Epaminonda's Blog.....: MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI

Racovițeni este o comună din județul Buzău, care include și satele: Budrea și Petrișoru, fiind situată în nordul județului, în zona Subcarpaților de Curbură, pe cursul superior al râului Câlnău. Undeva prin sudul teritoriului extravilan al comunei, trece șoseaua națională DN2, care leagă Buzăul de Râmnicu Sărat, dar principala cale de comunicație a comunei o constituie șoseaua județeană DJ220, care urmează cursul Câlnăului, și o leagă spre sud de Zărnești și Poșta Câlnău, iar spre nord de Murgești. La recensământul din anul 2011 comuna număra 1424 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 1487 locuitori) dintre care: români – 97,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Racovițeni astăzi s eprezintă aproximativ astfel: ortodocși – 97,19% și restul – nedeclarată sau altă religie. În anul 1950, comuna Racovițeni a fost inclusă în raionul Râmnicu Sărat al regiunii Buzău și apoi (după 1952) al regiunii Ploiești. În anul 1968, la reorganizarea administrativă, comuna a fost transferată la județul Buzău. Două obiective de pe teritoriul comunei Racovițeni sunt incluse pe lista monumentelor istorice din județul Buzău, ca monumente de interes local, ambele clasificate ca situri arheologice și aflate în preajma satului Petrișoru.

„Muchia Băjenarului” din latura sud-estică a satului, cuprinde o așezare din epoca migrațiilor (cultura Cerneahov, secolul al IV-lea e.n.); și o așezare mai veche, aparținând culturii Monteoru din Epoca Bronzului (mileniul al II-lea î.e.n.), așezare emblematică pentru un aspect particular al acestei culturi arheologice, aspect denumit „Petrișoru-Racovițeni”.
Dealul Șumurdoaia, la sud-est de sat, și datează din epoca migrațiilor (secolul al V-lea).

În apropierea bisericii din satul Racovițeni, la şosea, a fost ridicat în anul 2010 un monument de tip obelisc, cu o cruce în vârf, flancat de două suporturi dreptunghiulare pe care sunt înscrise numele eroilor comunei din Războiul de Reîntregire şi din Al Doilea Război Mondial. Tot ansamblul este susţinut de un postament în formă de amfiteatru şi este placat cu marmură albă de Rușchița. Pe faţada monumentului se găsesc însemnele armatei, porumbelul ca simbol al păcii şi înscripţia, „Slavă eroilor noştri din toate timpurile”. Un text înscris la baza munumentului ne informează că este un „Monument ridicat din respect pentru eroi de către domnul Roşca Nicolae, om de afaceri din Slobozia, fiu al satului, la îndemnul de suflet al primarului Ilie Neacşu şi al preotului paroh Scarlat Ştefan”. Numărul celor căzuți este de 94 de eroi, pentru perioada 1916-1918, 71 pentru perioada 1940-1944, plus încă un nume menționat pentru anul 1989, în urma masacrului de la Otopeni”, - Radu Roșca.

De asemenea, tot în cimitir se află un monument funerar ridicat pe mormântul sublocotenentului Samoilă Vasile Viorel, căzut în timpul Revoluţiei din decembrie, în masacrul de la Otopeni, la 23 decembrie 1989.

În faţa bisericii cu hramul “Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” din satul Racovițeni se află o troiţă din lemn cu următoarea inscripţie: “Această troiţă s-a ridicat de un grup de veterani de război, văduve şi alţii pentru toţi eroii din parohia Racoviţeni, 1916-1918, 1941- 1945. 23 martie 2003”. Există şi un cimitir de eroi. Pentru unii dintre eroi familiile au ridicat cruci, unele dintre ele fiind adevărate monumente. Un asemenea monument, din piatră, are următoarea inscripţie: “Oituz, Mărăşeşti. Acest monument s-a ridacat în aminterea lui Radu Manole, mort în război 1916-1918. Ridicat 1938. Şi s-a ridicat de mine Grigore, fiu şi de Maria, soţia lui Radu Manole, 10 aprilie 1938”.
***

ISTORIA UNUI MONUMENT AL EROILOR DISPĂRUT

DE PE RAZA COMUNEI RACOVIȚENI

Monumentul Eroilor de pe raza comunei Racovițeni a fost construit în proximitatea satului Petrișoru, la cota 474, în anul 1917 în timpul Primului Război Mondial. Acest monument astăzi nu mai există. Monumentul a fost ridicat în amintirea militarilor morți în Bătălia de la Râmnicu Sărat (22-27 decembrie 1916), fiind edificat în 1917 de către Administrația militară germană de ocupație din România. Construcția originală a fost demolată în anul 1937, monumentul fiind refăcut parțial, după un nou plan. Această nouă construcție, care adăpostea rămășițele a 6623 militari (majoritatea neidentificați), a fost demolată definitiv, la indicațiile Armatei Roșii, în anul 1949. În epoca actuală se mai găsesc doar ruinele fundației, alături de elemente dislocate din fostul ansamblu comemorativ. Datorită proeminenței dealului, ruinele se pot vedea de la distanță mare (inclusiv de pe traseul drumului european E85). În cursul retragerii trupelor române și ruse din Muntenia în 1916, autoritățile militare române și-au pus speranțe în linia fortificată Furu Mare - Racovițeni – Viziru, ale cărei lucrări, efectuatuate în grabă datorită deteriorării situației militare, au început la 11 octombrie 1916. Lucrările realizate au fost superficiale și fortificațiile edificate de slabă calitate, în timpul bătăliei care a urmat, linia respectivă nedovedindu-și eficiența. Astfel, în perioada 22-27 decembrie 1916 a avut loc, în timpul retragerii trupelor române și ruse spre Siret, Bătălia de la Râmnicu Sărat, cunoscută și sub denumirea de „Bătălia de Crăciun”, sau „Bătălia Râmnicului”. În sectorul cuprins între comuna Racovițeni și șoseaua Râmnicu Sărat – Buzău, lucrările de fortificații erau mai avansate. Pe dealul Racovițenilor, unde se făcea joncțiunea dintre trupele române și ruse, s-au dat lupte grele, în care cota dealului, apărată de cavaleriștii ruși, a fost cucerită și pierdută de mai multe ori de către Divizia a 12-a Bavareză, din compunerea Grupului Morgen .După pierderea dealului, trupele ruse și române și-au continuat retragerea spre Siret, ulterior bătăliei frontul stabilindu-se în sudul Moldovei. În această bătălie ambele tabere au avut pierderi mari. În vara anului 1917, un cimitir a fost amenajat de către Administrația militară germană de ocupație în România în amintirea militarilor germani, români și ruși decedați în zona Buzăului, în Marele Război, fiind înhumați atunci, 3008 militari germani neidentificați. Ulterior războiului, osemintele altor militari germani căzuți în luptă au fost centralizate din cimitirele arealului buzoian (majoritatea de la Râmnicu Sărat, de la Bălăceanu) și din localitățile învecinate), astfel că la nivelul anului 1939, totalul acestora se ridica la 6623 militari (majoritatea neidentificați). Despre numărul toatal al militarilor înhumați aici există și alte opinii, aproape 7000 sau peste 8000. În perioada interbelică monumentul a început să se degradeze, la aceasta contribuind și locuitorii zonei, care au distrus plăcile de marmură și au luat construcția la țintă cu armele, ca răzbunare împotriva germanilor. Deja, în anul 1931 construcția necesita urgent reparații, iar în 1934 Societatea “Cultul Eroilor” a propus desființarea sa, având drept motive „excentricitatea” monumentului și imposibilitatea acestuia de a fi întreținut. În anul 1937, monumentul original împreună cu zidul de împrejmuire au fost demolate și terenul a fost nivelat, urmând a fi edificat un nou cimitir și un nou osuar. Noul osuar, de 8 x 8 m, cu o criptă adâncă de 2,5 m în care au fost reînhumate osemintele celor 5250 de militari din vechea criptă, a fost construit în mijlocul terenului. În același an a fost construită o capelă provizorie din lemn, care, a adăpostit în 570 de sicrie de lemn, rămășițele a 1153 de militari. În primăvara anului 1938, a început construirea unui nou cimitir și ale noului monument. Ansamblul urma să aibă 40 x 50 m cu două turnuri pe una dintre laturile mici, unul pentru cultul ortodox și unul pentru cultul catolic. În curtea interioară a acestuia urma să se afle mormântul comun, de 10 x10 m. În anul 1940 lucrarea nu era încă terminată, iar cutremurul din acel an a avariat partea superioară a monumentului. Noi dinstrugeri au fost suferite de construcție în 1944, datorită tragerilor artilerie armatei sovietice. Lucrările de restaurare nu au mai fost finalizate vreodată, iar la indicațiile Armatei Roșii, monumentul a fost distrus în anul 1949. Materialele de construcție rezultate au servit atât la edificare în anii 1950, a Casei de Cultură din municipiul Râmnicu Sărat, cât și în timp, localnicilor la realizarea de construcții în gospodăriile proprii. Neglijat și abandonat de autorități, cimitirul s-a degradat și el complet și împrejmuirea a dispărut, astfel că în perioada anilor 1984 – 1988, monumentul nu a fost inclus în listele de evidență a mormintelor și operelor comemorative de război. Astăzi mai poate fi văzut doar ce este în poza de deasupra.
***
În cimitirul satului Petrișoru, lângă biserica ce poartă hramul „Sfânta Treime” a fost amenajat un cimitir cu morminte false, 35 cruci de fier, ce poartă numele eroilor satului căzuţi în cele două războaie mondiale.

xxx

"IATĂ CUM AJUNGE GAZUL LA NOI"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL ARAD

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc

Chestura Poliției Arad 934 - 27808

Necesitatea organizării unui sistem unitar de poliţie s-a impus după constituirea statului naţional unitar român, astfel că, prin Decretul nr. 392 din 26 ianuarie 1919, activităţile de ordine şi siguranţă erau realizate prin următoarele structuri teritoriale:

subinspectorate de poliţie: Chişinău, Cernăuţi, Cluj, Constanţa;
prefecturi de poliţie: Bucureşti, Brăila, Chişinău, Cetatea Albă, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ismail, Ploieşti;
poliţii de oraşe în reşedinţele de judeţ;
servicii speciale de siguranţă: Cernăuţi, Câmpulung, Cotnari, Rădăuţi;
brigăzi speciale de siguranţă în oraşele reşedinţă de judeţ; 6. poliţiile de porturi;
poliţiile de gări;
poliţiile punctelor de frontieră.

Prin Legea de organizare a Poliţiei Generale din 21 iulie 1929 s-a creat cadrul funcţionării acestei instituţii până la începutul celui de al II-lea Război Mondial. Astfel, Poliţia Generală a Statului se exercita pe întreg teritoriul ţării sub autoritatea şi controlul Ministerului de Interne. Serviciile exterioare ale poliţiei generale a statului erau:

Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti;
Inspectoratele Regionale de Poliţie;
Chesturile de poliţie din municipiu;
Poliţiile din oraşele reşedinţă de judeţ;
Comisariatele sau detaşamentele de poliţie pentru oraşele nereşedinţă, puncte de frontieră, porturi, gări.

