale autobuzelor, lungimea acestora crescând la 55 km în 1965 şi a crescut numărul de maşini din dotarea societăţii de transport local în special datorită dezvoltării urbane prin construcţia de cartiere noi şi extinderea sau apariţia de zone industriale noi. În anul 1969, prin reorganizarea I.G.O. secţia de transport local îşi schimbă denumirea în Întreprinderea de Transporturi Piteşti (I.T.P.). În anul 1969, în luna octombrie, sediul întreprinderii a fost mutat pe str. Depozitelor nr. 2, odată cu punerea în funcţiune a unei noi autobaze complet utilată, proiectată să corespundă cerinţelor de transport ale noii dezvoltări urbane. În 1970 în Piteşti existau 97 km străzi din care 53 km modernizaţi, iar populaţia oraşului era de 74.237 locuitori şi împreună cu comunele suburbane 110.256 locuitori. Transportul urban se asigură cu 177 autobuze scurte şi 32 taximetre, lungimea traseelor fiind de 220 km cale simplă, reţeaua de transport cuprinzând şi trasee spre Bascov, Bradu, Ştefăneşti, Mărăcineni, Colibaşi, Racoviţa, Valea Ursului, Goleşti, Valea Mare, Ciocănai etc. Din luna mai a anului 1973, se înfiinţează Întreprinderea Judeţeană de Gospodărie Comunală şi Locativă Argeş ( I.J.G.C.L.). În această perioadă după primul şoc petrolier din anul 1974 a apărut nevoia de reducere a consumurilor de combustibili fosili şi s-a cerut un proiect de introducere a transportului electric, respectiv a tramvaiului, în anul 1976 elaborându-se un studiu de fezabilitate şi oportunitate, dar la care s-a renunţat pentru a se elabora un alt studiu privind introducerea troleibuzului pe axa Bascov – Centru – Arpechim pentru care s-au şi executat anumite lucrări de infrastructură. Datorită costurilor relativ ridicate s-a renunţat şi la acest proiect adoptându-se soluţia cu alimentare de gaz metan care a fost folosită pe scară largă aproape zece ani cu reduceri semnificative de consumuri de motorină. Acest tip de transport gen G.P.L. era ecologic şi eficient din punct de vedere al preţului de cost al combustibilului.
Expoziția agricolă, comercială și industrială din Pitești - 1927
Pentru merit și progres
Această medalie este opera 
renumitului gravor român - Carnioll fiul
În perioada interbelică s-a împământenit obiceiul de a se organiza anual în diferite zone (orașe) din țară expoziții pe teme de agricultură, industrie și/sau comerț. Aici se încadrează și Expoziția agricolă, industrială și comercială din orașul Pitești, din anul 1927. De pe avers atrage atenția stema mică a Regalului României. Pe avers se disting: un plug – simbolul agriculturii, un ciocan și o nicovală – simbolul industriei și caduceul – simbolul comerțului. 
Undeva la mijloc este reprezentată acvila cu aripile desfăcute și crucea în cioc – stema provinciei românești Țara Românească.
ț
Insigna regalistă 7 ani vechime - Regimentul 36 Artilerie Pitești
Produsul medalistic de mai sus este o insignă regalistă de vechime șapte ani. Insignele militare regaliste pentru vechimea de șapte ani contineau simboluri ale regalităţii şi se deosebeau de la o unitate la alta, pe când în regimul comunist, dar şi în prezent se emiteau şi se emit însemne (ordine sau medalii) unice, ca reprezentare grafică, pe toata armata, împărţite în trei clase (1, 2 şi 3) pe care se înscria şi se înscrie vechimea neîntrereupă în muncă de 5, 10, 15, 20 de ani sau mai mult. Este necesar de precizat că acordarea acestor însemne de vechime era însoţită şi este însoţită de o mică majorare a retribuţiei lunare sau de o avansare în grad la exceptional (dacă persoana era bine văzută, a se înţelege - apreciată, de către şefi. 
Regimentul 36 Artilerie Obuziere s-a înființat în anul 1919 în garnizoana Turnu Severin iar în data de 26 iulie 1944 a devenit regiment antitanc (R 36 Art AT) din structura Diviziei 18 Infanterie. Artileria este arma destinată pentru sprijinul cu foc al operațiilor forțelor luptătoare, constituind mijlocul principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre și de la suprafața apei. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forţele militare convenţionale în Europa stipulează că: termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect. Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare proiectile reactive cu calibru de 100 mm și mai mare. 
Municipiul Pitești este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Argeş, România, având o populaţie de aproximativ 172000 de locuitori. Orașul are renumele de orașul lalelelor, aici fiind găzduită anual o importantă manifestare cultural artistică sub genericul - Simfonia lalelelor. Piteștiul a fost reședința temporară a voievozilor Basarab Țepeluș cel Tânăr, Mihnea cel Rău și Vlad cel Tânăr. Orașul s-a dezvoltat în mod gradat, de la sat și târg ajungând la titlul de oraș, dobândit la începutul secolului al XIV-lea. Prima atestare documentară datează din data de 20 mai 1388 când domnitorul Mircea cel Bătrân întărește Mănăstirea Cozia, „o moară în hotarul Piteștilor". Deasupra am postat stemele de la 1715, interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Piteşti, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din orașul Pitești, din vremuri diferite.
Gara
Palatul Administrativ
Foișorul de Foc
Halele
Monumentul veteranilor
Camera de Comerț
Biserica catedrală Sfântu Gheorghe
Biserica Sfânta Vineri 
Biserica Sfânta Nicolae
Liceul I.C.Brătianu
Argeș este un judeţ situat în regiunea Muntenia din România. Are o suprafaţă de 6862 kilometri pătrați, numără aproximativ 650000 de locuitori și are reședința în municipiul Pitești. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 3 municipii - Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, 4 oraşe - Costești, Mioveni, Topoloveni, Ștefănești și 95 de comune. Deasupra am postat harta şi stemele interbelică, comunista şi actuală ale judeţului Argeş, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, precum și câteva trimiteri poștale ilustrate.
Vederi - Dragoslavele
Poșta - Curtea de Argeș
Cercul militar - Câmpulung Muscel
Biserica - Lerești 
Prefectura - Câmpulung Muscel 
Biserica de lemn - satul Jgheaburi
Gara - Curtea de Argeș
Vederi - Arefu
Vederi - Dâmbovicioara
Lacul Vidraru

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE
PE BANCNOTELE LUMII
Leonardo da Vinci, pictor, sculptor, arhitect, 
muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, 
cartograf, botanist și scriitor italian, 
a trăit între anii 1452 - 1519
Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză
Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 26.01.2023

Niciun comentariu: