Epaminonda's Blog.....: CHEB

Mai jos am postat și alte fotografii cu monumente de cultură și

arhitectură din localitatea cehă CHEB, denumire germană EGER,

câteva trimiteri poștale ilustrate din perioade mai vechi,

dar și o medalie locală.

Biserica Maria Loretto

Biserica Sf. Nicolae

Capela Sf. Erhart

Fortăreața

Detaliu din zidul fortăreței

Turnul negru

Gara

Piața centrală

Poarta Sand

Fortăreața, Poarta Sand și Podul Wooden

Teatrul

Hotelul Victoria

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Medalie locală

***

RĂSPUNS

GHICITORILOR - CARICATURI

din precedentul articol de blog;

BEVERWIJK - OLANDA

BUFNIȚA este TRAIAN BĂSESCU, născut 1951, politician român, fost membru în Guvernul României, fost primar general al municIpiului București și fost președinte al României, între anii 2004 – 2014.

LEBĂDOIUL este DAN DIACONESCU, nume complet și real Cristian Dan Diaconescu, născut 1967, ziarist, om de televiziune și politician român, în prezent în închisoare.

Personajul BUFNIȚA m-a inspirat s[ scriu catrenul de mai jos;

DE RÂS

Ani buni țara a-nflorit

Savurând wisky, manele,

Portofelul mi-a plesnit…

Ah, ce-mi plac glumele mele!

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Templul coral din București

Federația comunităților evreiești din România

Imagini pentru federaţia comunităţilor evreieşti din românia

Templul Coral din București este o sinagogă a Comunității Evreilor din București, fiind cel mai mare lăcaș de cult mozaic din oraș. Edificiul a fost construit între anii 1864-1866, fiind renovat în 1932 și 1945. El este situat pe strada Sfânta Vineri, nr. 9, din sectorul 3. Construirea templului s-a făcut la inițiativa lui Isaac Leib Weinberg, un evreu polonez din București, unul dintre liderii organizației "Comunitatea Cultului Israelit Modern" din București. El a propus construirea unei sinagogi mari și impresionante cum aveau marile capitale ale Europei. Templul este o replică a Sinagogii Tempelgasse din Viena. Comunitatea Evreilor a cumpărat la 27 aprilie 1857 un teren în Mahalaua Stelei, de la Mihail R. Atanasiu, pentru 2400 de galbeni. În același an s-a realizat prima variantă a proiectului de construcție, care prevedea ca templul să aibă trăsături gotice. Lucrările s-au desfășurat în timpul anilor de dispute între fracțiunea ortodoxă, condusă de șef-rabinul Meir Leibus Malbin și fracțiunea progresistă, condusă de omul de știință originar Iuliu Barasch.Lucrările efective au fost începute abia în anul 1864, la inițiativa Asociației pentru Construirea Templului, condusă de Iacob Loebel, șeful Băncii Otomane din București. Proiectul de construcție a fost realizat de arhitecții vienezi I. Enderle și Gustav Freiwald, edificiul urmând a fi realizat într-un stil "mauro-bizantin". La 21 iulie 1864 a fost pusă piatra de temelie, lucrările fiind aproape finalizate la începutul anului 1866. Inaugurarea templului a fost amânată din cauza incendierii clădirii de către naționaliștii români care protestau împotriva acordării cetățeniei române pentru evrei, care urma să facă parte din Constituția din anul 1866. La data de 18/30 iunie 1866, Guvernul a fost nevoit să retragă din proiectul Constituției articolul referitor la încetățenirea evreilor. După renovarea sa, Templul a fost inaugurat la 6 iulie 1867 de către rabinul reformist Antoine Levy, la ceremonie participând reprezentanți ai guvernului și diplomați străini etc. În decursul timpului, templul a suferit intervenții de restaurare care i-au modificat expresia arhitecturală. În anul 1892 au fost adăugați contraforți la exterior, iar în interior s-a construit cel de-al doilea nivel al galeriei. În anul 1932, s-au desfășurat lucrări de extindere, după planurile arhitecților Iuliu Leoneanu și Grigore Hirs, alături de inginerii C.I. Flachs și Maximilian Marcus. S-a construit o nouă aripă care avea la parter o sală de conferințe și festivități și o cameră a slujitorilor de cult, iar la etaj muzeu, arhiva și biblioteca. Tot în acei ani (1932-1934), s-au construit scări suplimentare spre balcoanele de la etajul I, s-a schimbat instalația de încălzire centrală și s-au înlocuit o serie de decorații degradate. Afectat de cutremurul din 1940, templul a fost devastat de legionari în ianuarie 1941, necesitând lucrări de consolidare și reparații. Edificiul a fost complet renovat în 1945, sub coordonarea arh. Iuliu Leoneanu, cu materiale mai modeste. Templul Coral are subsol, parter și două etaje, având o suprafața construită a parterului de 647 metri pătrați și a subsolului, unde se află centrala termică, de 47 metri pătrați. Dimensiunile edificiului sunt următoarele: lungime - 32 metri, lățime - 14 metri și înălțime - 32 de metri. Fațada clădirii este fragmentată, fiind placată cu cărămizi în două culori. Portalul de intrare este în stil maur este incununat de o arcada in plin cintru cu lambrechin. În registrul superior se află decorațiuni cu rozete. Cornișa este bogat decorată și se termină la colțuri cu 6 turnulețe pinaclu împodobite cu arce și colonete. Interiorul este împărțit în trei nave (nava centrală acoperită de o boltă semicilindrică și navele laterale separete de arcade de nava centrală).

Mărturii despre organizarea primelor comunităţi evreieşti în Ţările Române se întâlnesc în numeroase documente, cronici, note de călătorie, începând din sec. XVI. Ca urmare a persecuţiilor, declanşate în sec. al XVII-lea în ţările vecine, se intensifică stabilirea în Ţările Române a unor imigranţi evrei, iniţial chemaţi pentru a popula sau repopula unele târguri. În această perioadă încep să se creeze condiţii pentru organizarea vieţii religioase a populaţiei evreieşti. Edicte, hrisoave şi alte acte oficiale emise de autorităţile de stat româneşti au permis organizarea comunităţilor mozaice, libertatea de practicare a credinţelor şi preceptelor religioase, recunoaşterea tribunalelor rabinice, crearea unor instituţii specifice de învăţământ, binefacere şi sănătate. Vistieria, interesată să încaseze bir de la evrei, îi tratează în scopuri fiscale ca o breaslă, încă din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. În Moldova, în temeiul unei hotărâri luate de Înalta Poartă, la 1719 ia fiinţă Hahambaşia - adică funcţia de rabin-şef al Moldovei. Hahambaşa avea la Bucureşti un locţiitor cu titlul de vechil. Emanciparea politică a evreilor, promisă odată cu Revoluţia de la 1848, devine pe deplin efectivă odată cu desăvârşirea statului naţional unitar român la 1918, garantarea drepturilor minorităţilor prin Constituţia din 1923 conducând la unificarea comunităţilor evreieşti din Vechiul Regat, sub denumirea de Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (1928). Constituţia din 1923 acordă drepturi cetăţeneşti şi politice până la instaurarea regimului Goga-Cuza (28.XII.1937); de atunci încolo ele se restrâng treptat până la introducerea legii sângelui (august 1940), legislaţie amplificată până la jefuirea proprietăţilor evreieşti şi deportarea unora din ei în Transnistria sau din Ardealul ocupat de unguri, la Auschwitz. Potrivit statutului de organizare şi funcţionare a Cultului Mozaic (iunie 1949), activitatea confesională a minorităţii evreieşti din România este condusă de către Federaţia Comunităţilor Evreieşti (Mozaice), cu sediul în Bucureşti. Aceasta cuprinde toate comunităţile şi obştile din ţară. Ea asigură realizarea în fapt a practicilor, preceptelor şi tradiţiilor religioase mozaice şi coordonează activitatea comunităţilor, aprobă constituirea de noi comunităţi sau desfiinţarea acestora, reprezintă şi apără, pe plan intern, interesele comunităţilor evreieşti, organizează şi întreţine, pe plan extern, relaţii cu diaspora evreiască şi organizaţiile religioase internaţionale. Structura şi componenţa organelor centrale şi teritoriale de conducere a activităţii cultice, precum şi desfăşurarea vieţii spirituale sunt elaborate în concordanţă cu interesele, tradiţiile şi prescripţiile religioase mozaice. Credincioşii cultului mozaic, în număr de cca. 6.000, conform recensământului din 2002, sunt organizaţi în 78 de comunităţi şi obşti, răspândite în Bucureşti şi în 30 de judeţe. Cele mai importante comunităţi se află în Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj, Galaţi, Bacău, Arad, Baia Mare, Botoşani, Braşov, Deva, Tg. Mureş etc. În localităţile în care trăieşte un număr mai mic de credincioşi evrei, aceştia sunt organizaţi în obşti. Organele locale de conducere ale comunităţii sunt: adunarea generală, comitetul de conducere şi comisia de cenzori. principalele venituri ale Cultului Mozaic provin din cotizaţii, taxe şi contribuţii pentru serviciile religioase prestate; taxe pentru alimente rituale, alte contribuţii benevole ale credincioşilor, chirii încasate din bunurile imobiliare etc. pentru opera de asistenţă socială şi medicală. Federaţia Comunităţilor Evreieşti primeşte un ajutor substanţial din partea Organizaţiei Mondiale Evreieşti, pentru ajutorarea celor aflaţi la nevoie. Funcţiile clericale din cadrul Cultului Mozaic sunt: Şef rabin, prim rabin, rabin, haham, hazan, melamed, şoifer, daian şi hevre sames. Şef rabinul este conducătorul religios al cultului; prim rabinul este cel mai erudit şi mai în vârstă rabin dintr-o localitate; rabinul este conducătorul spiritual al credincioşilor mozaici de pe lângă una sau mai mult sinagogi; hahamul (şoihat) asigură carnea rituală conform prescripţiilor iudaice; hazanul (cantorul) participă la oficierea slujbelor religioase, melamedul conduce cursurile de Talmud Tora, şoiferul transcrie textele sfinte pe pergamente speciale, daianul este candidatul la postul de rabin, iar hevre samesul asigură respectarea prescripţiilor la înmormântări. În prezent, în România, Cultul Mozaic dispune de 6 deservenţi de cult. Pe teritoriul României există un număr de 124 temple, sinagogi şi case de rugăciune, din care în 23 se oficiază zilnic. Numeroase temple şi sinagogi sunt declarate monumente istorice şi arhitectonice, fiind protejate prin lege: Templul Coral şi Sinagoga Mare din Bucureşti, Sinagoga Mare din Iaşi, Templul din cetate din Timişoara, Templul Vechi din Botoşani. Cultul Mozaic dispune de 766 cimitire dispuse în 679 localităţi, administrate de comunităţile religioase evreieşti pe raza cărora sunt amplasate; în cadrul cultului funcţionează 11 restaurante rituale, patru cămine pentru bătrâni şi trei case de odihnă. Cultul Mozaic editează bilunar revista „Realitatea evreiască”, precum şi un număr important de cărţi, prin Editura „Hasefer”. Federaţia Comunităţilor Evreieşti este membră a principalelor organizaţii religioase evreieşti din întreaga lume, la a căror activitate participă în mod activ: Congresul Mondial Evreiesc, Conferinţa Rabinică Europeană, Joint etc. Sus sunt postate trei logo-uri ale Federației Comunităților Evriești din România.

Set 2 insigne - Restaurnatul "Codrul Cosminului" București

Restaurantul "Codrii Cosminului", numit uneori și Codrul Cosminuluieste definit de catre clienti ca un local intim si elegant. Ambientul rustic combinat cu decorul modern si elegant da o nota suprema localului care te ajuta sa descoperi originalitatea stilului de viata pur romanesc: bucatarie romaneasca, bar si terasa, toate acestea intr-o atmosfera calda si relaxanta. Restaurantul este situat pe strada Virgiliu, nr.25, sector 1. Sus am postat logo-ul și o poză mai veche a Restaurantului "Codrii Cosminului" din București.

Insignă - Societatea de medicină veterinară - R.S.România

Medicina veterinară este știința care se ocupă cu cercetarea și vindecarea bolilor animalelor, cu protecția și îngrijirea corespunzătoare a lor, de asemenea și cu controlul alimentelor de origine animală.

Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România (A.G.M.V.R.) este o organizaţie ştiinţifică, profesională şi apolitică, cu o îndelungată tradiţie, având 100 de ani de existenţă şi peste 4100 de membri. Încă de la început, scopul Asociaţiei a fost „să contribuie la progresul artei şi ştiinţei veterinare în România”, care de-a lungul anilor s-a regăsit în toate formele ei statutare. În prezent, obiectivele şi atribuţiile sunt cuprinse în Statutul adoptat la Conferinţa Naţională a Asociaţiei din 28 octombrie 1998. AGMVR este membru al Asociaţiei Mondiale Veterinare (WVA) din anul 1971, calitate preluată de la Societatea de Medicină Veterinară fondată în anul 1871, desființată între timp, care şi-a reluat activitatea la 15 mai 1971.

Insignă - Restaurant "Gorjul"

Informații precise despre un anume Restaurant Gorjul din București nu am găsit. Am aflat însă despre un restaurant denumit Casa Gorjului ce este situat în zona Piata Presei Libere, Bucuresti, Strada Podul Înalt, nr. 17, sector 4. E posibil să fie una și aceiași unitate de alimentație publică. Dacă cineva ar putea să mă ajute cu vreo informație în acest sens i-aș fi sincer recunoscător.