Serviciile exterioare de poliţie rurală erau: inspectoratele, legiunile, secţiile şi posturile de jandarmi, organizate prin Legea Jandarmeriei Rurale. Prin Decretul nr. 128 din 17 ianuarie 1930 teritoriul României era împărţit în şapte inspectorate de poliţie: Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi, Timişoara. Existau chesturi de poliţie în municipiile reşedinţă de judeţ, poliţii de reşedinţă, comisariate şi detaşamente de poliţie în oraşe, puncte de frontieră. Prin Legea de organizare a Ministerului de Interne din anul 1936 (publicată în Monitorul Oficial din 7 ianuarie 1936), articolul 61, se arăta că Direcţia Generală a Poliţiei avea că atribuţii:

menţinerea ordinii publice,
prevenirea şi reprimarea oricărei violări a legilor şi regulamentelor,
culegerea de informaţii
exercitarea de poliţie judiciară.

Direcţia era condusă de un director general, ajutat de un subdirector general, care îl înlocuieşte de drept în toate atribuţiile sale, în lipsa sa de la serviciu, şi era formată din servicii centrale şi servicii exterioare. Serviciile exterioare ale Direcţiei Generale a Poliţiei erau:

Inspectoratele regionale;
Chesturile de poliţie;
Poliţiile de oraşe;
Comisariatele de poliţie;
Detaşamentele de poliţie;

În noul context politic creat de introducerea monarhiei autoritare, s-a legiferat trecerea poliţiei urbane din judeţe sub conducerea comandamentului Legiunii de jandarmi. Se dorea astfel, subordonarea organelor poliţieneşti jandarmeriei, care se dovedise mai eficientă în evenimentele represive antigardiste din primăvara anului 1938. Prin Decretul-Lege nr. 2370 din 12 iulie 1940, Direcţia Generală a Poliţiei era contopită cu Corpul Jandarmeriei şi Prefectura Poliţiei Bucureşti în cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei şi Siguranţei Statului.

Meteor Arad

Meteor Arad este numele unui vechi Club sportiv de ciclism, fondat în acest oraș în anul 1897.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

C.S.M. Vagonul Arad - 75 ani (Clubul sportiv muncitoresc)

Vagonul Arad a fost o echipă de fotbal din Arad afiliată la compania de cale ferată Astra. S-a desființat în anul 2006. Alte denumiri ale achipei au fost: AMEFA (Asociația Muncitorilor pentru Educație Fizică Arad), UVA - AMEFA (1948), Metalul Arad (1955), Energia Arad (1957), AMEFA (1959), Vagonul Arad (1962), Unirea Arad (1973), Rapid Arad (1974), CSM Rapid Arad (1985), CSM Vagonul Arad (1987), Astra Arad(1991), FC Arad (1994), FC Arad Telecom (1996), Telecom Arad (1997) și Romtelecom Arad (2005).

Clubul a fost format în anul 1911 când AMEF (Asociația Muncitorilor pentru Educație Fizică) a fuzionat cu Clubul Sportiv Al Fabricii De Vagoane păstrând prima denumire până în 1948. Între anii 1932 - 1940 echipa a jucat în Divizia A. Cea mai bună performanță obținută a fost locul secund în sezonul 1935 – 1936.

Set 2 insigne - I.T.A. (Industria textilă arădeană)

I.T.A. (Industria textilă arădeană) a fost înființată în anul 1909 de către frații Adolf, Eduard și Daniel Neumann, de origine evreiască. ITA a fost una dintre cele mai moderne și mai mari întreprindri din țară, fiind prima întreprindere care a produs mătase. În anul 1975 UTA (Uzina textilă Arad, fostă ITA) folosea tehnologia introdusă de Francisc Neumann cu câteva decenii înainte. În anii comunismului, UTA era unica fabrică din România care producea catifea reiată și a doua, după București care avea linii de producție pentru prosoape din frotir (prosoape plușate), iar materialele pentru lenjeriile de pat produse la Arad erau căutate în țările vecine. În decembrie 1989, la UTA erau aproape 8000 de angajați și în prezent pe locul fostei fabrici se află un cartier de blocuri și alte societăți comerciale. Sus am postat câteva logo-uri ale fostei întreprinderi textile arădene.

C.S.S. - Arad (Clubul sportiv școlar)

CSS Arad, denumire completă - CSS Gloria, denumire actuală - CS Gloria CTP Arad este un club de fotbal din Arad, România, care evoluează în Liga a IIII-a. Gloria Arad a luat ființă în 1913, pentru ca în 1922 să fuzioneze cu proaspăt-înființata echipă CFR Arad și să ia denumirea Gloria CFR. În sezonul 1922 – 1923 câștigă campionatul regional și ajunge în premieră în turneul final național al Diviziei A, unde însă este eliminată în sferturile de finală de Chinezul Timișoara. În sezonul 1929 – 1930 reușește prima mare performanță a clubului, promovarea în finala națională, sub conducerea antrenorului Virgil Economu. Pierde însă ultimul act în fața echipei Juventus București. Sus am postat logo-ul clubului de fotbal Gloria Arad. Din 1932, odată cu apariția campionatului divizionar, Gloria Arad evoluează în Divizia A până la întreruperea campionatului din cauza celui de-al doilea război mondial, cu o singură excepție, în 1939 - 1940 a jucat în Divizia B. Din 1934, echipa s-a numit doar Gloria, despărțindu-se de căile ferate. După război, Gloria joacă în Divizia B, în anul 1949 joacă sub numele în ICA Arad. În 1969, echipa revine la numele Gloria și în 1971 promovează în divizia C, dar nu reușește să mai facă saltul spre fruntea fotbalului românesc. Culorile de joc ale echipei sunt albastru - acasă și galben - în deplasare.

Set 2 insigne - A.T.E. Arad

(Aradi Tornaegyesuel - Asociația de gimnastică Arad)

Asociația de gimnastică din municipiul Arad (Aradi Tornaegyesuelt) s-a înființat în anul 1869.

Gimnastica este un sport care implică o serie de mișcări ce necesită forță fizică, flexibilitate, echilibru, rezistență, grație și conștientizare chinestezică. Gimnastica artistică este cea mai cunoscută ramură a acestui sport. Probele la feminin sunt sărituri, paralele, bârnă, sol, iar la bărbați - sol, sărituri, cal cu mânere, inele, paralele și bara fixă. Alte ramuri ale gimnasticii de performanță sunt gimnastica ritmică, gimnastica aerobică, gimnastica acrobatică și săriturile la plasa elastică. Gimnastica este unul dintre cele mai vechi sporturi olimpice fiind inclusa si in programul Jocurilor Olimpice antice, atunci când concurentii se intreceau intr-o varietate de concursuri, care, cu greu, ar putea fi denumite “gimnastica”. Sportul, la modul general, prin urmare si gimnastica, a capatat forme in acceptiune moderna pe parcursul secolului al 19-lea, in ceea ce priveste gimnastica in prim-plan aflandu-se disputa dintre cele doua stiluri in conflict: sistemul suedez (in principal grup de exercitii libere) si sistemul german (cu ajutorul unui aparat). Federatia Internationala de Gimnastica (FIG) a fost fondata in 1881, la Liège, in prezent existand 129 federatii afiliate. Primul concurs olimpic de gimnastica, Atena 1896, a reunit la start 18 gimnasti din patru – sase natiuni, la cateva aparate, programul (uneori concursul a avut loc in aer liber) suferiond permanente schimbari pana sa ajunga la forma cunoscuta azi. Modificari au fost facute aproape la fiecare concurs olimpic, in ceea ce priveste numarul, felul si constructaia aparatelor utilizate, numarul de gimnasti pe echipa, tipul de exercitii, calitatea evolutiei, varsta competitorilor, de la concursurile in aer liber la cele in sala etc. Cu toate acestea, era adevarata a gimnasticii a debutat odata cu Jocurile Olimpice din 1952, de la Helsinki, atunci fiind stabilite liniile coordonatoare ale dezvoltarii acestei discipline. Gimnastica este, astazi, una dintre cele mai populare sporturi din programul olimpic, dar, de asemenea, una dintre cele mai pretentioase. Practicata pe scara larga in intreaga lume, este nevoie de o combinatie unica de putere, flexibilitate, rezistenta, indrazneala si maiestrie pentru a atinge cotele de varf. Unele documente au relevat faptul ca, de-a lungul sec. al XVII-lea si al XVIII-lea, diferite celebrari sau evenimente importante de la curtile principiale din tarile romanesti au fost insotite de demonstratii acrobatice, precum elemente acrobatice, trageri de franghii, sarituri peste animale aliniate (incluzand chiar si salturi), toate acestea executate de catre sportivi locali (pehlivani) sau renumiti acrobati, adusi din strainatate special in acest scop. In 1822, la Medias, a fost creata o asociatie de gimnastica numita ‘TURNVEREIN’. Profesorul sas Stefan Ludwig Roth a introdus in cadrul ‘curriculum’-lui scolar programul de gimnastica al germanului Friedrich Ludwig Jahn. Incepand din anii 1860, programele de gimanstica din tara noastra s-au dezvoltat prin crearea de asociatii si societati de gimnastica, precum cele din Arad si Bistrita in 1869, si Brasov in 1861. O societate de arme, gimnastica si tir a fost creata in Bucuresti in 1866. O societate internationala de tir si gimnastica a fost creata si la Iasi in 1877. Societati de gimnastica au fost infiintate mai tarziu la Timisoara si Craiova in 1889 si respectiv, 1890. Altele au aparut intre 1891 si 1906 la Pitesti, Agnita, Targu-Jiu, Ploiesti, Galati si Campulung-Muscel. La data de 14 septembrie 1906 a avut loc un congres al societatilor de gimnastica care a dus la crearea Federatiei Romane de Gimnastica, prima institutie centrala ce va coordona si conduce peste 18 societati existente la aceea data in intraga tara.

Municipiul Arad este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Arad, situat pe cursul inferior al râului Mureş, în vestul României. El numără aproximativ 150000 de locuitori. Municipiul Arad constituie pentru vestul României un punct important în ceea ce privește industria, și este de asemenea un nod important în transporturile feroviare, rutiere, având și aeroport. Istoria Aradului este una îndelungată care începe cu primele așezări umane pe actuala vatră a orașului, în nordul râului Mureș și mai apoi cu apariția primei cetăți de pământ situată la Vladimirescu, în jurul secolului al X-lea. Prima atestare documentară a zonei Aradului ne parvine din anul 1028. Sus am postat drapelul şi stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Arad, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură arădeană din vremuri diferite.

Școala comercială superioară (azi Colegiul economic)

Spitalul de copii

Cafeneaua centrală - interior

Seminarul

Sediul Comandamentului Gărzii naționale

Colegiul național Moise Nicoară

Camera de comerț și industrie

Cazarma de pe Str. Mărășești

Biserica cetății

Biserica ortodoxă română din cartierul Gai

Căminul muncitoresc

Casa agricolă de păstrare Cenădana

Județul Arad este situat în vestul României și cuprinde teritorii din Crișana și din Banat. Județul se întinde de o parte și de alta a râurilor Mureș și Crișul Alb. Se învecinează cu județul Bihor la nord și nord-est, cu județul Alba la est, cu județul Hunedoara la sud-est, cu județul Timiș la sud și cu statul Ungaria, la vest. Suprafața pe care se întinde este de 7754 kilometri pătrați. Din punct de vedere al organizării administrative cuprinde; 1 municipiu – Arad, 10 orașe; Pecica, Sântana, Vladimirescu, Lipova, Ineu, Chișinău-Cris, Nădlac, Pâncota, Curtici și Sebiș, 68 de comune și 270 de sate. Sus am postat drapelul și stema județului și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Arad, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.