sâmbătă, 5 septembrie 2020

ALFONDEGUILLA - SPANIA


Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură
și arhitectură din localitatea spaniolă ALFONDEGUILLA, 
provincia CASTELLON, comunitatea autonomă VALENCIA,
o veche trimitere poștală, o vedere generală și o insignă locală. 
Apeductul roman
Schitul Calvarul lui Hristos
Ruinele castelului Alfandech
Biserica
Ruinele castelului Castro 
Nevera de Castro
Trimitere poștală ilustrată
Vedere generală
Insignă locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR
 UN CATREN PROPRIU
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ
 UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx___________

CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Virtutea militară
Carol I - Domn al României
Medalia “Virtutea Militară” este cea mai importantă medalie acordată în perioada Primului Război Mondial. În anul 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a bătut două medalii, "Virtutea Militară" și "Devotament și Curagiu". După cum o arată și numele, prima era destinată militarilor; cea de-a doua, creată după însemnatele inundații din primăvara acelui an, urma să răsplătească faptele celor care, cu riscul propriei vieți, au salvat oameni și bunuri în timpul unor catastrofe naturale. Deoarece aceste două medalii nu au fost instituite legal nici nu au putut fi conferite oficial. Venit dintr-o țară cu puternice tradiții în domeniul decorațiilor, Carol I al României, deși constrâns prin firmanul de numire să nu instituie nici un fel de distincții, prin tratative diplomatice, a reușit ca Marele vizir să accepte ca domnitorul să poată institui decorații minore și, ca urmare, în anul 1872, se instituie Medalia "Virtutea Militară" (decr. nr. 987) și Semnul Onorific pentru XVIII și XXV de ani petrecuți în armată (decr.1057). Medalia "Virtutea Militară" este o reluare a distincției create de Cuza; ea avea două clase ("de aur" și "de argint"), clasa a II-a acordându-se și sergenților reangajați, pentru 12 ani de serviciu. Prin Legea nr. 459 din 9 iulie 2002 s-a reînființat Ordinul și Medalia Virtutea Militară. Aceste distincții diferă de la pace la război dar și între diverse categorii de personal, existând deci mai multe variante. 
 
Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre  Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.
Insigna - Direcția generală de informații a apărării
Directia Generala de Informatii a Apararii (D.G.I.A.) este o structura departamentala de informatii, aflata in subordinea M.Ap.N., dar catalogata cu valoarea unui serviciu secret. Ca structura, D.G.I.A. este compusa din Directia Siguranta Militara sau Contrainformatiile militare si Directia Informatii Militare. Directia Siguranta Militara (D.S.M.) este specializată in activitati de contrainformatii pentru identificarea si contracararea amenintarilor generate de spionaj, sabotaj, subversiune, terorism si crima organizata, precum si in activitati de securitate militara, care vizeaza fortele militare nationale si NATO. Directia Informatii Militare (D.I.M.) opereaza atasatii militari ai statului roman, acreditati pe langa misiunile diplomatice ale Romaniei. Acestia sunt singurii “spioni oficiali” ai oricarei ambasade. Directia generala de informatii apararii asigura obtinerea, prelucrarea, verificarea, stocarea si valorificarea informatiilor si datelor referitoare la factorii de risc si amenintarile interne si externe, militare si nonmilitare, care pot afecta securitatea nationala în domeniul militar, coordoneaza aplicarea masurilor contrainformative si cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale nationale si de informatii, cât si cu cele ale statelor membre ale aliantelor, coalitiilor si organizatiilor internationale la care România este parte si asigura securitatea informatiilor clasificate nationale, N.A.T.O. si Uniunea Europeana la nivelul Ministerului Apararii. 
Personalul Directiei generale de informatii a apararii îsi desfasoara activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de realizare a securitatii nationale în domeniul militar. Pentru culegerea de informatii în teatrele de operatii si pentru lupta împotriva terorismului, Directia generala de informatii a apararii poate avea în subordine structuri combatante. Directia generala de informatii a apararii este condusa de un director general, cadru militar în activitate. Directorul general este numit de catre ministrul apararii, cu aprobarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. Functia de director general este asimilata functiei de secretar de stat. Unele categorii de tehnica si bunuri specifice se achizitioneaza, în conditiile legii, prin structuri specializate proprii, de la parteneri interni sau externi. Sus am postat logo-ul și fanionul de identificare al acestei structuri militare.
 
C.C.P.N. - V. (Clubul ciclist Principele Nicolae - viteză) 
Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu. Tot el va parcurge in acelasi an distanta Bucuresti – Ramnicu Valcea in 9h. De asemenea, se alearga cursa Otopeni – Rondul II de la Sosea, pe locul unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmica a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. Cursa masura 120 km, pe ruta Bucuresti – Ploiesti -- Bucuresti si a fost castigata de acelasi D. Dumitrescu in 7h45’. In fata altor 6 concurenti. In 1894, se inregistreaza doua excursii cicliste pe distante lungi: prima, pe distanta Bucuresti – Craiova, efectuata in 15h de Carol Ressel si de clovnul Adolf de la circul Sidoli; a doua pe traseul Bucuresti – Brasov – Bucuresti, care este parcursa de doua personalitati: C. Cantili si Al.Macedonski. Ispravile lui C. Cantili sunt memorabile. El a batut originalul record a lui Alois Pucher, care a parcurs in 11 zile distanta Bucuresti – Paris, realizand pe acelasi traseu doar 10 zile.   De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Aici, la Craiova, apar pentru prima oara cursele cu handicap, adica cele de contratimp specifice velodromului modern. In 1926, se va construi velodromul de pamant de la Braila, lung de 400 m, promotorul sau fiind Foti Valerianos, presedintele clubului de ciclism din acest oras. In paralel cu aceasta intensa activitate ciclista pe pista, continua dezvoltarea ciclismului de sosea, stimulat de aparitia turului Frantei in 1903, care va consacra competitia pe etape. Aceasta experienta originala va fi preluata si adoptata de ciclismul romanesc, organizandu-se, in intervalul 1910-1913, trei editii ale Circuitului Muntenia, competitie pe etape in care s-au remarcat castigatorii Mario Salla, Jean Valter, N. Chrihalmeanu. Razboiul balcanic (1913) si primul razboi mondial (1914) stopeaza evolutia ciclismului national, care isi reia activitatea in 1923. Probele de viteza si de semifond din campionatul national se vor desfasura pana in anul 1930 pe cele doua velodromuri de la Galati si Braila. In acest interval, campionatele nationale de fond s-au tinut in Bucuresti, unde a fost construit un velodrom pe actualul spatiu al Clubului ”Dinamo”. In acest loc s-au mai derulat si concursuri de motociclism si ciclism.
 
Iepurele - Lepus Europaeus
Fauna și flora României 2020
Produsul medalistic de mai sus a fost realizat în anul 2020 la Monetăria Statului și prezintă animalul sălbatic - Iepurele de câmp, făcând parte din secțiunea Flora și fauna României. Produsul medalistic s-a realizat în două variante de metal compoziție:
  • Material – argint, puritatea – 92,5%, forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri, greutatea – 192 grame, calitatea – patinată, tirajul – 40 exemplare și prețul unitar de achiziție cu TVA inclus – 880 lei.
  • Material – aliaj cupru, forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri, calitatea – patinată, tirajul – 60 exemplare și prețul unitar de achiziție cu TVA inclus – 256 lei.
Iepurele de câmp (Lepus europaeus) este un mamifer ierbivor ce nu poate fi confundat cu niciun alt animal. Este un alergător forte, însă fuge doar dacă, în caz de primejdie, nu mai are altă cale. Urechile exagerat de mari, nota distinctivă a acestui nostim animal, sunt folosite în comunicare. Expert în arta camuflajului, poate fi dificil de reperat în mediul în care trăiește, atât în zonele intens cultivate agricol cât și în păduri. Termenul de iepure desemnează o serie de specii de mamifere cu urechi lungi din familia Leporidae, ordinul Lagomorpha. Acestea se clasifică în 2 categorii: iepure de câmp și iepure de casă. Din punct de vedere genetic cele două specii sunt complet diferite și nu se pot înmulți între ei. În întreaga lume se cunosc circa 45 de specii larg răspândite. Se disting 3 grupuri principale de iepuri: iepuri propriu-ziși (printre care și iepurele de câmp), iepuri de vizuină și iepuri cu blana aspră. Iepurele de câmp are lungimea corpului este de 48–52 cm, la care se adaugă coada de 8–9 cm. Greutatea este de 4 kg, iar în unele cazuri poate ajunge și până la 6 kg. Culoarea blănii variază în funcție de loc și anotimp, nuanța generală fiind cenușie-roșcată. Năpârlirea are loc primăvara. Este răspândit din deltă până la munte. Se hrănește cu iarbă, morcovi, cereale, iar iarna, cu scoarța copacilor. Femela naște pui vii pe care îi hrănește cu lapte. Chiar și după o săptămână puii pot părăsi culcușul pentru a-și căuta singuri hrana. Gestația este de 42-43 de zile. Aproximativ 64% dintre iepuri nu apucă vârsta de un an de zile. Mortalitatea așa mare a iepurilor de câmp se datorează în principal numeroșilor dușmani din lanțul trofic, cât și intervenției nechibzuite a omului. 
 
Insigna - C.T.A. (Cercul tehnico aplicativ - carting)
Cercurile tehnico aplicative (C.T.A.) erau forme de pregătire specială în cadrul formațiunilor de pregătire militară a tineretului pentru apărarea patriei (P.T.A.P.). Pentru a înțelege contextul apariției formațiunilor PTAP să nu uităm că, urmare a creării NATO (1949), la 14 mai 1955, din inițiativa Uniunii Sovietice, apare al doilea bloc militar (Pactul de la Varșovia, semnat de toate statele comuniste) în scopul apărării colective împotriva unei agresiuni externe. Cu toate acestea, la data de 20 august 1968 o forță militară a Pactului de la Varșovia (formată din 23 divizii sovietice și 6 din partea altor țări comuniste) invadează Cehoslovacia pentru a înăbuși mișcarea  reformatoare de acolo, împotriva URSS. E de reținut că România nu a participat la această acțiune, supărând rău de tot “prietenul de la răsărit”. O invazie asemănătoare celei din Cehoslovacia era iminentă și în România. La data de 15 noiembrie 1968 în România se adoptă Legea nr. 33 care a instituit pregătirea tineretului pentru apărarea patriei. Conducerea acestei pregătiri a fost încredințată UTC-ului, sprijinit de mai multe structuri administrative, militare și civile. Toți băieții și fetele cu vârste incluse între 18 – 20 ani erau incluși în formațiunile de PTAP. Pregătirea consta în pregătire militară generală, cunoașterea armelor de nimicire în masă și a modului de protecție împotriva lor, apărare locală antiaeriană, pregătire sanitară și de prim ajutor precum și pregătire de specialitate, în cadrul cercurilor tehnico-aplicative de pe lângă unitățile militare. Tinerii purtau pe timpul pregătirii o uniformă albastră asemănătoare cu cea a gărzilor patriotice (dar care era  kaki) iar manualele după care se pregăteau erau asigurate de către Ministerul Apărării Naționale. Adeseori se organizau tabere și concursuri pe tematici specifice. Pentru stimularea tinerilor participanți la pregătire se acordau diplome, medalii, insigne și alte stimulente. 
La Cercul tehnico-aplicativ de carting tinerii învățau noțiuni generale despre motoare și se antrenau conducând carturi sub îndrumarea instructorilor și numai pe piste amenajate în acest scop. Într-un anume fel li se insufla dragostea de motoare și de a conduce. Din rândul lor unii cursanți ajungeau buni mecanici sau conducători de automobil.  

___________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
 Regele italian Viitorio Emanuelle II,
a trăit între anii 1820 - 1878,
 a condus Sardinia între anii 1849 - 1861 
și Italia între anii 1861 - 1878
Detaliu vignetă de pe o fotografie românească 
Câteva ornamente decorative periferice 
de pe acțiuni franceze
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 05.09.2020
O mare bucurie și motiv de mândrie.

Niciun comentariu: