Epaminonda's Blog.....: KLATOVY

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea cehă KLATOVY, denumire germană

KLATTAU, regiunea PLZEN, din vremuri diferite, câteva trimiteri

poștale iluastrate, o plachetă și două insigne locale.

Turnul negru și Primăria

Turnul negru

Cazarma

Piața centrală

Pensiune

Piața Libertății

Biserica Sfânta fecioară Maria și Sfântul Ignatie și Turnul Negru

Poșta

Biserica Sfânta fecioară Maria și Sfântul Ignatie

Școala

Restaurant pensiune

Trimiteri poștale

Plachetă locală

Set 2 insigne locale

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Palatul Șuțu - București - 170 ani de la ridicare 1833 - 2003

Muzeul municipiului București - Zeița de la Vidra

Palatul Suţu este una dintre cele mai vechi reşedinţe aristocratice din Bucureşti şi unul dintre puţinele imobile care au rămas nemodificate de mai bine de 150 de ani. A fost construit de Costache Suţu după planurile arhitecţilor Conrad Schwink şi Johann Veit între anii 1833 și 1835. Interiorul palatului a fost proiectat în anul 1862 de Karl Storck, recunoscut sculptor şi artist decorator. A fost amenajată scara de acces la etaj, desfăcută monumental în două braţe, iar problema de perspectivă a fost deschisă prin montarea în peretele din faţă a unei oglinzi adusă de la Murano şi prinsă într-un frumos ancadrament. Deasupra oglinzii se află medalionul sculptat în lemn al Irinei Suţu, soţia proprietarului. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost perioada de glorie a Palatului Suţu, aici organizându-se primul bal al fiecarui an, în februarie. Grigore Suţu (1819-1893) şi soţia sa Irina, fiica marelui bancher Ştefan Hagi Moscu, s-au preocupat să păstreze ambianţa unei reşedinte aristocratice. Ei au adăugat marchiza susţinută de piloni de fier, creându-se astfel un elegant peron de intrare. A fost reşedinţă particulară până la începutul secolului al XX - lea. Palatul Suţu a devenit noul sediu al Muzeului Municipiului Bucureşti începînd cu anul 1956. Restaurat între anii 1956 şi 1958, palatul se deschide pentru public la 23 ianuarie 1959. De atunci găzduieşte expoziţii legate de istoria oraşului Bucureşti, valorificând un patrimoniu de excepţie provenit din cercetări arheologice, donaţii şi achiziţii realizate cu fonduri asigurate an de an de Primăria Capitalei.

Muzeul de istorie al municipiului București îşi are începutul în hotărârea Consiliului Comunal al Primăriei Bucureştilor, de la sfârşitul lunii iunie 1921, prin care s-a propus înfiinţarea unui muzeu comunal. Lipsa patrimoniului a făcut ca instituţia să nu fiinţeze de sine stătător imediat după luarea hotărârii, primăria organizând, prin Direcţia culturală, strângerea colecţiilor şi căutarea unui sediu. Activitatea se intensifică după anul 1926. Donaţia lui D. A. Rosetti din iulie 1929 a constituit nucleul de bază al secţiei preistorice. În luna următoare muzeului i-a fost atribuit un spaţiu în imobilul din Calea Moşilor 115, unde s-a organizat o expoziţie cu materiale arheologice rezultate din săpături. În februarie 1930 muzeul primeşte Casa Moruzi, monument istoric, situată în Calea Victoriei 117, iar în data de 22 noiembrie 1931 este inaugurată expoziţia muzeului. Dr. George Severeanu a fost timp de peste 8 ani director al Muzeului Municipal, sub îndrumarea lui muzeul cunoscând o remarcabilă dezvoltare. S-au înfiinţat secţii noi: numismatică, medalistică, documente, istoria breslelor, urbanistică, s-a dezvoltat secţiunea artistică. În iulie 1933 a luat fiinţă, pe lângă muzeu, Pinacoteca municipiului, adăpostită în casa amiralului Vasile Urseanu, din Bd. Lascăr Catargiu. Muzeul s-a preocupat de înregistrarea pe peliculă a caselor vechi, fiind deţinătorul unei valoaroase colecţii de fotografii. Patrimoniul muzeal a crescut prin cercetări de teren, donaţii şi achiziţii. În martie 1941, după mai multe peregrinări, muzeului i se atribuie casa Cesianu, din Calea Victoriei 151, unde a fost adus întregul patrimoniu. Consecinţele războiului au fost resimţite din plin de muzeu, casa Cesianu fiind rechiziţionată pentru spital, iar colecţiile împachetate şi strânse în câteva camere. Piesele cele mai valoroase ale muzeului au fost evacuate, în anul 1944, în comuna Rasnic-Dolj, unde au rămas, parte din ele, până în octombrie 1948. După ce în 1948 muzeul va fi mutat temporar în localul Muzeului de Artă Naţională din Şoseaua Kiseleff nr. 3, în data de 10 decembrie 1956 muzeului îi este atribuit Palatul Şuţu, iar pe data de 23 ianuarie 1959 are loc redeschiderea pentru public a Muzeului de Istorie a oraşului Bucureşti. Palatul Şuţu este monument istoric, datând din anul 1834, operă a arhitecţilor Johann Veit şi Conrad Schwink, care au ridicat un palat în stil neogotic, cu patru turnuleţe poligonale şi cupolă, pe ruinele unor construcţii mai vechi. Holul central a fost finisat în 1862 de artistul Karl Storck, care a deschis trei arcade, scara monumentală cu două braţe şi a montat o uriaşă oglindă de Murano pe peretele din faţă. După moartea primului proprietar, Costache Grigore Şuţu, palatul rămâne în posesia fiului acestuia, Grigore Şuţu (1819 - 1893). Clădirea a avut diferite destinaţii publice în prima jumătate a acestui secol. A fost restaurată între anii 1957 - 1958, redându-i-se în bună parte înfăţişarea iniţială. Colecţia de arheologie cuprinde piese începând din paleolitic, neolitic, epoca bronzului (culturile Glina III şi Tei), geto-dacice de la Fundeni, Snagov, Popeşti-Novaci, dealul Piscului. Cea mai mare parte a colecţiei datează din perioada medievală: vase ceramice, podoabe, tezaure monetare etc. Colecţia de numismatică, medalistică şi sigilografie: tezaure monetare otomane, austriece, ruseşti, sigilii evocând marile familii boiereşti Năsturel-Herescu, Lenş, Ghica, Balş, Paladi, medalii, plachete, insigne şi decoraţii. Colecţia de fotografii: peste 49000 de fotografii, clişee pe sticlă, filme, incluzând primele imagini fotografice ale oraşului Bucureşti, executate în anul 1856 de Angerer, aspecte de la cercetările arheologice, lucrările de sistematizare ale oraşului, clădiri, aspecte din viaţa oraşului. Colecţia de documente: hrisoave, cele mai vechi datând din anii 1488 - 1582, fondul Manuc (în limba armeană cu caractere turceşti), documente medievale, moderne şi contemporane. Colecţia de hărţi şi planuri, cu aproape 1000 de piese privitoare la istoria oraşului Bucureşti, la Peninsula Balcanică, cursul Dunării, precum şi la unele moşii ale boierilor. Colecţia de artă plastică este alcătuită din tablouri, desene, pietre funerare, steme. Colecţia de stampe, gravuri şi litografii conţine imagini de localităţi din ţară şi de peste hotare, personalităţi, tipuri sociale, scene de luptă, târguri etc. Colecţia de mobilier istoric şi obiecte de uz casnic, colecţia de arme, uniforme, steaguri, colecţia de costume şi obiecte textile (piese de îmbrăcăminte, eşantioane de ţesături datând din secolele al XVI –lea - al XIX-lea, podoabe, covoare, perne, perdele, brâie, unele descoperite în cursul săpăturilor arheologice), colecţia de obiecte de cult (icoane, tripticuri, cruci din secolele al XVII –lea – al XIX-lea ), precum şi o bibliotecă cu peste 45000 de exemplare, din care aproape în întregime literatură privitoare la Bucureşti.

