Epaminonda's Blog.....: OLIVEIRA DE AZEMEIS

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea portugheză OLIVEIRA DE AZEMEIS,

din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate, vederi generale,

o insignă și o medalie locale.

Biserica UI

Parcul

Biserica Sfântu Petru

Fântâna

Piața Jose da Costa

Sanctuarul La Salette

Arhitectură locală

Trimiteri poștală

Vederi generale

O insignă locală

O medalie locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

630 ani de atestare documentară

Orașul Suceava 1388 - 2018

Cetatea Sucevei, denumire alternativă Cetatea de Scaun a Sucevei, este o cetate medievală aflată la marginea de est a municipiului Suceava. Ea se află localizată pe un pinten terminal al unui platou aflat la o înălțime de 70 m față de lunca Sucevei. De aici, se poate vedea întreaga vale a Sucevei. Este preferată folosirea termenului de Cetatea de Scaun a Sucevei și nu a celui de Cetatea Sucevei, deoarece în Suceava au existat două cetăți: Cetatea de Scaun și Cetatea de Apus (Cetatea Șcheia)), ambele fiind construite de voievodul Petru I Mușat (cca.1375 - cca.1391). Cetatea Sucevei făcea parte din sistemul de fortificații construit în Moldova la sfârșitul secolului al XIV-lea, în momentul apariției pericolului otoman. Sistemul de fortificații medievale cuprindea așezări fortificate (curți domnești, mănăstiri cu ziduri înalte, precum și cetăți de importanță strategică) în scop de apărare, întărite cu ziduri de piatră, valuri de pământ sau având șanțuri adânci. Cetatea a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea de Petru I Mușat, a fost fortificată în secolul al XV-lea de Ștefan cel Mare și distrusă în secolul al XVII-lea (1675) de Dumitrașcu Cantacuzino. În prezent, Cetatea Sucevei se află în stadiul de ruine. Cetatea Sucevei este menționată pentru prima dată într-un document din 10 februarie 1388 al voievodului moldovean Petru I, în care este vorba de împrumutul (3000 de ruble de argint frâncesc) cerut de regele Poloniei, care a oferit drept garanție de restituire a banilor provincia Pocuția. Petru I Mușat a construit în Suceava un castel fortificat pentru a-i servi ca reședință voievodală. Castelul avea forma unui patrulater regulat, cu laturile opuse de lungimi egale (laturile de est și de vest aveau 40 m, iar cele de sud și de nord 36 m). În exterior, la fiecare colț al cetății, dar și pe mijlocul fiecărei laturi, erau dispuse turnuri pătrate de apărare (bastioane) cu latura de 4 m. Zidurile aveau o grosime de aproximativ 2 metri, fiind construite din piatră nefasonată, între pietre aflându-se umplutură de piatră legată cu mortar, în care s-a mai pus piatră și cărămidă sfărâmată. Au mai fost întrebuințate în masa de zidărie și bârne din lemn de stejar pentru a evita fisurarea zidurilor în urma tasării. Pe latura de est, la o distanță de aproximativ 4 metri de ziduri, a fost săpat un șanț de apărare cu o adâncime variabilă, în jur de 10 metri. În castel se intra printr-o poartă semicirculară (cu raza de 1,5 m) aflată pe latura de sud. Castelul avea în mijloc o curte interioară largă. În interiorul cetății, pe latura de est, se afla camera de gardă. De-a lungul zidurilor erau săpate pivnițe boltite ample, deasupra cărora se înșirau mai multe încăperi: camera domnitorului, camera doamnei, baia domnească, depozitul de alimente, un paraclis și o închisoare. Pentru a proteja intrarea în cetate de pericolul atacării cetății cu mijloace de artilerie, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dezvoltat sistemul de apărare a cetății. El a construit în partea de sud un zid paralel cu zidul cetății, cu scopul de a proteja intrarea în cetate. De asemenea, a pavat curtea interioară și căile de acces spre cetate. Voievodul Ștefan cel Mare (1457-1504) a înțeles cel mai bine necesitățile construirii de clădiri fortificate pentru a apăra Principatul Moldovei de atacurile turcilor, tătarilor, ungurilor sau polonilor. Considerând că Cetatea Sucevei nu este suficient întărită pentru a rezista atacurilor inamicilor Moldovei, el a construit un zid de incintă care a înconjurat fortul mușatin, asemenea unui inel. În construirea zidului de incintă, pot fi distinse două etape. În prima etapă, anterioară anului 1476, a fost construit, la aproximativ 20–25 m de zidul fortului mușatin, un zid de incintă cu o lățime de 1,5 m, întărit cu trei turnuri pătrate (pe colțurile de nord-vest, sud-vest și sud-est), care înconjurau laturile de vest, sud și est ale primei fortificații; latura de nord se afla pe un pinten de deal, iar zidurile de pe această latură erau deja pe marginea dealului. Zidul de incintă avea înălțimea de 15 m față de fundul șanțului de apărare, fiind prevăzut cu creneluri (goluri de tragere) plasate în partea inferioară.Un zid lega bastionul din sud-vest a fortului mușatin cu bastionul din colțul de sud-vest a zidului de incintă construit de Ștefan cel Mare. Pentru a evita prăbușirea peretelui șanțului de apărare de pe latura de est, a fost construită o contraescarpă (un zid de piatră, cu rol de sprijin). Urmare a unui atac turcesc din anul 1476 cetatea este avariată dar nu cucerită. Acest asediu a demonstrat vulnerabilitatea zidurilor de incintă și a turnurilor pătrate în fața tirurilor de artilerie cu ghiulele de fier. Ca urmare a celor constatate, începe a doua etapă de construcție a cetății din timpul lui Ștefan cel Mare. Pentru a întări și mai mult cetatea, domnitorul a dispus adăugarea la primul zid de incintă a unui al doilea zid, cu grosimea de 2 metri, care s-a unit pe latura de nord cu zidul fortificației lui Petru Mușat. Noul zid de incintă cu o grosime apreciabilă (de cel puțin 3,5 m) a fost prevăzut cu șapte bastioane semicirculare: câte unul pe laturile de nord-vest, sud-vest, sud, sud-est și nord-est și două pe latura de est. Cele trei bastioane pătrate din prima etapă au fost menținute fiind dublate cu ziduri semicirculare.Șanțul de apărare a fost mult lărgit, fiind extins și pe laturile de sud și vest, intrarea în cetate a fost mutată pe latura de nord-est, unde a fost construit peste șanțul săpat cu aproape un secol în urmă un pod cu o parte fixă și una mobilă, suspendat pe doi piloni. Odată trecut podul, vizitatorii nepoftiți dădeau de o capcană unde puteau să-și piardă viața. După capcană, au fost construite două camere de gardă de o parte și de alta a intrării. De asemenea, în interiorul cetății, tot în perioada lui Ștefan cel Mare, au fost dezvoltate și construcțiile cu parter și etaj datând din epoca anterioară. Pe latura de est a fortului care avea trei etaje se aflau încăperile destinate voievodului și familiei sale, atunci când locuiau în cetate. Pardoseala încăperilor era din cărămizi smălțuite, iar pereții și sobele au fost îmbrăcate în teracotă. Pe latura de est, în dreptul bastionului, a fost construită o încăpere destinată a fi pulberărie (depozit de praf de pușcă). Pe platou, la 1 km distanță de cetate, au fost construite întărituri pentru apărare, constând din gropi și șanțuri mari care au fost nivelate în timp. Urmașii lui Ștefan cel Mare au efectuat unele lucrări de mică amploare de refacere a cetății, la zidul de incintă și în interiorul fortului.

În anul 1538, oastea otomană (cu 150.000-200.000 soldați, după unele izvoare) condusă de însuși sultanul Soliman năvălește în Moldova cu gândul să o ocupe. În același timp, tătarii din Crimeea atacă hotarul de est, în timp ce oștile Țării Românești și Ungariei atacă dinspre vest. În drumul spre Suceava, otomanii beneficiază de sprijinul unor boieri moldoveni, nemulțumiți de politica autoritară a domnitorului Petru Rareș. Întruniți la Curtea domnească din Bădeuți, boierii trădători, în frunte cu hatmanul Mihu și cu logofătul Trotușanu decid să predea Cetatea Sucevei sultanului. În data de 14 septembrie 1538 sultanul Soliman intră în cetate cu mare alai și fără a întâmpina rezistență, numindu-l ca domnitor pe Ștefan Lăcustă. În anul 1540, boierii moldoveni îl asasinează pe Ștefan Lăcustă într-un foișor din cetate, în timp ce acesta dormea. Domnitorul Despot Vodă (1561-1563) își stabilește și el reședința la Suceava. Cetatea este asediată din nou în anul 1563, timp de trei luni, de către hatmanul Ștefan Tomșa, iar mercenarii unguri care o apărau predau cetatea oștii lui Tomșa. Asediul din 1563 a provocat distrugeri grave cetății. La solicitarea turcilor care-l aduseseră pe tron în a doua sa domnie, domnitorul Alexandru Lăpușneanu, acesta mută capitala Moldovei de la Suceava la Iași și este obligat să dărâme toate cetățile, pentru ca țara să fie incapabilă să se apere. La sfârșitul secolului al XVI-lea, Cetatea Sucevei devine reședința domnitorilor Aron Vodă, Ștefan Răzvan și Ieremia Movilă, care s-au ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman. În anul 1596, zidurile vechii cetăți sunt fortificate de Ieremia Movilă, după cum atestă un fragment de cărămidă descoperită în cetate și inscripționată. În mai 1600, Mihai Viteazu întreprinde o campanie militară în Moldova iar la 16 mai apărătorii Cetății Sucevei îi deschid porțile și se predau fără luptă. Unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, Ioan Kapturi, a fost numit noul pârcălab al cetății. La 29 mai 1600, el a jurat credință, în calitate de pârcălab, noului domnitor. Mihai Viteazul a lăsat în cetate o garnizoană. La 6 septembrie 1600 cetatea este atacată de polonezi, garnizoana lăsată de Mihai Viteazu nu face față iar Ieremia Movilă era reînscăunat ca domn al Moldovei. Domnitorul Vasile Lupu întreprinde lucrări de restaurare a Cetății Suceava. În timpul său, sunt refăcute zidurile din cărămidă, este înconjurată curtea interioară de o logie susținută de pilaștri de cărămidă, sunt reamenajate pivnițele de pe latura de vest, iar sobele din cetate sunt placate cu plăci de Iznik și cahle pentru sobe de influență lituaniană. Pe latura sudică este construită o încăpere pentru îmbăierea domnitorului și se amenajează o închisoare în turnul de pe mijlocul laturii sudice a fortului mușatin. În anul 1653, cetatea este apărată de cazacii lui Timuș Helnițki, ginerele lui Vasile Lupu, în timpul luptelor pentru tron dintre oștile domnitorului Vasile Lupu și cele ale logofătului Gheorghe Ștefan, pretendent la tronul Moldovei. Cetatea suferă grave avarii, iar hatmanul cazac este rănit grav și moare sub zidurile cetății la 15 septembrie 1653. În anul 1673, în cetate se instalează o garnizoană poloneză cu acordul voievodului Ștefan Petriceicu. După șase luni de luptă, oștile turcești reușesc să-i alunge pe polonezi și îi poruncesc domnitorului Dumitrașcu Cantacuzino, să dărâme cetatea. Timp de peste două secole, Cetatea Sucevei s-a aflat în părăsire, ruinându-se și mai mult. Abia la începutul secolului al XX-lea, arhitectul austriac Karl A. Romstrofer a efectuat lucrări de restaurare a Cetății de Scaun. El a efectuat primele săpături arheologice (1895-1904), a degajat ruinele și a consolidat părțile amenințate de prăbușire (1897-1903). Printre altele, arhitectul austriac este autorul primei monografii a Cetății Sucevei, intitulată "Cetatea Sucevii descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între anii 1895-1904" . În anul 1951, la inițiativa Academiei Române a fost organizat primul șantier școală de arheologie medievală din România, sub conducerea profesorului Ion Nestor de la Facultatea de Istorie din București, cercetări arheologice