Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FINLANDEZE DE COLECȚIE

Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos marchează trecerea a 400 de ani de la nașterea lui Emil Wikstrom. Pe aversul monedei, în centrul câmpului, în interiorul unui cerc periferic continuu, sunt reprezentate un ciocan, o daltă, o piatră și profilul bustului unui personaj feminin. Periferic, circular pe părțile stânga, inferioară și dreapta sunt aplicate inscripțiile: “EMIL WIKSTROM” (numele personajului), “1864 - 1942” (anii între care a trăit), “2014” (anul emiterii monedei) și monograma gravorului (lângă coada ciocanului). Pe revers, în interiorul unui cerc continuu periferic este redat un strugure, o frunză de viță de vie, o linie curbă și undeva în dreapta monograma monetăriei naționale finlandeze. Strugurele este încadrat de inscripțiile periferice circulare: “SUOMI” și “FINLAND” (denumirea țării în limbile finlandeză și engleză). În centrul reversului, puțin stânga este aplicată inscripția: “10E” (valoarea monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 15 octombrie 2014, valoarea – 10 euro, forma – rotundă, diametrul – 28,5 milimetri, greutatea – 10 grame, material compoziție – aliaj argint, tiraje – 10000 buc BU și 10000 buc proof. și gravor – Pertti Makinen.

Emil Wikström a fost un sculptor finlandez, care s-a născut la data de 13 aprilie 1864 și a decedat la data de 26 septembrie 1942. Dintre lucrările sale cele mai cunoscute sunt: Lantern Carriers de pe fațada Gării centrale din Helsinki și statuile Elias Lonnrot și Johan Vilhelm Snelmann. Emil Wikström a studiat arta la Școala de desen a Asociației de Artă finlandeză la Turku și Helsinki, la Academia de Arte Plastice din Viena și la Academia Julian din Paris. Ca și alți artiști ai lumii și el s-a inspirat pentru arta sa din mitologia culturală a propriei țări.

Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos marchează trecerea a 150 de ani de la nașterea lui Jean Sibelius. Pe aversul monedei par a fi reprezentate stilizat două plante (arbuști) și câteva stele, alături de inscripția “JEAN SIBELLIUS” (numele personajului). Pe reversul monedei este reprezentat un gât de vioară (prăguș) și monograma monetăriei naționale finlandeze, alături de inscripțiile “SUOMI - FINLAND” (denumirea țării în limbile finlandeză și engleză), “100 E” (valoarea monedei) și “2015” (anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 10 euro, data emiterii – 30.01.2015, forma – rotundă, diametrul – 28,5 milimetri, greutatea – 10 grame, compoziția – aliaj argint, calitatea – proof și BU și tiraj – 5000 exemplare proof, 5000 exemplare BU.

Jean Sibelius, nume complet Johan Julius Christian Sibelius a fost un compozitor finlandez care s-a născut la data de 8 decembrie 1865 și a decedat la data de 20 septembrie 1957. A compus în perioada Romantismului târziu, muzica sa având un rol esențial în formarea identității naționale finlandeze. Esența operei sale rezidă in cele șapte simfonii ale sale, deși are și alte compoziții (peste 100 de piese pentru voce și pian; 13 piese cu destinație de coloană sonoră; muzică de cameră; muzică pentru pian, muzică rituală masonică, 21 de piese special destinate corului. După absolvirea liceului în 1885, Sibelius începe cursurile de Drept la Universitatea Finlandeză Imperialistă Alexandru (astăzi Universitatea Helsinki). Având în vedere faptul că era mult mai interesat de muzică decât de drept, acesta abandonează studiile în domeniul dreptului, urmând în perioada 1885- 1889 cursurile facultății de muzică din Helsinki, care astăzi îi poartă numele (Academia Sibelius). Între anii 1889-1890, Sibelius îți continuă studiile la Berlin, avându-l ca profesor pe teoreticianul Alfred Becker. În anul 1890, la Viena, îi are ca profesori pe Robert Fuchs și Carl Goldmark. Sibelius a fost întotdeauna destul de auto-critic, declarându-le prietenilor apropiați: "Dacă eu nu pot scrie o simfonie mai bună decât cea de a șaptea, atunci aceasta va fi ultima." Din moment ce niciun manuscris nu a fost găsit, surse autorizate consideră că este probabil ca Sibelius să le fi distrus în 1945, an de-a lungul căruia a ars un număr însemnat de foi de lucru. Muzicianul englez Constant Lambert afirmă că Sibelius este nu numai unul dintre cei mai mari simfoniști de la Beethoven încoace, dar și "una din cele mai desăvârșite expresii din punct de vedere al formelor din câte a produs spiritul omenesc". Marea forță a talentului său constă în ineditul mijloacelor de înveșmântare a ideilor muzicale, libertatea expresiei și bogăția melodică ferită de tiparele convenționale.

Moneda euro finlandeză de colecție de mai jos omagiază personalitatea lui

Tapio Wirkkala. Pe aversul monedei sunt reprezentate o pasăre și un mănunchi de linii curbe concentrice și inscripția: “TAPIO WIRKKALA” (numele personajului). Pe reversul monedei e reprezentat un desen grafic indescifrabil și inscripțiile: “SUOMI FINLAND” (numele țării în limbile finlandeză și engleză), “10 E” (valoarea monedei) și “2015” (anul emiterii). În stânga reversului sunt aplicate nomogramele gravorului și ale monetăriei.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: valoarea – 10 euro, data emiterii – 01.09.2015, forma – rotundă, diametrul – 28,5 milimetri, greutatea – 10 grame, compoziția – aliaj argint, calitatea – proof și BU și tiraj – 10000 exemplare proof, 10000 exemplare BU.

Tapio Veli Ilmari Wirkkala a fost un designer și sculptor finlandez, o figură importantă a designului postbelic, care s-a născut la data de 2 iunie 1915 și a decedat la data de 19 mai 1985. A realizat lucrări pe diferiți suporți precum: sticle de ketchup din plastic și din metal, butelii de sticlă, ceramică și placaje într-o gamă de foarte variată de stiluri. El este designerul bancnotelor finlandeze din anul 1955. A realizat opere pe sticlă, gresie, bijuterii și mobilier pentru producția de masă, precum și sculpturi individuale în mai multe medii. El este designerul sticlei de votcă Finlandia (1970 - 2000) și al setului de ochelari de bucătărie Ultima Thule de la Italla.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ

________xxx________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL ALBA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Marea Unire 100 ani 1918 - 2018

A.C.I.R.(Asociația colecționarilor de insigne din România)

La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Sala Unirii este una dintre cele mai importante clădiri din România. Este locul în care s-a hotărât Unirea Transilvaniei cu România în 1918. Putem spune, fără să exagerăm, că este un loc cu valoare simbolică deosebită, de pelerinaj şi regăsire. Vă întrebați, probabil, de ce lucrările Marii Adunări Naționale, din 1 Decembrie 1918, s-au ținut tocmai în această clădire? La acea vreme era cea mai spaţioasă clădire din Alba Iulia, singura ce putea să-i găzduiască sub acoperişul său pe cei 1.228 de delegaţi oficiali ai naţiunii române, care reprezentau întreaga Transilvanie, atât geografic, cât și social, profesional, religios și politic. Momentul central al zilei de 1 Decembrie 1918 l-a reprezentat citirea Rezoluției Unirii în plenul Adunării, de către Vasile Goldiș. Ulterior, actul fundamental a fost adoptat în unanimitate de către cei prezenți. Documentul de căpătâi al Unirii este gravat pe peretele interior al Sălii. Spațiul central al Sălii este dedicat momentului 1918. Vizitatorii pot vedea însemne ale martorilor Unirii: steaguri, medalii, dar și credenţionale, mandatele în baza cărora s-a făcut accesul în Sala Unirii. Biroul avocatului Aurel Lazăr din Arad vorbeşte despre primul mare pas spre realizarea Unirii Transilvaniei cu România: redactarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Transilvania, la 12 octombrie 1918. Actul a fost citit câteva zile mai târziu în Parlamentul de la Budapesta și marca direcţia pe care se angajau românii transilvăneni în perioada ce urma: desfacerea totală de Ungaria şi pregătirea demersurilor pentru realizarea Unirii cu România. Este expus și aparatul de fotografiat cu care au fost realizate cele cinci poze ale Unirii. Samoilă Mârza, cel care avea să-și primească pe bună dreptate renumele de „fotograful Unirii”, a fost singurul dintre cei peste 100.000 de români veniți la Alba Iulia care a avut în „dotare” un aparat de fotografiat. Din păcate, nu s-a făcut nicio fotografie în Sala Unirii la 1 Decembrie 1918, deoarece fotograful tocmit de autorităţile române, Arthur Bach nu s-a prezentat. De ce avem imagini doar din exterior, cu mulțimile și tribunele oficiale? Samoilă Mârza nu a avut acces în Sala Unirii, întrucât nu era fotograful oficial al evenimentului. Chiar și așa, importanța fotografiilor lăsate de Samoilă Mârza este covârșitoare. Imaginile au fost folosite şi pentru a demonstra cât de democratic a fost actul Unirii. Rolul istoric pe care l-a avut Sala în 1918 este marcat deasupra intrării, printr-un text în limba latină, formulat de istoricul Ioan Lupaș. În traducere, spune: „În anul Domnului 1918, la 1 Decembrie, în acest loc a fost proclamată pe vecie și în mod irevocabil, prin dorința solemnă și unanimă a poporului, unirea Transilvaniei cu întreaga Daco-Românie. Amintirea acestui eveniment să fie eternă”. Sala este străjuită de o galerie de 21 busturi ale fruntaşilor de la 1918: oameni politici, oameni de arme şi de cultură şi reprezentanţi ai clerului. Clădirea, ridicată la 1900, a servit în prima fază a existenței sale drept cazinou militar, locul de festivităţi şi recepţii al armatei austro-ungare. După Unire, Sala a fost consistent înfrumusețată în 1922, când la Alba Iulia s-au încoronat Regele Ferdinand și Regina Maria, ca Regi ai României Mari. Aici s-a ținut banchetul regal. Clădirea este organizată ca spațiu expozițional din 1968, an în care s-au împlinit 50 de ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Prezint mai jos transformările pe care le-a suferit sala după săvârșirea evenimentului Marii Uniri. Imediat după Unire, edificiul a fost modificat pentru a i se da un aspect somptuos pe măsura evenimentului ce l-a adăpostit. Astfel, între anii 1921-1922 sala interioară a fost amplificată prin construirea unui vestibul şi a unor nişe la extremităţile de sud şi nord. Sala a fost prevăzută cu o boltă semicirculară cu arcuri-dublouri, susţinuţi de pilaştrii şi a fost ornată cu coloane, console şi benzi decorative de inspiraţie vegetală. Cele două arcade şi lunetele nişelor au fost decorate de francezul Pierre Bellet cu picturi pe pânză, care înfăţişau voievozi români şi personalităţi din viaţa culturală românească. Pe peretele vestic au fost plasate plăci de marmură având inscripţionate textul Proclamaţiei regelui Ferdinand către ţară la intrarea României în Primul Război Mondial, textul Moţiunii Unirii, componenţa Consiliului Dirigent şi textul Legii pentru Unirea Transilvaniei cu România. De asemenea, tot acum, pe faţada vestică a fost amenajată o intrare sub formă de arc de triumf. Friza acesteia atrage atenţia prin inscripţia în limba latină, care are menirea de a ţine trează pentru totdeauna amintirea Actului de Unire de la 1 Decembrie 1918. O altă modificare a imobilului a avut loc în perioada 1967-1968, cu prilejul sărbătoririi semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România. Acum pereţii interiori au fost placaţi cu marmură roşie de Moneasa, iar pavimentul sălii a fost realizat din marmură albă de Alun. În locul vechilor lucrări în ulei, deteriorate, este executat, pe aceeaşi temă, un ansamblu de pictură-frescă de către Constantin Piliuţă, Marius Cilievici şi Pavel Codiţă. Plăcile de marmură de pe peretele de vest sunt înlocuite cu basoreliefuri în marmură ale sculptorului Mircea Ştefănescu, inspirate de Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii din Blaj (3/15 mai 1848) şi de Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Între anii 1993-1994 au avut loc ultimele intervenţii, când este realizată o nouă pictura-frescă, pe aceeaşi temă, de artistul Horea Cucerzan. Tot atunci, deasupra şemineelor a fost aşezată stema actuală a României, iar în sala interioară au fost aduse busturile regelui Ferdinand şi reginei Maria, creaţie a sculptorului Vlad Ciobanu. De asemenea, în această perioadă au fost refăcute şi fixate pe peretele vestic al sălii, plăcile în marmură cu textele rezoluţiei de Unire şi Legii pentru Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu România votată de Parlamentul Ţării la 29 decembrie 1919. Sala Unirii a găzduit banchetele oficiale date cu ocazia Încoronării (15 octombrie 1922), Serbărilor Unirii (20 mai 1929) şi a dezvelirii Obeliscului lui Horea, Cloşca şi Crişan (14 octombrie 1937).

Cu ocazia primului Congres Naţional de Insignografie, de la Petroșani, din zilele de 18 – 20 septembrie 2009, a avut loc şi Adunarea Generală de Constituire a Asociaţie Colecţionarilor de Insigne din România (ACIR). Cei 80 de participanţi au votat statutul asociaţiei şi au ales organul de conducere al acesteia. În baza hotărârii Judecătoriei Petroşani. Asociaţia a fost înregistrată la grefa acestei instituţii, în registrul special la nr. 33/16 decembrie 2009. La baza relaţiilor dintre cei 100 de membrii ai asociaţiei stau 3 principii pe care dorim să le păstrăm şi asupra cărora insistăm: prietenia, întrajutorarea colegială şi încrederea reciprocă. La ora actuală conducerea asociaţiei este în căutarea unei sigle care să ne reprezinte. Până în prezent, printr-o bună coordonare din partea ACIR a activităţii s-a reuşit menţinerea reuniunilor noastre timp de 39 de ediţii consecutive, care de 5 ani au fost ridicate la rang de congres, având la bază propunerea regretatului col. Dogaru Ioan. Prin unirea forţelor a două localităţi aflate la mare distanţă (Alexandria - Petroşani), dar legată printr-o voinţă şi o preocupare comună s-a reuşit spre bucuria tuturor relizarea menţinerii expoziţiilor naţionale şi implicit a reuniunilor. De la înfiinţare, ACIR a preluat dificila sarcină de atribuire în fiecare an a premiilor Floarea de colţ, cea mai importantă distincţie care recompensează atât colecţionarii membri ACIR, cât şi persoanele care se implică în menţinerea activităţii insignografice din ţara noastră, sarcină deosebit de onorantă de care ne-am achitat. În ultimii ani premiul Floarea de Colț a fost înlocuit prin înmânarea insignei ACIR – Colecționar emerit. Publicaţia oficială a Asociaţiei este Jurnalul Insignografic, cu apariţie semestrială. Colectivul de redacţie al Jurnalului este format din trei membri şi un fotograf profesionist.

Insigna - Casa Pionierilor și Șoimilor patriei

Alba Iulia 30 ani 1953 - 1983

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”.

Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie.

Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist. Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea). Casele pionierilor și șoimilor patriei din regimul comunist erau instituții în cadrul cărora elevii și șoimii patriei primeau și alte informații în afara celor însușite din procesul de învățământ, în special, îndoctrinare ideologică. După Revoluția din decembrie 1989 aceste instituții au devenit Palate ale copiilor, unde aceștia urmează benevol și gratuit cursurile unor cercuri aplicativ- culturale, excluzându-se complet îndoctrinarea ideologică.

Palatul copiilor din municipiul Alba Iulia este situat pe Strada Decebal la nr.23 și oferă copiilor interesați un grup de cercuri în care aceștia își pot descoperi și cultiva o anume pasiune. Cercurile organizate în cadrul Palatului copiilor din Alba Iulia sunt: Jurnalism, Istoria religiilor, Teatru, Cultură și civilizație engleză, Cultură și civilizație franceză, Ceramică – pictură, Pictură – desen, Construcții modele – chitară, Muzică instrumental, Ansamblu orchestrală, Educație pentru cetățenie democratică, Protecția mediului, Informatică și Karting.

Insigna sportivă - Unirea

Unirea Alba Iulia este un club de fotbal din municipiul Alba Iulia care astăzi (2020) evoluează în Liga a III-a. Locul 6 ocupat în sezonul 2003-2004 al Ligii I și semifinala jucată în ediția 1990 – 1991 a Cupei României reprezintă cele mai importante realizări ale echipei. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al acestei echipe sunt alb-negru, iar stadionul pe care evoluează se numește Cetate și are o capacitate de 18000 locuri din care 7238 pe scaune. Unirea Alba Iulia s-a înființat în anul 1924. La început a evoluat sub denumirea Unirea Mihai Viteazul Alba-Iulia. După 10 ani de la fondare participă la prima ediție a Diviziei B, unde ocupă locul 6. Se menține în cea de-a doua divizie până în 1939, când retrogradează. În anul 1942 se întoarce în Divizia B, unde joacă două sezoane și apoi retrogradează din nou. În finalul sezonului 1946 – 1947 o găsim pe Unirea în Divizia C pe locul 9, retrogradabil. Din anul 1947 până în 1970 participă în campionate regionale, sub nivelul primelor trei divizii fotbalistice din România. În 1970 promovează în Divizia C. Urmează 9 sezoane în eșalonul trei la finele cărora promovează în Divizia B. Locul 15, ocupat la sfârșitul sezonului 1979 – 1980, o obligă pe Unirea să se întoarcă în cea de-a treia ligă. Joacă patru ani în Divizia C, promovează, după doi ani retrogradează și după alți doi ani promovează din nou. Între anii 1988 – 2003 se menține în Divizia B. Reușește ocuparea locului secund în ediția 1993 – 1994, la distanță de 7 puncte de ocupanta primei poziții, FC Maramureș Baia Mare. În sezonul 2002 – 2003 echipa redenumită în anii 1990 Apulum Alba-Iulia, realizează una din cele mai mari performanțe din istoria clubului. Sub conducerea antrenorului Aurel Șunda, albaiulienii au promovat pentru prima dată în Divizia A. Având în componență jucători experimentați ca Ovidiu Maier, Vasile Jercălău, Dan Găldean, Florin Cotora, echipa a continuat evoluțiile bune și a terminat primul sezon în Divizia A pe locul 6. În următorul sezon Apulum a schimbat mai mulți antrenori: Stelian Gherman, Alexandru Pelici, Gheorghe Mulțescu, Marcel Rusu, Alin Artimon, însă nu a reușit să se salveze de la retrogradare. După un parcurs slab în Divizia B albaiulienii retrogradează din nou, de data aceasta în Divizia C. În pauza competițională dintre sezoanele 2005 – 2006 și 2006 -2007 conducătorii clubului cumpără locul echipei Oltchim Râmnicu Vâlcea în Liga a II-a, astfel că nu joacă nici un meci în cea de-a treia ligă. Revine la numele Unirea Alba-Iulia și termină campionatele 2006 – 2007 și 2007 – 2008 pe poziția a patra. În 2009 echipa revine în Liga I după ce câștigă seria a II-a a diviziei secunde, dar nu rezistă decât un sezon pe prima scenă, la finalul stagiunii 2009 – 2010 ocupând ultima poziție în clasament și retrogradând în Liga a II-a. În prezent echipa evoluează în Liga a III-a fiind preluată de Mihai Hauptkorn. Stadionul aparține Primăriei și Consiliului Local Alba Iulia, toate investițiile fiind făcute din banii autorităților locale. Stadionul dispune și de un mini-hotel, la care sunt cazați jucătorii echipei Unirea Alba Iulia. Sus am postat trei logo-uri ale clubului sportiv Unirea.

Insigna sportivă - Asociația sportivă Metalurgistul Cugir (A.S.M.)

Metalurgistul Cugir a fost un club de fotbal din orașul Cugir, județul Alba care a evoluat în ligile a III-a și a II-a. Echipa a fost fondata in anul 1939 cu ajutorul conducerii Uzinelor de Armament Cugir sub denumirea de Asociatia Sportiva Metalurgistul Cugir (A.S.M. Cugir). În decursul vremii echipa a evoluat timp de 20 ani consecutiv in Liga a 2-a fiind una dintre cele mai longevive echipe care au evoluat in esalonul secund. In anul 2003 din motive financiare echipa s-a desfiintat. Dar in anul 2008 a luat naștere CSO Cugir un club sportiv polivalent cu scopul de a readuce dorinta de a face sport in orasul Cugir, având următoarele secții: fotbal, șah și tenis de câmp. În același an s-a pus bazele echipei de fotbal seniori ce evoluează în Liga a V-a sub denumirea CSO Cugir. Echipa dispută meciurile de acasă pe stadionul Arena Cugir, de 10000 locuri pe scaune.

Cugir, mai demult Cudgir, în limba maghiară - Kudzsir, în limba germană - Kudsir, Kudschir, Kuschir, este un oraș în județul Alba, care include și localitățile; Bocșitura, Bucuru, Călene, Fețeni, Goașele, Mugești și Vinerea. Teritoriul orașului ocupă partea de sud-vest a județului, iar orașul propriu-zis este situat în partea nordică a acestui teritoriu. În imediata apropriere spre est, sud și vest se ridică dealuri ce depășesc 700 metri altitudine, în mare măsură acoperite cu foioase și plantații de pin. Spre sud de aceste dealuri se întinde regiunea muntoasă, grupa munților Șureanu ce face parte din Carpații Meridionali, iar spre nord șerpuiește lunca și terasele râului Cugir. Orașul Cugir este situat în zona de contact a culoarului depresionar al Orăștiei cu Munții Șureanu, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, la o altitudine de 300 metri față de nivelul mării. Orașul Cugir se află pe malul râului Cugir, care este un curs de apă, al șaizeci și unulea afluent de stânga al râului Mureș. Cugirul s-a dezvoltat din vechea așezare rurală Kudsir, atestată documentar în anul 1493, devenind oraș în anul 1968. La recensământul din anul 2011 orașul număra 21376 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 25977 locuitori), dintre care: români – 88,81%, romi – 3,14% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Cugir, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,02%, romano catolici – 1,11%, penticostali – 1,33% și restul – nedeclarată sau altă religie. Dintre atracțiile turistice ale orașului enumăr: Catedrala ortodoxă, Rezervația naturală Iezerul Șurianul (20 ha), Biserica Sfânta Treime din Cugir, construită între anii 1806 - 1809, Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Vinerea, Apeductul Wasser Leine construit în anul 1906 de germani și italieni, Cetatea dacică de pământ de la Cugir și Biserica Romano-Catolică construită între anii 1824-1826 din cartierul Scăunel.

Insigna sportivă - Soda

Soda Ocna Mureș este un club de fotbal din localitatea Ocna Mureș, județul Alba, care anul acesta (2020) a promovat în liga a III-a. Este un club mic condus de oameni pricepuți, având jucători ambițioși care vor să performeze în sportul fotbal. Echipa joacă în echipament alb albastru.