Zeița de la Vidra, cunoscută și ca Venus de la Vidra (jud. Ilfov), este un vas-statuetă feminină de cult, aparținătoare de eneolitic (cca. 7000 de ani vechime), modelat într-un fel mai ciudat, adică fără cap, și adăpostit de Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București (Palatul Șuțu, din zona Universitate). Nu știm dacă avea capac acest vas, dacă era în formă de cap uman, sau ca și în cazul altor statuete prezente fără de cap sau cu cap mobil, era un „semn” al „pierderii capului” (nu ne vom descurca în caz de posibilă bulversare a realității; nu suntem pregătiți pentru așa ceva; sau capul zeilor nu îl putem vedea, acesta fiind în cer). Silueta statuetei se remarcă prin masivitatea jumătăţii superioare a corpului. Braţele sunt subţiri și păstrează proporţia toartelor vasului. Palmele, cu cele cinci degete în poziţie neanatomică, au fost exagerate ca dimensiuni pentru a avea o suprafaţă mai mare de prindere a bazei toartelor de corpul vasului (semn și al utilității meșteșugurilor, al celor „făcute cu mâna ta”, ca semn uman civilizator). Decorul incizat, format din cercuri concentrice, triunghiuri şi alte elemente figurative dispuse în părţile anatomo-funcţionale ale corpului omenesc simbolizează fecunditatea, fertilitatea şi practicarea cultului solar.

Palatul Societății Tinerimea Română

Jubileul de 50 ani al Societății Tinerimea Română

Palatul Societății Tinerimea Română (astăzi Palatul Tinerimea Română) este un edificiu bucureștean, situat în strada Schitul Măgureanu, construit între anii 1924-1927, piatra de temelie a construcției fiind pusă în data de 25 mai 1924. Imobilul, care include și o sală de spectacole cu 1200 de locuri, a fost ridicat pentru Societatea Tinerimea Română, după planurile arhitectei Virginia Andreescu, prima femeie arhitect din lume. De construcția palatului s-au ocupat arhitectul Raul Negru și inginerii Aurel A. Beleș și Valer Paler. Din motive financiare, clădirea a fost finalizată abia în anul 1935, fiind inaugurată de Nicolae Iorga. Clădirea are un regim de înălțime de S + P + 7 E. La inaugurarea sa, edificiul era multifuncțional. La subsol exista o tipografie și o sală de restaurant, la parter o bancă proprie și spații de închiriat. Etajul I cuprindea sala de festivități și anexele sale. La etajul al II-lea erau camere de dormit, iar la al III-lea, administrația revistei. Etajul al IV-lea era compus din sala mare, un muzeu etnografic, biblioteca și administrația societății. După ultima renovare, compunerea clădirii este următoarea: o sală de spectacole cu trei rânduri de balcoane; decorația interioară a sălii este de factură renascentistă, cu ușoare influențe baroce. Adiacent sălii de spectacole, se află foaierele, la fiecare nivel, de la parter și până la etajul 4, săli de repetiție cu spațiile auxiliare necesare (grupuri sanitare, vestiare cu duș) pentru colectivele artistice, birouri, magazii și spații tehnice pentru personalul administrativ. La exteriorul clădirii, la nivelul etajului 4, sunt prezentate diverse scene din momente reprezentative ale istoriei României (Războiul de Independență, Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia și Încoronarea Regelui Ferdinand), executate în altorelief.

După cel de-al doilea război mondial, palatul a devenit sediu pentru Ansamblul artistic „Perinița” aparținând de Sfatul Popular al Capitalei (1946), iar apoi a fost sediu pentru Ansamblul artistic al tineretului (1947). Cele două ansambluri și-au desfășurat concomitent activitatea în sediul Societății, iar în anii următori a fost denumit „Ansamblul artistic al tineretului”. În anul 1991, prin Hotărâre de Guvern palatul a fost redenumit „Palatul Tinerimea Română”, iar după o serie de consolidări și restaurări, palatul a devenit sediul mai multor ansambluri artistice: Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaților”, Corul de cameră „Preludiu”, Orchestra de cameră „Philarmonia”, Trupa de balet „Orion”. Din anul 2015 clădirea este declarată monument istoric. De-a lungul timpului aici au activat și s-au făcut remarcate o serie de personalități din domeniul artistic, printre care: George Constantin, Silvia Popovici, Nicolae Herlea, Marin Constantin, Pompei Hereșteanu, Ionel Budișteanu, Tudor Pană, Maria Ciobanu, Corina Chiriac, Angela Similea etc.

Insigna - Divizia 87 Tancuri - 25 ani 1968 - 1993

Divizia 57 Tancuri (mare unitate) s-a constituit în garnizoana București în anul 1968 imediat după invazia Cehoslovaciei de către armatele Tratatului (Pactului) de la Varșovia, eveniment la care România nu a participat. Indexul acestei unități era U.M. 01035 București. Se pare că astăzi armata României nu mai are în organizare mari unități de sine stătătoare de tancuri, cele mai mari unități de tancuri fiind batalioanele.

Tancul este un vehicul blindat de atac cu tracțiune pe șenile, conceput pentru a combate forțe inamice folosind focul direct. Un tanc de luptă se caracterizează prin armele și blindajul greu, o mare mobilitate care îi permite să traverseze terenuri dificile la viteze relativ mari. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forțele armate convenționale în Europa stipulează că: “Termenul tanc de luptă înseamnă un vehicul blindat de luptă autopropulsat, cu mare capacitate de foc, dispunând de un tun principal pentru foc direct cu viteză inițială ridicată, necesar pentru a angaja ținte blindate sau alte obiective, cu o mare mobilitate în orice teren, asigurând un nivel ridicat de protecție, care nu este conceput și nici echipat în mod special pentru transportul de efective de luptă. Astfel de vehicule blindate reprezintă principalele sisteme de arme pentru formațiunile de tancuri și alte formațiuni blindate ale trupelor de uscat. Tancurile de luptă sunt vehicule blindate de luptă pe șenile, cântărind cel putin 16,5 tone, care sunt înarmate cu un tun de calibru de cel puțin 75 mm, ce se poate roti 360 grade.” Tancurile sunt arme care au nevoie de logistică, sunt eficiente și agile pe câmpul de luptă modern, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre cât și prin prezența lor ce poate crea panică în rândul infanteriei inamice. Deși tancurile sunt mașini de atac puternice, ele rareori operează independent în acțiuni de atac. De obicei sunt organizate în unități de blindate, în forțe combinate. Fără acest sprijin, tancurile, chiar cu blindajul și mobilitatea lor, sunt vulnerabile în fața infanteriei, minelor, artileriei și aviației militare. Tancurile sunt dezavantajate în teren împădurit și în zone urbane, deoarece în aceste condiții capacitatea de foc la mare distanță a vehiculului este limitată, mobilitatea lui devine mai mică, iar posibilitatea echipajului de a detecta potențialele pericole este îngrădită.

Insigna - A X-a conferință regională pentru Europa

F.A.O. - București 1976

(Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite)

Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite
(F.A.O. - Food and Agriculture Organization of the United Nations) este o agenție specializată a Organizației Națiunilor Unite, cu sediul la Roma, al cărei scop principal este eliminarea foametei pe scară mondială, îmbunătățirea alimentației, rin coordonarea activităților guvernelor în domeniul agriculturii, silviculturii și în industria piscicolă. De asemenea FAO vine în sprijinul țărilor prin programe de cercetare, specializare, dezvoltare și aplicații practice și acordă ajutor în cazuri de dezastre. Organizația a fost fondată în octombrie 1945 și este compusă din 197 state din întreaga lume. FAO organizează conferinţele globale la Roma, unde sunt invitate toate statele membre FAO, iar cele regionale (Asia, Africa, Orientul îndepărtat şi Europa) în diferite locaţii pentru care ţările îşi depun candidatura. În anul 1976 România a organizat la Bucureşti cea de-a 10-a conferinţă regională FAO, tot pentru Europa şi Asia, ţara noastră fiind membră FAO din anul 1961.

Insigna - D (Dinamo București) 1948 - 1988

Una din primele mari unităţi sportive ce a apărut curând după încheierea războiului în peisajul specific românesc, a fost Clubul Sportiv Dinamo Bucureşti, club departamental, subordonat Ministerului de Interne. El a fost înfiinţat în primăvara anului 1948 şi de la început s-a dorit să devină o replică pe măsură a celuilalt club departamental militar – Clubul Central al Armatei (C.C.A.), care mai târziu îşi va adăuga şi numele de Steaua – concentrând în special sporturile pe echipă. Curând, conducătorii clubului dinamovist şi-au dat seama că le era imposibil să coordoneze un număr aşa de mare de sportivi, exemplul cel mai elocvent fiind cei ce practicau sporturile de iarnă pe zăpadă, sporturi al căror centru de greutate se afla departe de Bucureşti, pârtiile – ca şi majoritatea sportivilor ce practicau aceste sporturi, în speţă, schiul – fiind pe Valea Prahovei şi în Poiana Braşov. Aşa s-a născut ideea, care – timpul a arătat că a fost deosebit de inspirată – de a înfiinţa şi la Braşov un club dinamovist, care să înglobeze secţiile de performanţă unde se practicau sporturile pe zăpadă (schiul alpin, schiul fond şi săriturile cu schiurile). Conducerea clubului bucureştean n-a stat prea mult pe gânduri şi l-a chemat pe căpitanul Ştefan Ionescu, dându-i ordin ca în a doua parte a anului 1949 în care se aflau, dar înainte de începerea sezonului hibernal, să înfiinţeze în oraşul de la poalele Tâmpei, Clubul Sportiv Dinamo Braşov. În paranteză fie spus – şi comandantul clubului bucureştean ştia asta – Ştefan Ionescu nu era un ofiţer oarecare, ci un fost sportiv de performanţă, component, la Jocurile Olimpice de la St.Moritz (1948), al patrulei militare („strămoşul” biatlonului de azi) a României, împreună cu Cornel Crăciun, Constantin Vlădea, Gheorghe Epuran, clasată pe locul 7. Deci, nu se putea persoană mai potrivită pentru a îndeplini acest ordin, fiind în plus cunoscut de superiorii săi şi ca un bun organizator. Aşa se face că în vara anului 1949 a coborât din trenul de Bucureşti pe peronul gării Braşov – ce nu-şi ştersese complet urmele bombardamentelor – cu o mică valijoară în mână, cu actele înfiinţării clubului în portmoneu şi cu mult curaj şi dorinţă de a îndeplini cât mai bine, dispoziţiile primite de la Bucureşti.

Clubul Sportiv Dinamo București, pe scurt CS Dinamo, este o organizație sportivă din București și cel prestigios club din țară. Deține în palmares cele mai multe titluri olimpice și mondiale cât și medalii de aur, argint și bronz față de orice alt club din România. Clubul a luat naștere în primăvara anului 1948, fiind în subordinea Ministerului de Interne. Încă de la început s-a dorit a fi un competitor puternic pentru celălalt club departamental militar, Clubul Central al Armatei. Actul de înființare al CS Dinamo a fost semnat într-o clădire de pe Strada Lipscani la data de 14 mai 1948. Până în anul 2010 palmaresul clubului se prezintă astfel: jocuri olimpice - 122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz), Campionate Mondiale - 797 medalii ( 243 aur, 260 argint, 294 bronz), Campionate Europene - 880 medalii ( 248 aur, 301 argint, 331 bronz), Campionate Balcanice - 3675 medalii ( 1254 aur, 1567 argint, 854 bronz), Jocuri Mondiale Universitare - 179 medalii (70 aur), Cupa Campionilor Europeni - 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis ) - 5 locuri II (scrimă) - 1 loc III (scrima), Cupa Cupelor - 1 loc I (volei masculin), Recorduri olimpice: 5, Recorduri mondiale: 4, Recorduri naționale: 2632 și Titluri de campioni naționali: 10751. Aduc în atenție numele doar a câtorva mari sportivi dinamoviști: Mircea Lucescu, Ivan Patzaichin, Ion Țiriac, Daniela Silivaș, Octavian Bellu și Cătălina Ponor.

Insigna - Municipiul București - România

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene de acum sau altădată.