Epaminonda's Blog.....: PERNINK

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea cehă PERNINK, denumire germană

BARRINGEN, regiunea KARLOVY VARY, din vremuri diferite,

câteva trimiteri poștale ilustrate și o insignă locală.

Piața

Gara

Viaductul

Biserica

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Insignă locală ansamblu muzical

xxx

"SPECIE NOUĂ"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Sfântul Apostol Petru - Sfinți români ortodocși

Sfântul Apostolul Petru a fost un pescar evreu, unul din primii discipoli ai lui Isus din Nazaret și este considerat, în mod tradițional, ca unul dintre cei doisprezece apostoli. El s-a născut în anul 1 Î.Hr. la Betsaida (nordul Israelului) și a decedat în anul 65 D.Hr. la Roma. A fost fratele mai mare al apostolului Andrei. Tradiția bisericească îl consideră drept primul episcop al Romei, asupra consecințelor care decurg din acest fapt existând divergențe între bisericile catolică și ortodoxă. Numele său inițial a fost Simon Bar Yona. Conform evangheliștilor Marcu, Luca și Ioan, Isus l-a numit "piatră" (în aramaică "Kefa"), nume consemnat sub forma Πετρος în greacă și tradus în latină ca Petrus. După moartea lui Isus pe cruce Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunități iudeo-creștine din Ierusalim. El era de părere că numai evreii pot fi convertiți la creștinism. Ca urmare a avut unele controverse ideologice cu Apostolul Pavel, care susținea ideea universalității noii credințe, a necesității răspândirii noii religii și la alte popoare, nu numai la evrei. În anul 44, la ordinul regelui Irod Agrippa I (40-44 d.Hr.) Petru a fost arestat, a fost ținut în lanțuri, între alți doi deținuți, dar eliberat, în mod miraculos, de un înger (Faptele Apostolilor, 12). După ce Iacob cel Tânăr a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Ierusalim, Petru a făcut o călătorie la Antiochia (Turcia de azi), după care i s-a pierdut, pentru o vreme, urma. Ajuns la Roma în jurul anului 57 e.n., Petru a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Roma, unde l-a reîntâlnit pe Pavel. Se știe că ambii apostoli au fost arestați în timpul represiunilor anticreștine declanșate de împăratul Nero, după incendierea Romei în anul 64 e.n. Se zice că ar fi fost ținuți închiși în „Carcera Mamertinică”, situată între Capitoliu și Forumul Roman. Carcera consta din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 „Tullianum”). Mai târziu capela amenajată în „Tullianum” a primit numele de „San Pietro in Carcere” - „Sf. Petru în Carceră”. Conform scrierii Acta Petri din secolul al II-lea, Petru a fost condamnat la moarte și executat prin crucificare cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul răstignirii lui Isus, în jurul anului 67 e.n., lângă fostul circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, și îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriți, de lângă șirul de cavouri ale unor cetățeni romani mai bogați. Istoricul Eusebiu de Cezareea (260-339) a menționat relatările diaconului roman Gaius din jurul anului 200, care a susținut că ar cunoaște locul unde se găsește mormântul lui Petru. Acolo s-ar găsi o inscripție, pe care stau scrise numele lui Isus și al lui Petru. În jurul anului 160, comunitatea creștină din Roma a înălțat un prim monument pe acel loc. Pe baza informațiilor lui Eusebiu de Cezareea și a monumentului existent, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dezgropat presupusul schelet, după care l-a reașezat în același loc, acoperind, totodată, mormântul cu un monument prevăzut cu o nișă cu marmoră („Tropaion”). Pe „Tropaionul” constantinian, păstrat până în zilele de azi, stă inscripția prescurtată (în limba greacă): Petr ene (Petros enestin= Petru se găsește înăuntru). În anul 324, Constantin cel Mare a ordonat nivelarea dealului „Agger Vaticano”, rambleierea părților supraterane ale vechiului cimitir, decaparea cavourilor din vechea necropolă (ce depășeau nivelul zero al terenului) și construcția unei bazilici dedicate lui Petru, păstrând monumentul „Tropaion” ca axă a altarului.

Ordinul - Bene Merenti al Casei Domnitoare

Ordinul „Bene Merenti al Casei Domnitoare” a fost o distincție a Casei Regale a României, instituită de regele Carol al II-lea la data de 16 decembrie 1935. El se decerna civililor dar și militarilor pentru servicii aduse regelui și avea patru clase pentru bărbați și trei pentru femei. Ca ierarhizare el se situa după Crucea “Meritul Sanitar” cu distincție de război și înaintea Semnului onorific “25 ani de serviciu”. Din 26 noiembrie 1937 oricare dintre clase putea fi acordată și în versiunea cu spade. Medalia și-a încetat existența la data de 8 martie 1940, când a fost înlocuită cu Ordinul „Sfântul Gheorghe”. Decorațiile au fost confecționate de firma Souval din Austria (marcaj RS), Heinrich Weiss din România (marcaj HW sau BW) și Monetăria Națională din București (fără marcaj). Panglica ordinului era argintie cu trei dungi negre echidistante. Versiunea de război avea margini aurii de 3 mm. În anul 1951 descendenții Casei de Hohenzolern au reînființat ordinul, dar împărțit pe trei clase, ce se acordă și astăzi.

Set 2 insigne turistice - Bucegi

Masivul Bucegi, cu o suprafață de circa 300 kilometri pătrați, se află la extremitatea estică a Carpaților Meridionali, desfășurându-se între Valea Prahovei la est și Culoarul Rucăr-Bran și Valea Ialomiței. Se întinde pe teritoriul județelor Dâmbovița, Prahova și Brașov. Fiind de o mare complexitate structurală și morfologică, masivul apare ca o cetate naturală, cu incinta suspendată la 1600 – 2500 m, sprijinită de abrupturi puternice. Masivul Bucegi are o formă de potcoavă deschisă spre sud, din centrul căreia izvorăște râul Ialomița. Ramurile principale ale potcoavei se întâlnesc în extremitatea nordică chiar în Vârful Omu, punctul culminant al masivului. Culmea principală a Bucegilor este caracterizată în primul rând prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean (abrupt și stâncos, cu o diferență de nivel de 500–900 m) și platoul Bucegilor

(podiș înalt, având altitudini cuprinse între 1600–2400 m și o înclinare de la nord către sud). Relieful carstic este legat de masa calcarelor de pe latura vestică a rezervației, în sectorul Strunga-Grohotiș-Guțanu, iar local de unele blocuri cu dimensiuni mai mari incluse în masa de conglomerate. Cele mai importante obiective de vizitat în acest masiv sunt: Avenele: de sub Babele și Vânturiș, Sfinxul, Babele, Crucea de pe Caraiman, Vârful (cabana și stația meteo) Omu, alte numeroase cabane, peșterile: Piciorul Babelor, Ialomiței, Ursului, Onicăi, Pustnicului, Râtei și Tătarului, platoul carstic Lespezi, cheile: Zănoagei, Tătarului, Coteanului și Orzei precum și lacurile: Bolboci, Țigănești, Scropoasa și încă multe altele.

Set 2 insigne - alpinist R.P.R. (Republica Populară Română)

Alpinismul este o activitate umană preponderent turistico-recreativă și într-o mai mică măsură sportivă, dar non-competițională, care are ca scop ascensiunea în munți, pe zăpadă, stâncă și gheață (ghețar). Acest termen este folosit cu precădere în limbile latine europene precum franceza (alpinisme), spaniola sau italiana (alpinismo). Termenul provine de la ascensiuni în munții Alpi (alpi+nism), fiind promovat în special de francezi, pentru a rămâne în istorie că această activitate a apărut în Alpii francezi (masivul Mont Blanc), în anul 1786. Alpinismul cuprinde mai multe domenii:

Drumeția montană - cea mai simplă de mers pe munte, până la limita zăpezii permanente/a ghețarului (în munții înalți), cu cel mai mare număr de practicanți. Se folosește un echipament specific precum: rucsac pentru transport, bocanci speciali și îmbrăcăminte specifică.
Alpinismul (mountaineering)

Alpinismul clasic - forma originală a mersului pe munte, pe ghețar, zăpadă și stâncă, având ca obiectiv general atingerea unui vârf. În plus față de drumeție, se folosește un echipament tehnic specific precum: pioletul, colțarii, coarda, hamul.
Alpinismul tehnic - forma mai complexă a mersului pe munte, pe pereți verticali de gheață și stâncă, care a apărut la finalul secolului XIX, la peste 100 de ani de la apariția alpinismului. Este o formă clasică a alpinismului, se folosește un echipament tehnic foarte specializat: pitoane, micro-pitoane, protecții mobile, șuruburi de gheață, scărițe, pioleți tehnici, colțari tehnici etc.

Cățărarea pe stâncă (rock climbing)
Cățărarea pe gheață (ice climbing)

Schiul de tură - deplasarea pe munte iarna, pe schiuri cu legături speciale, care permit ridicarea clăparilor de pe schi, pentru a ușura mersul. În plus, cu schiurile de tură se poate merge în pantă, datorită așa numitelor ”piei de focă” care se lipesc pe talpa schiului. Deoarece se schiază în afara pârtiilor amenajate, schiul de tură necesită numeroase cunoștințe de munte cu zăpadă (alpinism).

Floarea de colț este o specie de plantă declarată monument al naturii încă din anul 1933. Floarea de colț (Leontopodium alpinum) – o adevarată perlă a munților noștri, de o frumusețe aparte și totodată cea mai rară din întreaga floră montană, crește în munții calcaroși, în pajiștile de pe versanții abrupți și însoriți sau pe stâncării. Întâlnită în România pe stâncile aproape inaccesibile omului din Munții Vrancei, Munții Bucegi, Munții Făgărașului, Munții Maramureșului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlău, Retezat, Godeanu, floarea de colț este simbolul iubitorilor de drumeție la munte. În tradiția populară românească, reprezintă un simbol al dragostei și se spune că bărbații își demonstrau dragostea, îndemânarea și curajul, culegând o floare de colț de pe stâncile ascuțite ale munților și oferind-o iubitelor. Această ”steluță” este, totodată, simbolul tinereții, al tuturor virtuților și harurilor sufletului omenesc. Din cer, peste crestele munților și peste colții de stâncă aplecați peste văgăuni și prăpăstii, se pornesc ploi de steluțe albe, catifelate. Sunt florile zânelor, care împodobesc munții. Floarea de colț, denumire alternativă Floarea reginei este o specie de plante erbacee, perene, din genul Leontopodium, familia Asteraceae. Planta este înaltă de 5 – 20 centimetri și are inflorescența compusă din capitule, înconjurate de numeroase bractee lungi, alb - argintii, lânos - păroase. Inflorescența este îmbrăcată cu frunze păroase, unele mai mari, altele mai mici și care iau forma unei steluțe.Aceasta este formată până la zece inflorescențe cu numeroase și minuscule flori, încadrate de 5-15 bactee albe, dispuse radiar, ce dau întregului ansamblu înfățișarea unei flori. Planta este acoperită cu peri catifelați, argintii, ce îi conferă o eleganță deosebită. Perioada de înflorire este iulie - august. Crește în munți calcaroși, în pajiști de pe versanți abrupți și însoriți sau pe stânci.

1947 - 1952 Cinci ani

(De la proclamarea Republicci Populare Române)

La 30 decembrie 1947, în urma unor maşinaţiuni interne dar şi cu puternicul "sprijin" al URSS, România a abolit monarhia şi s-a proclamat Republică, fiind obligată să accepte calea comunistă de urmat. În regimul comunist această zi s-a aniversat cu mare fast an de an. Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, regele Mihai, având sprijinul principalelor partide politice, l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu, a scos țara din rândul Puterilor Axei și a adus-o în tabăra aliaților. Cu toate acestea a rămas prezentă amintirea participării active a armatei române la invazia germană din URSS. Deși forțele românești au luptat alături de cele ale armatei roșii în Transilvania de Nord, Ungaria, Cehoslovacia, Germania și Austria, sovieticii tratau încă România ca pe un teritoriu cucerit, pretextând că autoritățile române ar fi fost incapabile să asigure ordinea în nou eliberatele teritorii și să țină sub control conflictele interetnice dintre români și maghiari. Conferința de la Yalta a recunoscut oficial agrementul oficios de la Moscova (9 octombrie 1944) prin care Uniunii Sovietice i se acordau interese speciale în România („influență 90%”, fără a se lua în considerare slăbiciunea și impopularitatea Partidului Comunist Român. În 1946-47, în timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit, în ciuda participării active a Armatei Române la lupta împotriva Germaniei naziste alături de URSS, să obțină statutul de cobeligerant. România, ca țară învinsă, a fost așadar obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război. Singurul rezultat pozitiv al acelor negocieri a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord către România. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Petru Groza a fost un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei. Regele Mihai nu era mulțumit de direcția în care se îndrepta guvernarea, dar încercările de a-l forța pe Petru Groza să demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (așa-numita „Grevă Regală”), au eșuat. Petru Groza, în schimb, a ales să aplice decretele-lege fără a mai avea semnătura regelui Mihai. În ciuda opoziției regelui, guvernul Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După

alegerile din 9 noiembrie 1946 rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru iar partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România formând Partidul Muncitoresc Român, precursorul PCR. Dorința comuniștilor sovietici de integrare mai rapidă a României în sfera de influență a URSS s-a concretizat prin așa-numitul plan din martie 1945, care avea drept scop distrugerea tuturor fundamentelor statului și înlocuirea lor cu altele de model sovietic. În 1947, România rămăsese singura monarhie din blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai a fost obligat să semneze actul de abdicare, prin șantaj și amenințare cu forța. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române. Acest act politic neconstituțional nu era expresia unei voințe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic și anume cel al comuniștilor, care urmăreau de fapt aducerea țării la starea de obediență față de URSS și transformarea acesteia într-un stat totalitar.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII