Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE: LOCALITĂȚILE AȚEL, AMNAȘ, CRINȚ, GALEȘ, AGÂRBICIU ȘI BENEȘTI DIN JUDEȚUL SIBIU

Ațel, mai demult Oțel (în dialectul săsesc Hätselderf, Hâtseldref, în germană Hetzeldorf, în maghiară Ecel, se pronunță "Ețel"), este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Sibiu, ce se află în partea de nord a județului, în Podișul Târnavelor.

Se bănuiește că la Ațel exista încă din secolul al XIII-lea o biserică, pentru că episcopul Petru din Alba Iulia l-a așezat în 1283 (anul primei atestări documentare a localității) pe decanul Walter din villa Echellini (Ațel) în fruntea listei preoților din Capitulul de Mediaș. Denumirea germană ortografiată Hetzeldorf datează din anul 1423. A fost una din cele mai înfloritoare comunități săsești din Scaunul Mediașului. Cel mai important monument istoric al localității este Biserica Evanghelică-Lutherană, construit în jurul anului 1380, sub influența Bisericii Sf. Maria din Sibiu. Pe raza localității Ațel a fost descoperit un mare tezaur de monede feudale argintate ce cuprinde peste 4100 monede transilvănene, poloneze, ungurești și boemiene din secolele 16 – 17. Comuna Ațel se compune din satele Ațel și Dupuș. La recensământul din anul 2011 comuna număra 1429 locuitori dintre care: români – 79,63%, romi – 10,77%, germani – 5,38%, maghiari – 1,39% și restul – necunoscută sau altă etnie. Din punct de vedere confesional structura populației se prezintă astfel: ortodocși – 79,98%, penticostali – 7,13%, adventiști de ziua a șaptea – 4,47%, luterani – 2,79%, evanghelici de confesiune augustană – 1,6% și restul – necunoscută sau altă religie.
Amnaș, mai demult Amlaș, în dialectul săsesc - Hamlesch, Hamleš, în germană - Hamlesch, Omlesch, în maghiară Omlás, este o localitate componentă a orașului Săliște, județul Sibiu.

Satul este atestat documentar pentru prima dată în anul 1309. Dacă la recensământul din anul 1930 satul număra 1911 locuitori (dintre care: germani – 1533, români – 348 și restul - țigani) în anul 2011 satul mai număra doar 377 locuitori cumulate toate etniile.
Crinț este o localitate componentă a orașului Săliște din județul Sibiu.

În satul Crinț, pe una dintre muchiile nordice ale muntilor Cindrelului, este situată tabara si totodata poligonul complex de instructie in teren muntos, al Academiei Fortelor Terestre „Nicolae Balcescu" din Sibiu. Această tabără ofera conditii optime de pregatire viitorilor ofiteri, in ceea ce priveste ducerea luptei in teren muntos impadurit si in zona pasunilor alpine. In anotimpul alb aceste locuri ofera conditii excelente pentru invatarea si practicarea schiului, mai ales ca majoritatea pantelor au expunere nordica unde zapada se topeste mai târziu. In apropiere de Crint, lânga actualul canton silvic Dusi, pe timpul existentei graniceriei (1763-1851) si pâna la Unirea cea Mare din anul 1918, a fiintat Vama Dusi, punct important de trecere spre Tara Româneasca. Aici exista alaturi de controlorii vamali si pichetul de graniceri „statie de jandarmi, finant si cârciuma". Ruinele acestor cladiri se pot vedea si in zilele noastre pe partea stânga a drumului aproape de cantonul silvic Dusi. Odata cu nationalizarea din vara anului 1948, cabanele din statiunea Crint trec in proprietatea statului. Din acest an si pâna in anul 1974 complexul turistic Crint a apartinut Oficiului Judetean de Turism Sibiu. Accesul in aceasta microstatiune se facea pe drumul Saliste, Santa Salistei, Fântâna Marului, Crint. Actualul drum forestier, ce porneste din satul Sibiel, in acei ani, ajungea doar pâna aproape de confluenta pârâului Ardeiul cu pârâul Scorusetul. Prin Decizia nr. 322 din 30 mai 1974 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judetean Sibiu s-a facut transferul complexului turistic Crint de la Oficiul Judetean de Turism Sibiu catre Ministerul Apararii Nationale, respectiv Scoala Militara de Ofiteri Activi „Nicolae Balcescu" Sibiu. In apropierea taberei Crint se gasesc o serie de obiective turistice si culturale care intregesc valoarea tinutului, dintre care amintim: cabana Fântânele, cabana Poiana Soarelui, Muzeul etnografic Gales, Muzeul de icoane pe sticla din Sibiel, Muzeul „Valori culturale salistene" din Saliste, Tabara nationala de sculptura monumentala in lemn din Santa Salistei (Poiana Soarelui), biserica Foltea, reconstruita in 1926 in memoria eroilor salisteni cazuti in primul razboi mondial, ruinele cetatii dacice de la Tilisca etc.
Galeș, mai demult Galiș, în limba germană - Gallusdorf, Galisch, Grossdorf sau Krebsdorf, în limba maghiară - Szebengálos, Gálos sau Gális este o localitate componentă a orașului Săliște din județul Sibiu.

Atracțiile turistice ale satului sunt: Biserica “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” și Troița eroilor români, construită în anul 1936 în memoria a 26 eroi din primul război mondial și 12 din cele de-al doilea.
***
Săliște, în limba latină - Magna Villa Valachicalis (marele sat al românilor), în dialectul săsesc - Selischte, în germană - Großdorf, Grossdorf, Langendorf, Langesdorf, în maghiară Szelistye, este un oraș (din anul 2003) în județul Sibiu care mai include și localitățile: Aciliu, Amnaș, Crinț, Fântânele, Galeș, Mag, Săcel, Sibiel și Vale. La recensământul din anul 2011 orașul număra 5421 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 88,28%, romi – 3,04% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura actuală confesională a populației orașului se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 89,28% și restul – necunoscută sau altă religie. Enumăr mai jos câteva din punctele de atracție turistică ale orașului: Muzeul de icoane pe sticlă Preot Zosim Oancea din Sibiel (cea mai mare colecție de icoane pe sticlă din Ardeal, secolele al XVIII-lea – al XIX-lea), Monumentul eroilor români din primul război mondial, amplasat în Piața Eroilor din Săliște și dezvelit în anul 1933, Biserica eroilor din Foltea-Săliște, ridicată între anii 1922-1923, Muzeul Parohial și Biserica “Nașterea Sfântului Iona Botezătorul”din Grui.
Agârbiciu, mai demult Agribiciu, în dialectul săsesc Arbejän, sau Arbäjn, în germană Arbegen sau Erbegen, în maghiară Szászegerbegy sau Egerbegy), este un sat din compunerea comunei Axente Sever, județul Sibiu, situat în partea de nord a județului, în Podișul Târnavelor.

Străbătut de pârâul Visa, Agârbiciu este o veche așezare săsească care aparținea de Scaunul Șeica, fiind întemeiată încă din secolul al XIII-lea. Prima atestare documentară a localității este din anul 1343. În sat se află o biserică fortificată, închinată Fecioarei Maria, ridicată pe o colină din mijlocul satului, ce datează de la începutul secolului al XV-lea. În punctul Pășunea din Deal a fost identificată o locuire din faza B a culturii eneolitice Petrești. Așezarea se află într-o poiană situată la o înălțime de 700 metri. În locul numit Strâmturi, aflat pe partea din stânga rambleului căii ferate Copșa Mică – Sibiu, s-au descoperit fragmente ceramice ale culturilor eneolitice Petrești și Coțofeni.

Cu prilejul construirii căii ferate Sibiu – Copșa Mică, între Agârbiciu și localitatea Axente Sever s-a descoperit o necropolă de inhumație, cercetându-se circa 50 de morminte cu scheletele bine păstrate și cu obiecte de fier lângă decedați. Necropola a fost atribuită celei de a doua vârste a fierului, dar poate data și din perioada migrațiilor.

xxx
Axente Sever, mai demult Frâua, în dialectul săsesc Franderf, Frândref sau Frandref, în germană Frauendorf, în maghiară în Asszonyfalva, este o comună din județul Sibiu, care mai include și satele Agârbiciu și Șoala. La recensământul din anul 2011 comuna număra 3690 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români - 88,59%, romi - 5,69% și restul – necunoscută sau altă etnie. Actuala structură confesională a populației comunei se prezintă aproximativ astfel: ortodocși - 83,38%, greco catolici - 9,59% și restul – nedeclarată sau altă religie. Localitatea poartă cu demnitate numele revoluționarului pașoptist ardelean Axente Sever care s-a născut chiar în această localitate.

Benești, colocvial Bendorf, în dialectul săsesc - Bajenderf, Baejndref, în limba germană - Bägendorf, Bajendorf, în limba maghiară -Bendorf, Bene, este un sat al comunei Alțâna din județul Sibiu, situat în partea de centrală a județului, în Podișul Hârtibaciului. Prima menționare documentară parvine din anul 1391.

A fost inițial un sat liber săsesc, din secolul al XVII-lea aici s-au stabilit și români

xxx

Alțâna, în dialectul săsesc - Alzen, Âltsen, în limba germană - Alzen, în limba maghiară – Alcina, este o comună din județul Sibiu care include și satele: Benești și Ghijasa de Sus. La recensământul din anul 2011 comuna număra 1562 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 1616 locuitori), dintre care: români – 65,55%, maghiari – 1,08%, romi – 25,16%, germani – 3,39% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Alțâna astăzi se prezintă astăzi aproximativ astfel: ortodocși – 87,7%, adventiști de ziua a șaptea – 1,53%, evanghelici de confesiune augustană – 2,17% și restul – nedeclarată sau altă etnie.

Tilișca, în dialectul săsesc - Teliska, în limba germană - Tilischen, Telischen, Tilischka, Telischka, în limba maghiară - Tilicske, Tiliske, Tiliska, este o comună din județul Sibiu ce include și satul Rod.

Comuna este caracterizată prin case de lemn, înălțate pe postamente de piatră, prin bogăția țesăturilor decorative din interiorul acestora, prin ceramică și prin icoanele pictate pe sticlă.O veche tradiție a tilișcanilor este prelucrarea pieilor și a lânii, ocupații care continuă să existe și în prezent fiind o sursă importantă de venit pentru locuitorii din zonă. De asemenea, în Tilișca încă se face brânză de oaie. Aici se mai produc și cojoace ciobănești, din piele de oaie, lungi până la călcâi, fără mâneci și neornamentate, purtate cu blana în interior de ciobani când urcă cu oile la munte. Totuși, acestea nu se mai fac manual ci mecanizat. Prima atestare documentară a comunei datează din anul 1366. În anii 1957-1958 a fost descoperită pe dealul Cățânaș o cetate dacică iar în 1963-1965 a fost descoperită pe dealul Cetate o cetate medievală.

Localitatea Tilișca este situată la 26 kilometri de municipiul Sibiu. În satul Tilișca a fost inaugurat în anul 2003, într-o casă bătrânească, cu un nivel, ce a aparținut unei familii din Tilișca – Muzeul Etnografic. Muzeul reconstituie un moment esențial istoric, din viața tilișcanilor, prin reproducerea identică a unei gospodării românești. Aceasta este una din ultimele case cu o încăpere rămase. Alte atracții turistice ale satului sunt: Biserica ortodoxă “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”- zidită 1782, Muzeul, Biserica ortodoxă “Sfântul Nicolae”- zidită 1843, Monumentul eroilor, înalt de 3 metri și dezvelit în anul 1946, Cetatea dacică și Cetatea medievală.

La recensământul din anul 2011 comuna număra 1574 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 97,26%, romi – 1,01% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Tilișca astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 98,03% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Vurpăr, în limba germană – Burgberg (în traducere Dealul Cetății), în limba maghiară – Vurpód sau Huhalom, în dialectul săsesc - Burprich sau Burprix, este o comună din județul Sibiu formată numai din satul de reședință cu același nume.

Localitatea este situată pe cursul superior al pârâului cu același nume, în centrul județului, pe drumul județean 106S - Vurpăr – Daia, la o distanță de 60 kilometri față de orașul Agnita și municipiul Mediaș. Prima atestare documentară a localității provine din anul 1296. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2557 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2359 locuitori), dintre care: români – 94,44%, germani – 1,48% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Vurpăr astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 91,59%, penticostali – 1,29%, baptiști – 2,54% și restul – nedeclarată sau altă religie. La recensământul din anul 1930 au fost înregistrați 2399 locuitori, dintre care 1204 români, 961 germani, 9 evrei ș.a. Sub aspect confesional populația era alcătuită din 950 de evanghelici luterani, 779 ortodocși, 646 greco-catolici, 9 mozaici ș.a. Nominalizez mai jos atracțiile turistice ale comunei: Biserica evanghelică fortificată, construcție din secolul al XIII-lea, Biserica ortodoxă și Biserica greco-catolică.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Regele Ferdinand I al României și regina Maria

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrând armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit până atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Majestatea Sa Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg și Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Este mama regelui Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh, Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta (1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 - 1991) şi Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă. Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată de militari cu baionetele înfipte în pământ şi cu patul armei în sus, gest unic pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”

Maria Therezia - Reorganizarea mineritului în Transilvania

Produsul medalistic de mai sus s-a bătut în anul 1747 și el marchează

Reorganizarea mineritului în Transilvania. Este o medalie rotundă de argint având diametrul de 26,2 milimetri. Pe avers în interiorul unui cerc periferic continuu este redat bustul Mariei Therezia spre dreapta și periferic circular inscripția: ”MARIA THERESIA ROM. IMP. HUNG. BOH. REX .PRINC. TRANSILV.” (Maria Therezia regina a Imperiului roman, Ungariei și Boemiei și principesă a Transilvaniei). Pe revers în interiorul unui cerc periferic continuu este redată o inscripție pe șase rânduri: “LEGES / METALLURGICE / IN / TRANSILVANIA / RESTITUTE / MDCCXLVII.” (Reorganizarea legilor metalurgiei în Transilvania - 1747).

Maria Terezia a Austriei (nume complet și real la naștere: Erzherzogin Maria Theresia Amalia Walpurga von Österreich, cunoscută și ca Maria Theresia, născută la data de 13 mai 1717 la Viena și decedată la data de 29 noiembrie 1780 tot la Viena, din Casa de Habsburg) a fost conducătoarea Țărilor Ereditare Austriece între anii 1740 – 1780. Este fiica împăratului romano german – Carol VI, soția împăratului Francisc Ștefan și mama împăraților Iosif al II-lea și Leopold al II-lea. A purtat titlurile de Arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, mare Principesă a Transilvaniei etc. Deși nu a fost niciodată încoronată cu coroana Sfântului Imperiu Roman, este cunoscută ca împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită (din 1736) cu Francisc Ștefan de Lorena, care a fost ales în demnitatea de împărat romano-german în anul 1745, sub numele de Franz I Ștefan. De atunci încolo Maria Terezia a purtat titlul de împărăteasă a Sfântului Imperiu Roman. Pe plan intern Maria Terezia a inițiat un amplu program de reformă, cunoscut sub numele de "Reforma tereziană de stat". Una din calitățile Mariei Tereza, care-i lipsise în mod evident tatălui său, a fost iscusința cu care și-a ales miniștri abili pentru a o ajuta la ceea ce-și pusese în gând. Reforma sistemului de guvernământ realizată în primii ai ani de domnie se datorează în mare măsură contelui Friedrich Haugwitz. A promovat dezvoltarea industriei textile și a comerțului. A instituit o comisie însărcinată cu redactarea unui cod legislativ care urma să poarte numele Codex Theresianus. În anul 1768 a adoptat un nou cod penal – Constitutio Criminalis Theresianus, iar în anul 1776 a interzis tortura. A îmbunătățit situația țăranilor, în special cea a iobagilor, deschizând drumul spre desființarea iobăgiei, măsură adoptată în timpul domniei fiului ei, împăratul Iosif al II-lea. Maria Tereza a înlăturat scutirea de impozit a nobilimii și clerului, impunând totodată limitarea puterilor acestor categorii. În 1774 a promovat reforma școlară, punând bazele învățământului secularizat (de stat) pe tot cuprinsul monarhiei Habsburgice. A înlăturat astfel monopolul bisericesc în domeniul educației. Sistemul de recrutare în armată a fost luat din mâinile dietelor și încredințat funcționarilor oficiali locali. S-a introdus recrutarea sistematică, s-au editat manuale noi de instrucție și tactică militară și a fost dezvoltată o nouă artilerie. S-au înființat două academii militare, una pentru cadeți și alta pentru ingineri, în scopul de a îmbunătății calitatea ofițerilor. Totuși armata n-a deveniti niciodată atât de eficientă ca cea a Prusiei. În timpul domniei Mariei Terezia cultura a cunoscut un avânt deosebit, manifestându-se atât în domeniul arhitecturii, cât și în cel muzical. Orașul Theresienstadt, din nordul Boemiei (Cehia), întemeiat de Iosif al II-lea ca oraș-garnizoană, a fost denumit astfel în memoria mamei sale.

De asemenea, cartierul Terezian din Sibiu poartă acest nume după numele Mariei Tereza. Deasupra este reprezentat bustul Mariei Terezia, din orașul Sibiu.

Insignă pompierească

Despre stingerea organizată a incendiilor pe teritoriul de astăzi al României există dovezi încă din timpul Daciei romane, însă instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi Iaşi, organizări bazate pe solidaritatea comunităţii în faţa primejdiei focului. Condiţiile concrete de la începutul veacului următor au determinat apariţia, la Bucureşti şi Iaşi, în 1845 şi, respectiv, în 1835, a primelor unităţi de pompieri militari, încadrate în armata permanentă, soldaţii urmând instrucţia de infanterie în paralel cu cea pompieristică. Istoria începuturilor a consemnat participarea efectivelor de pompieri din Bucureşti la stingerea „Focului cel mare” din data de 23 martie 1847, sinistru care a distrus atunci peste 1800 de case şi prăvălii, precum şi la Bătălia din Dealul Spirii, care a avut loc la data de 13 septembrie 1848, moment de seama al revoluţiei democratice din acel an. În memoria celor aproape o sută de ostaşi pompieri care au căzut în luptă, în Bucureşti a fost înălţat „Monumentul Pompierilor”. Ulterior, după modelul primelor două unităţi, în principalele oraşe ale României, s-au înfiinţat servicii de pompieri profesionişti cu accentuat caracter militar, subordonate primăriilor. În anul 1874 s-au pus bazele Corpului Pompierilor Militari care cuprindea 15 unităţi care aveau în dotare şi baterii de artilerie. La războiul din 1877 – 1878, pompierii - artilerişti au participat cu forţa a şase baterii în compunerea armatei române, atât pentru apărarea teritoriului, cât şi la luptele din sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi, împotriva armatei otomane. Contactele europene, mai ales cu Regimentul de pompieri din Paris, aderarea la primul organism internaţional de profil, constituit în anul 1900, „Comitetul Tehnic Internaţional al Focului”, la care România este membru fondator, au impus începerea reorganizării pompierilor români, proces întrerupt de primul război mondial. Separarea de artilerie s-a produs la 2 august 1929, prin înfiinţarea Comandamentului Pompierilor, care făcea parte din structurile armatei române, iar, sub aspect administrativ, depindea de Ministerul de Interne. Această organizare a fost legiferată în anul 1936 când, pentru prima oară, se defineau misiunile pompierilor militari: „prevenirea şi combaterea sinistrelor pe tot cuprinsul tării”. Tot din acea perioadă datează şi investirea acestora cu atribuţii concrete în domeniul protecţiei civile, cel de-al doilea război găsindu-i organizaţi, până la nivelul subunităţilor, ca formaţiuni militare de pompieri - apărare pasivă.

Anii postbelici au conservat forma de organizare tradiţional militară a instituţiei pompierilor, procesul de modernizare cuprinzând, deopotrivă, planul conceptual şi cel material, la nivelul realităţilor tehnico – economice.

Astăzi pompierii îşi desfăşoară activitatea în cadrul ISU (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă), cu structuri la nivel naţional dar şi la nivelul fiecărui judeţ.

Insignă vânătorească - România

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Mistrețul (denumire științifică Sus scrofa) este un mamifer sălbatic omnivor, în general nocturn, răspândit în toată Europa, nordul Africii și mare parte din Asia. Este colorat negru - cafeniu. Scoate sunete foarte asemănătoare celor ale porcilor domestici. Colindă în turmă pădurile și culturile agricole de la marginea acestora. Produce stricăciuni în special în lanurile de porumb și cartofi. Mistrețul poate atinge următoarele standarde; 1,5 metri- lungime, 1 metru - înălțime și 200 kilograme - greutate. În anul 2009, Europa se confrunta cu o creștere explozivă a numărului de mistreți, ca rezultat al încălzirii globale și al cultivării pe scară largă a porumbului și rapiței pentru biocombustibili.

Rața sălbatică este o pasare de apa ce face parte din familia Anatidae, Ordinul Anseriformes, ordin reprezentat prin aproximativ 200 specii de pasari inotatoare, cum ar fi ratele, gastele. Zburatoarea poate fi intalnita in toate regiunile din lume, mai precis pe malul apelor dulci, dar si sarate. Rata salbatica are un corp usor alungit, relativ mare si, in aparenta, greoi. Gatul este lung, ciocul drept, si turtit dorso-ventral, de obicei acoperit cu o membrana carnoasa si moale, exceptie facand extremitatea maxilarului. Ciocul este folosit la sapat, tocmai de aceea este lung si lat. Rata salbatica se hraneste cu ierburi, pesti, plante acvatice, insecte mici, viermi si chiar si cu broaste mici, acest fapt fiind posibil in mare parte datorita existentei unor lame cornoase pe marginile ciocului. Cand isi cauta hrana prin apa, filtreaza cu ciocul malul, retinand organismele acvatice. De fapt, ea formeaza un filtru prin care hrana este retinuta, iar apa si malul sunt astfel eliminate. Are o limba carnoasa, iar membrele sunt relativ scurte. Desi nu este o pasare domestica, rata salbatica a inceput sa capete un soi de obisnuinta fata de prezenta oamenilor, dovada stand intoarcerea an de an in orasele populate sau in imprejurimile acestora. Acest soi de obisnuinta este considerat de specialisti extrem de periculos. Penajul ratei salbatice este compact, aspru, iar puful este abundent. De regula, masculii au un penaj mult mai extravagant ca femelele, pentru a le atrage. Cu toate acestea, ei naparlesc in vara, in cele din urma, capatand un aspect apropiat femelelor. Aceste trasaturi sunt specifice ratelor salbatice nordice. Acestea se imperecheaza de obicei in apa, sau chiar pe mal, împerecherea fiind, de fapt, un adevarat ritual urmat cu sfintenie. Daca nu este respectat intocmai, atunci nu va mai avea loc. Oricum, ratele sunt monogame, desi, in timpul primaverii, masculii pot deveni poligami, ajungand chiar sa distruga si cuiburile deja existente, pentru a se împerechea.

Insigna - P.N.Ț. (Partidul Național Țărănesc)

Partidul Național Țărănesc a fost un partid politic format la data de 10 octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Național Român (prezidat de Iuliu Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (prezidat de Ion Mihalache). Partidul s-a afirmat în special în perioada interbelică ca alternativă de guvernământ la Partidul Național Liberal și ca o forță care a militat pentru menținerea regimului democratic-constituțional, în contextul creșterii tendințelor de natură totalitară și fascistă. După al doilea război mondial, PNȚ a fost principală forță politică care s-a opus instaurării comunismului în România. Liderii național-țărăniști vor avea însă de plătit pentru curajul lor, fiind condamnați la ani grei de închisoare, unde mulți dintre ei, inclusiv Iuliu Maniu și Ion Mihalache, își vor găsi sfârșitul. După alegerile falsificate din anul 1946 partidul a ieșit de pe scena politică a țării fiind hăituit și decimat de forțele comuniste în creștere. După Revoluția din 1989, un grup de foști lideri ai PNȚ, printre care s-au remarcat în special Corneliu Coposu și Ion Diaconescu au reconstituit partidul, sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD). Acesta a fost un factor de primă importanță în viața politică românească în perioada 1992 – 1996 (când a fost principalul partid de opoziție) și între 1996 – 2000 când a fost principalul partid de guvernare. După alegerile din noiembrie 2000, când nu a reușit să mai pătrundă în Parlament partidul a scăzut în semnificație și nu a mai reușit să joace un rol politic important.

Breloc - Mai presus de orice

sunt ardelean și mă mândresc

Produsul medalistic de mai sus este aproape sigur un breloc prin care se încurajează patriotismul local provincial. Se cunosc și alte asemenea produse care încurajează patriotismul bucureștean, bănățean, bucovinean ori din alte provincii sau orașe ale țării.

______________ooOoo____________

PERSONALITĂȚI POLITICE

PE BANCNOTELE LUMII