Ocna Mureș, mai demult Uioara, în limba latină - Salinae, în limba maghiară -Marosújvár, în limba germană - Miereschhall, este un oraș în județul Alba care include și satele: Uioara de Jos, Uioara de Sus, Cisteiu de Mureș, Micoșlaca și Războieni-Cetate. Orașul Ocna Mureș este situat în partea de nord-est a județului, la 55 km de Alba Iulia și la 22 km de Aiud. Până la mijlocul secolului al XIX-lea râul Mureș curgea în imediata apropiere a masivului de sare. Din cauza pagubelor produse minelor de sare în timpul deselor inundații ale Mureșului, în anii 50 ai secolului al XIX-lea albia Mureșului a fost mutată cu câteva sute de metri mai spre est. Totuși, în anul 1912 s-a produs o inundație catastrofală a Mureșului, apele pătrunzând în unele dintre minele vechi, provocând surpări ale tavanelor acestora, cu apariția la suprafața terenului a unor pâlnii și cratere de mari dimensiuni care au afectat și zonele locuite învecinate. Spre evitarea extinderii prăbușirilor minelor vechi, în anul 1952 s-a hotărât umplerea tuturor cavernelor și craterelor formate deasupra fostelor mine Romane, Iosif, Francisc, Ferdinand, Regina Maria și Principele Nicolae, cu saramură concentrată. Se cunosc și alte catastrofe produse aici în decursul timpului: anul 1978 și anul 2010. Exploatarea relativ intensă a zăcământului de sare în epoca romană, a favorizat dezvoltarea unei importante așezări cu caracter rural, identificată cu „Salinae”, ale cărei urme arheologice se întind pe o mare arie, pe ambele maluri ale Mureșului. Din zona minelor de sare provin trei inscripții fragmentare, iar din alte locuri mai multe monede de argint și bronz între care și un dupondius (monedă romană) din timpul împărătesei romane Annia Galeria Faustina (anii 130 - 176). Urmele de locuire descoperite pe teritoriul orașului indică prezența oamenilor încă din epoca bronzului (Cultura Wietenberg). Prima atestare documentară datează din anul 1203 sub numele de Uioara (care provine de la cuvântul maghiar Ujvár - „Orașul Nou”), apoi la 13 ianuarie 1280 într-un act de schimb de moșii. Localitatea s-a dezvoltat abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a început exploatarea organizată a sării, respectiv, când administrația austriacă a preluat controlul producției de sare. Ocna Mureș a fost declarat oraș în anul 1956. La recensământul din anul 2011 orașul număra 13036 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 15503 locuitori), dintre care: români – 78,14%, maghiari – 8,75%, romi – 6,59% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Ocna Mureș astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 73,7%, romano catolici – 1,67%, reformați – 6,38%, penticostali – 4,3%, greco catolici – 4,14%, baptiști – 1,03% și restul – nedeclarată sau altă religie. Pe lângă extragerea sării în acest oraș există societăți comerciale axate pe: industria chimică anorganică, fermentarea tutunului, construcții civile și industriale, agricultură, confecții îmbrăcăminte, comerț, morărit și panificație. Dintre atracțiile turistice ale localității nominalizez: Biserica romano catolică “Sfântul Carol Borromeo”, monument istoric din secolul al XVIII-lea; Biserica reformată calvină, construită în anul 1902; Biserica Greco-Catolică „Sf. Nicolae”; Biserica Ortodoxă veche; Biserica Penticostală "Maranata; Biserica Penticostală "Betesda"; Biserica Baptistă "Betel"; Ruinele castelului medieval atestat din anul 1290 ca Novum Castrum ("Castelul Teleki") - Uioara de Sus; Ruinele unei biserici construite în stil romanic în jurul anului 1300 la Uioara de Sus; Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial – obelisc cu o înălțime de 5,5 m, pe o bază de 1,5 m; Monumentul Eroilor, str. Nicolae Iorga; Localitatea Ocna Mureș a fost o veche stațiune balneoclimaterică ce prezenta un interes turistic deosebit, datorită lacurilor aflate pe masivul de sare. Localitatea avea în trecut mai multe instalații de tratament, printre care: un solariu cu amenajări pentru aeroterapie și helioterapie, instalații pentru electroterapie, băi calde, apă minerală sărată concentrată. Dintre factorii naturali de cură trebuie menționate și apele minerale clorurate și sodice din lacurile existente pe locurile vechilor saline. Vechea clădire a Băilor Sărate și ștrandul din localitate au fost demolate în ultimii ani.

Alba Iulia, mai demult Bălgrad, este un municipiu situat pe malul râului Mureş și reşedinţa judeţului Alba din România. Între anii 1541 şi 1711 oraşul a fost, cu unele întreruperi, reşedinţa şi astfel capitala politică a Transilvaniei. Pentru o scurtă perioadă de timp, începând cu recunoaşterea principelui Sigismund Bathory drept suveran al Moldovei şi al Ţării Romîneşti – 1595 - a fost şi capitală a acestor state, proiectul politic find continuat de Mihia Viteazu. La Alba Iulia a avut loc Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, care a stat la baza înfăptuirii unirii Transilvaniei şi a Banatului cu Regatul României. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I şi Maria, moment care a consfinţit importanţa istorică a oraşului şi rolul de capitală istorică. Numeroase izvoare atestă, înainte de a ne fi fost transmis numele sau prin documente istorice scrise, existența pe acest teritoriu și în împrejurimile lui imediate, a unor așezări preistorice datând din mileniul al V-lea ÎEN, în partea de nord a orașului s-a descoperit o importantă așezare neolitică (5000-1900 Î.E.N.), care a fost locuită de triburi de păstori și agricultori. Înainte de cucerireea romană în apropierea marelui oraș exista localitatea dacică Apulon, important centru fortificat menţionat pe hărţile vremii. După cucerirea Daciei de către Traian, oraşul s-a numit Apulum, iar fortificaţia dacică preexistentă a fost extinsă prin efortul soldaţilor Legiunii a XIII-a Gemina staţionate aici. Ruinele zidului roman şi ale porţii sunt foarte bine conservate şi pot fi vizitate în „Traseul celor trei fortificaţii” din cartierul Cetate. După retragerea administraţiei romane sub Aurelian, în anul 271 viaţa urbană s-a stins treptat. În evul mediu oraşul apare din nou atestat în anul 1199, de această dată sub numele de Alba Iulia (Cetatea Albă a lui Gyula), centru al administraţiei Regatului Ungariei din Transilvania, colonizat cu saşi şi devenit reşedinţă a Episcopiei Catolice a Transilvaniei, iar mai apoi drept capitală a Principatului Transilvaniei. Denumirea latină a oraşului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă). Mihai Viteazu şi-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor romanilor. Sus am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Alba Iulia, pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură ale orașului, din vremuri diferite.

Muzeul Sala Unirii

Banca națională

Gara

Prefectura

Centrul militar județean

Universitatea 1 Decembrie 1918 din cetate

Poarta 5 a cetății

Pensiunea Flamingo

Biblioteca Bathory (interior)

Închisoarea lui Horea, Cloșca și Crișan

Curtea Catedralei încoronării (cetate)

Biserica italiană

Primăria

Poarta 3 a cetății (vedere din spate)

Castrul roman

Parcul orașului

Cercul militar

Gimnaziul romano catolic

Clopotnița Catedralei încoronării

Catedrala încoronării din cetate

Hotelul Ungaria

Piața Huniade

Hotelul Dacia

Poarta 1 a cetății

Cetatea

Vedere din cetate

Hotelul Europa

Institutul de arte grafice Alba

Monumentul Lossenau din cetate

Obeliscul Horia, Cloșca și Crișan din cetate

Casa de cultură a studenților

Statuia Lupoaicei

Statuia lui Mihai Viteazu din cetate

Vederi

Vedere generală

Catedrala romano catolică din cetate

Alba este un județ al României situat în provincia Transilvania. Reședința acestui județ este municipiul Alba Iulia. Județul are o suprafață de 6242 kilometri pătrați și o populație de aproximativ 383000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul se compune din; 4 municipii - Alba Iulia, Aiud, Blaj, Sebeș, 7 orașe - Abrud, Baia de Arieș, Câmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Teiuș, Zlatna și 67 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, din vremuri diferite, din județul Alba, dar și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.