care au condus la stabilirea etapelor de edificare ale Cetății de Scaun. În perioada 1961-1970 s-au întreprins ample lucrări de protejare, consolidare și restaurare parțială a cetății. În anul 2004, cu prilejul comemorării a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, s-au finanțat din bugetul statului unele lucrări de restaurare parțială a cetății, fiind aplicată pe zidul fortului, în apropierea intrării, o placă memorială din marmură. Lucrările efectuate au vizat acoperirea pivniței cu o placă din beton, consolidarea arcadelor interioare, restaurarea podului de acces în cetate etc. Planul Cetății de Scaun a Sucevei pe un panou aflat înainte de intrarea în cetate. Etapele de construcție ale cetății sunt marcate cu culori diferite. Cu roșu este marcată perioada lui Petru al II-lea Mușat, cu verde faza lui Alexandru cel Bun, cu portocaliu prima etapă a lui Ștefan cel Mare și cu negru etapa a doua a lui Ștefan cel Mare. Zidurile prăbușite sunt marcate cu linii întrerupte. Cetatea de Scaun a Sucevei este formată din mai multe elemente componente. Între cetate și restul platoului se află un șanț de apărare, ale cărui pereți dinspre platou de pe latura de est au fost consolidate cu o contraescarpă. O astfel de construcție a existat și pe latura de sud, dar s-a prăbușit. Pe latura de vest și pe cea de sud-vest a fost construit un val de apărare artificial.În cetate se pătrundea printr-un pod de acces cu o parte fixă și o alta mobilă, sprijinit în doi piloni înalți din piatră. Partea mobilă se putea ridica în caz de primejdie, dar odată trecut de ea exista o capcană în care puteau cădea vizitatorii nepoftiți. Trecut și de partea fixă a podului, se ajunge în curtea interioară a cetății. De acolo pentru a intra în clădirea fortului se trecea printr-un sistem de trei porți, apărate de soldați ce stăteau în camere de gardă, special amenajate. Fortul mușatin are un plan dreptunghiular, având laturile de nord și sud de 36 m și laturile de est și vest de circa 40 m, cu ziduri groase de circa 1,50 m, întărite din loc în loc cu turnuri de apărare, de formă pătrată. În mijlocul fortului se afla o curte interioară largă, înconjurată de încăperi cu diferite întrebuințări . Pe latura de est care avea trei etaje, se aflau apartamentele domnești (ale voievodului și ale familiei sale, când locuiau în cetate), un depozit de alimente și un paraclis. Ferestrele încăperilor domnești aveau dimensiuni mai mari, având ancadramente sculptate în piatră. În paraclis se pătrundea din curtea interioară prin intermediul unei scări de piatră în spirală. Pereții paraclisului erau acoperiți cu pictură în frescă. În dreptul intrării de pe latura de nord-est, în zona porților, se aflau o cameră pentru corpul de gardă, care păzea intrările. Pe latura de vest se afla la subsol o pivniță întinsă, sub formă de hală, în care se pătrundea din curtea interioară printr-o scară care cobora. Pivnița era împărțită în două nave prin stâlpi masivi, dreptunghiulari, legați, pe de o parte, între ei prin arcuri semicirculare formate din bolțari, iar pe de altă parte, prin arcuri corespunzătoare, transversale, cu pereții laterali. La parter exista o sală de mari dimensiuni, în care se întrunea Sfatul Domnesc. Sala avea console în stil gotic, console în stilul Renașterii, chei de boltă dintre care una cu stema Moldovei (capul de bour cu o stea cu cinci raze între coarne, încadrat în dreapta de o rozetă cu cinci petale și la stânga de o semilună). Multe din încăperile din cetate era destinat soldaților, cetatea având rol de apărare, ea nefiind locuită de domnitor, familia sa și de sfetnici apropiați decât în caz de pericol, în restul timpului fiind folosită Curtea domnească din oraș. Încăperile din cetate aveau sobe din teracotă smălțuită, decorate cu motive geometrice, steme ale Moldovei, animale fantastice sau personaje mitologice. În exterior, pereții erau decorați cu șiruri de discuri și butoni ornamentali. Zidurile de incintă au șapte bastioane semicirculare, trei dintre ele având pereții interiori de formă pătrată. Pe latura de est a zidurilor s-a construit depozitul de praf de pușcă, iar pe latura de sud s-a amenajat un loc de execuție.

Festivalul literar "Mihai Emienscu" ediția a III-a

Dumbrăveni - Suceava 12 - 13 iunie 2010

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

De 11 ani în localitatea Dumbrăveni de lângă Suceava se desfășoară Festivalul de literatură „Mihai Eminescu”, în iunie, dar şi în decembrie, într-o variantă mai redusă datorită vremii (şi nu vremurilor). Este, de fapt, un festival internaţional, prin participarea unor personalităţi de marcă din România, R. Moldova, Ucraina, Franţa, Turcia. De ce la Dumbrăveni? Pentru că o legendă spune că poetul nostru naţional aici s-ar fi născut, tatăl său fiind o perioadă, căminar. Legenda nu se confirmă în totalitate, dar este o legendă lucrătoare, dovadă emulaţia de spirit eminescian care se simte. Apoi, la Dumbrăveni, Eminescu este respectat şi aniversat / comemorat cum se cuvine sau cum i-ar fi plăcut lui însuşi. Trebuie să subliniem rolul imens al primarului comunei Dumbrăveni, Ioan Pavăl, al secretarului primăriei, Mihai Chiriac, al consilierilor locali, care au reuşit să facă din Eminescu o sărbătoare naţională cu reverberaţii europene. După Academia Română, comuna suceveană Dumbrăveni a realizat / realizează / va realiza cea mai distinsă şi pertinentă manifestare cultural-ştiinţifică din Ţară. Este aproape incredibil cum edilii dumbrăveneni ştiu să atragă nu numai marile personalităţi culturale şi ştiinţifice, dar mai ales sponsorii. Şi au mai avut o mare înţelepciune: să apeleze la Academia Română, acad. Eugen Simion fiind preşedintele de onoare al Festivalului literar „Mihai Eminescu”, precum şi la Academia de Ştiinţe din Chişinău. Şi mai e ceva de spus apăsat. S-au cheltuit mulţi bani, de la sponzori în special, şi nu în zadar. Pe lângă diplome, medalii, insigne, însemne etc., Primăria comunei Dumbrăveni a înţeles că trebuie să facă ceva care să dăinuie peste vremuri: tipărirea unor cărţi de mare valoare şi necesitate.

Dumbrăveni este comună din județul Suceava care include și satul Sălăgeni. Teritoriul comunei este situat în partea de nord-est a României, la limita administrativă a județului Suceava, la granița cu județul Botoșani.
Teritoriul comunei este situat pe malul drept al râului Siret, la contactul podișului Dragomirnei( Podișul Sucevei) cu lunca Siretului. Prima atestare scrisă se află în cartea lui M. Costachescu ,,Documentele moldovenești înaintea lui Ștefan cel Mare’’, care spunea: "… identific satul din 1430 Dvoriștea, unde au fost curțile lui Dumbravă cu Dumbrăvenii din județul Botoșani. El este în fața Mândreștilor peste Sirete. Era și în veacul al XIV-lea. Își are numele de la un Dumbravă." Anul 1865, este anul în care, ca urmare a aplicării noii Legi comunale, este înființată comuna Dumbrăveni, compusă din cătunele Dumbrăveni, Sălăgeni, Văratec și Verești. Comuna Dumbrăveni este traversată de la vest la est de drumul național DN 29 Suceava-Botoșani, arteră de maximă importanță în structura rutieră a județului Suceava. Comuna beneficiază și de accesul la cale ferată prin halta Bursuceni, integrată într-un sistem de tranzit național și transfrontalier. La recensământul din anul 2011 comuna număra 7480 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 95,33% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Dumbrăveni, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 58,98%, penticostali – 31,24%, adventiști de ziua a șaptea – 2,54%, creștini după evanghelie – 1,52% și restul – nedeclarată sau altă religie. Din cei 8000 de locuitori ai comunei, din anul 2007, un sfert erau plecați la muncă în diferite țări europene.

Insigna - Festivalul pionieresc al sporturilor de iarnă - Vatra Dornei 1985

Vatra Dornei (în germană - Dorna Watra, în maghiară - Dornavátra) este un municipiu din județul Suceava, care mai include și localitățile Argestru, Roșu și Todireni. La recensământul din anul 2011, municipiul Vatra Dornei avea o populație de 14429 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002) dintre care: români – 92,77%, și restul – necunoscută sau altă etnie. Astăzi structura confesională a municipiul se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,95%, romano catolici – 2,19% și restul – nedeclarată sau altă religie. Vatra Dornei este cunoscută încă din secolul al XIX-lea, ca stațiune balneară și pentru practicarea sporturilor de iarnă. Prima atestare documentară a orașului este din anul 1592. În oraș pot fi vizitate multe obiective istorice, turistice și culturale. Enumăr doar câteva dintre acestea; Casa de cultură “Platon Pardău”, Muzeul Cinegetic ,Muzeul de Etnografie, Biserica Nașterea Maicii Domnului – construită 1905, Biserica Romano Catolică – construită tă în 1905, Biserica Sf. Ilie - construită în 1908, Cazinoul - construit în 1898, Izvorul Sentinela - construită în 1896, Izvorul Unirea, azi Restaurantul Maestro – clădire monument istoric construită în 1896, Clădirea băilor – construită în 1898, Hotelul Carol, fosta Vilă nr. 1 – clădire monument istoric, construită în 1896, Primăria – clădire monument istoric - construită în 1897, Biblioteca orășenească – construită în 1901, Gara Vatra Dornei - construită în 1902, Gara Vatra Dornei Băi - construită în 1910, Templul Mare - construit în perioada 1898-1902, etc. Deasupra stema și clădirea Primăriei Vatra Dornei.

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor."
Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri.Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea)

Insigna - Jus Lex - Baroul Suceava

Din cele mai vechi timpuri, Nordul Moldovei, cunoscut sub denumirea Bucovina, era impartit in doua mari tinuturi: Cernauti si Suceava. Dupa ocuparea Bucovinei de catre austrieci, in anul 1775, tinutul Sucevei s-a divizat in doua: cea mai mare parte a fost preluata de austrieci, iar, pentru partea ramasa in Romania, in scopul perpetuarii fostului tinut Suceava, s-a infiintat judetul cu acelasi nume (Suceava), dar cu capitala la Falticeni ce cuprindea si unele teritoriii apartinand in zilele noastre judetelor Botosani, Neamt si Iasi. Baroul Suceava este organizat si functioneaza in baza Legii nr.51 din 7 iunie 1995, republicata, in cadrul Uniunii Nationale a Barourilor din Romania, succesoarea de drept a Uniunii Avocatilor din Romania. Dupa Marea Unire din anul 1918, fostul tinut Suceava, preluat de austrieci si mult micsorat de reformele austriece, revine la patria mama, astfel incat judetul Suceava (infiintat dupa luarea Bucovinei de catre austrieci) isi schimba denumirea in judetul Baia cu capitala la Falticeni, judet care dispare in anul 1950, teritoriile sale fiind impartite intre actualele judete Iasi si Suceava. Dupa aparitia Legii din anul 1938 pentru reforma administrativa, reapare unitatea administrativa - tinutul., Suceava fiind cunoscuta din acest moment si ca tinutul Bucovinei, ce cuprindea judetele Radauti, Campulung, Suceava, Dorohoi, Cernauti, Hotin si Storojinet, ultimele trei si o mare parte din Radauti fiind cedate in anul 1940 fostei U.R.S.S., in prezent facand parte din Republica Ucraina. Dupa al doilea razboi mondial si pana in anul 1968 , Suceava a fost resedinta regiunii Suceava, incluzand, pe langa actualul teritoriu al judetului Suceava si teritoriul judetului Botosani. Datorita istoricului specific al zonei, si activitatea judecatoreasca s-a desfasurat in anumite perioade in mod diferit de restul tarii, aplicandu-se atat norme de drept autohton cat si dreptul austriac, ba chiar si cel polon, pe vremea ocupatiei austriece, tribunalele bucovinene fiind arondate Curtii de Apel de la Lemberg , hotararile acesteia fiind supuse controlului Inaltei Curti de Casatie si Justitie de la Viena. Sentintele si deciziunile pentru Bucovina se redactau in limba germana, iar limba oficiala la Curtea de Apel Lemberg era polona. In Bucovina, in acea perioada, existau Tribunalul Provincial de la Cernauti si Tribunalul Cercual din Suceava, avocatura fiind considerata o profesiune libera chemata a reprezenta si apara chestiuni de drept straine, in baza unei autorizatii oficiale, avocatii desfasurandu-si activitatea potrivit Legii din 06.07.1868, titlul de avocat pledant acordandu-se dupa absolvirea studiilor juridice si dobandirea doctoratului juridic, in baza unei practici de 7 ani la o judecatorie, la un avocat sau la o procuratura de finante si dupa absolvirea examenului de avocat. Obligativitatea asistentei avocatiale era relativa si numai in fata tribunalelor si a curtilor de apel. Ca si notarii publici, avocatii din circumscriptiile tribunalelor erau constituiti intr-un corp administrativ autonom care se numea Camera avocatilor. Pe vremea stapanirii austriece in Bucovina exista numai Camera avocatiala din Cernauti cuprinzand un numar total de 214 avocati, din care 21 romani, 5 ruteni, 5 germani, 4 poloni , 179 evrei. Aceasta camera cuprindea avocatii din tinutul Sucevei preluat de austrieci, in noul judet Suceava din patria mama, avocatii fiind constituiti in Baroul Suceava, cel mai vechi membru cunoscut al acestuia, fiind avocatul Alecsandru Iamandi, inscris in avocatura in anul 1868. In arhivele actualului Barou Suceava nu au fost insa gasite informatii certe care sa ateste infiintarea efectiva a unui barou cu aceasta titulatura in anul 1868, cel mai vechi Tablou al avocatilor datand din anul 1911 si care cuprindea un numar de 51 avocati, din care 25 stagiari, ca decan figurand distinsul avocat I.A. Alecsandrescu. In anul urmator, numarul membrilor din Baroul Suceava a crescut la 57, in cadrul acestuia desfasurandu-si activitatea, printre altii, avocatii Stefan Albu (licentiat la Paris), Gheorghe Ghitescu (doctor in drept la Bruxelles si Lieg), Octav Lovinescu, Artur Gorovei (prodecan), Eugen Sunguroff, Costachi Boldur, Matei Millo, Ioan Burada, Comnino Neculai, Dionisie Zaharescu, Teodor Tanasescu, ultimii patru fiind numiti ulterior magistrati. Dupa reintregirea teritoriului in anul 1918 si in baza Legii nr. 21/21.02.1923 pentru organizarea si unificarea Corpului de Avocati, s-a infiintat Corpul Avocatilor din Bucovina, constituindu-se Baroul Cernauti cuprinzand un numar de 602 avocati pledanti definitivi din care 102 romani, avandu-l ca decan pe avocatul Romulus Reut si prodecan pe avocatul Mauriciu Blankopt. In paralel cu Baroul Cernauti functioneaza si Baroul judetului Baia, cu capitala la Falticeni, care cuprindea o parte din avocatii inscrisi in fostul barou al judetului Suceava, la finele anului 1940, membrii acestuia fiind in numar de 40 avocati definitivi si 11 avocati stagiari, avandu-l ca decan pe avocatul Neculai Nemtanu. Baroul Cernauti a functionat in aceasta organizare pana la cedarea unei parti a Bucovinei catre fostul U.R.S.S. (1940) cand s-a reinfiintat Baroul judetului Suceava avandu-l ca decan pe avocat Victor Dragonesei. Baroul Suceava si Baroul Baia (unde, in anul 1933 a fost primit ca stagiar si avocatul Grunvald Bercu, viitor decan in perioada postbelica) au fost desfiintate in anul 1948, infiintandu-se Colegiul de Asistenta Juridica Suceava ce si-a desfasurat ulterior activitatea potrivit Legii nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii in R.S.R. Colegiul Regional al Avocatilor din Suceava era compus din 11 birouri de asistenta juridica, din acestea 4 situandu-se pe teritoriile apartinand judetului Botosani si avea inscrisi un numar total de 103 avocati, din acestia 63 apartinand Birourilor de Asistenta Juridica de pe teritoriul actualului Barou Suceava, cifra ce s-a mentinut relativ constanta de-a lungul anilor, la finele anului 1989 figurand in Colegiul de Asistenta Juridica Suceava un numar de 60 avocati. In aceasta perioada, demnitatea de decan a fost detinuta de avocatul Bercu Grunvald (1951-1958), Teodor Rauti (1958-1990), Vasile Boca (1990-1994), Ioan Ursarescu (1994-2004), Vasile Tudor (2004-2009), Sorin-Dumitru Rusu ( 2009-2017). În prezent, decan al Baroului este av. Liviu Viorel Mihai. In cadrul Baroului Suceava sunt înscrişi 333 de avocaţi cu drept de exerciţiu a profesiei. Barourile sunt forme de asociere a avocaților numai în cadrul UNBR (Uniunea Barourilor din România) și ele sunt organizate în toate județele și municipiul București.

Insigna sportivă - Fotbal club Cetatea Suceava

F.C. Cetatea Suceava (Fotbal club) a fost un club de fotbal din municipiul Suceava.Anul înființării echipei este 2004, formația suceveană evoluând în sezonul 2004–2005 în Divizia C. Cetatea Suceava a promovat în Divizia B, iar la sfârșitul sezonului 2006–2007 a retrogradat în Liga a III-a. În sezonul 2007–2008, Cetatea Suceava a reușit să promoveze din nou în Liga a II-a. Cetatea Suceava s-a desființat pe 8 februarie 2010, după 5 ani de existență, antrenor fiind la timpul acesta Ioan Radu. A revenit în forță în vara aceluiași an cu jucătorii transferați ilegal la un alt club. Echipa își juca meciurile de acasă pe stadionul din cartierul sucevean Areni, cu 12500 locuri pe scaune. Echipamentul tradițional de joc al echipei era: tricoul galben, chilot albastru - în meciurile de acasă și complet albastru, tricoul având și dungi albe verticale – în meciurile din deplasare.

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură sucevene, din vremuri diferite.

Mănăstirea Hagiulgadar

Biserica Mirăuți

Liceul Ștefan cel Mare

Muzeul de Științe ale Naturii

Tribunalul

Biserica Sfântul Dimitrie

Prefectura

Primăria

Biserica Sfântul Ioan cel Nou

Muzeul Bucovinei

Casa polonă

Biblioteca Bucovinei "I.G.Sbiera"

Casa de cultură

Muzeul satului bucovinean

Palatul de justiție

Hanul domnesc

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Suceava, în vremuri diferite, dar și alte locuri frumoase de vizitat în acest județ.