Patria și dreptul meu (Stema veche a Bucureștiului)

Comuna București - Patria și dreptul meu

Spre deosebire de multe oraşe medievale central şi vest-europene, aşezările din ţările române, promovate ceva mai târziu la rangul de oraş, nu au avut niciodată o suveranitate totală. Oraşul Bucureşti, condus de un consiliu format din 12 pârgari şi un judeţ, s-a bucurat de dreptul de sigiliu în limitele îngăduite de domnie, pentru a întări actele ce era autorizat să emane. Nu a existat însă, încă din perioada medievală, o stemă proprie care să fie gravată pe sigilii ci doar variate embleme inspirate din reprezentările de ordin religios. Aceste embleme, care nu au încă un caracter heraldic, pot fi clasificate astfel; Fecioara cu pruncul, între anii 1563 – 1634 și Buna-Vestire, între anii 1653 – 1698. În secolul al XVIII – lea nu există nici un sigiliu cu vreo efigie a Bucureştilor deoarece domnitorul Constantin Brâncoveanu desfiinţează autonomia conducerii oraşului în anul 1699. Prima formă heraldică a emblemei oraşului apare în 1822 pe steagul agiei Bucureştilor, înfăţişând Buna-Vestire : într-un scut oval mărginit de două ramuri cu frunze de palmier şi timbrat de o coroană domnească, flancat la dreapta de arhanghelul Gabriel ţinând în mâna stângă o floare, iar la stânga de Maica Domnului, sfânta fecioară. Fundalul arhitectonic al scutului e format dintr-un zid de piatră iar în registrul superior apare Sfântul Duh în formă de porumbel, emanând un fascicul de raze ce luminează capul Maicii Domnului. Scutul oval este flancat de o serie de trofee ( tui, steaguri, suliţă, puşcă, tobă, buzdugan, topor, pistol etc.) şi are la bază o balanţă, simbol al dreptăţii de care agia trebuia să ţină seamă. În registrul superior al steagului se află la dreapta soarele, iar la stânga luna, sub formă de crai-nou. În 1831 se crează sfatul orăşenesc Bucureşti şi se renunţă la imaginea cu caracter religios a Bunei-Vestiri ca însemn al municipalităţii, adoptându-se în acest sens însăşi emblema Ţării Româneşti, adică acvila cruciată şi încoronată, însoţită de legenda în caractere cirilice: Sfatul orăşenesc al politii Bucureştilor, 1831. (Acvila a fost bătută pe monedă încă din secolul al XIV-lea, pentru a simboliza statul feudal independent Ţara Românească şi descendenţa sa romană, fiind la aceea vreme o efigie atât de originală, încât era cunoscută drept acvila valahica. Pentru prima oară este semnalată pe o monedă bătută de Vlaicu Vodă (1368), preluată şi pe un sigiliu al lui Mircea cel Bătrân, la 1390 unde apare ţinând crucea în cioc şi privind spre un crai nou care îmbrăţişează soarele. Interesant este aici de adăugat că pe monedele dacice descoperite până acum apare adeseori o acvilă, destul de asemănătoare cu reprezentările de mai târziu ale stemei valahe, ţinând coroana de lauri într-o gheară.) În diferite ipostaze, acvila apare pe pecetiile circulare ale sfatului orăşenesc şi pe sigiliile autorităţilor comunale din cele cinci văpsele (sectoare) ale oraşului. În anul 1859, după Unirea celor două principate româneşti, municipalitatea Bucureştilor menţine în continuare ca emblemă a oraşului însăşi stema ţării : scuturile acolate ale Munteniei şi Moldovei, timbrate de coroana domnească. În 1862, apare şi circulă simultan cu reprezentările heraldice prezentate anterior, o nouă emblemă a Bucureştilor cu elemente specifice, deosebite de cele ale stemei ţării: o pecete circulară ce înfăţişază un personaj feminin drapat, purtând pe cap o coroană murală cu cinci turnuri şi ţinând în mâna dreaptă o balanţă cu talgerele în echilibru iar în cea stângă, un corn al abundenţei din care ies spice şi flori; în partea de jos este înscris anul 1862 şi legenda în caractere latine : Municipalitatea Capitalei României Bucuresci. În 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza – atât în urma raportului lui Mihail Kogălniceanu, ministru de Interne, Agricultură şi Lucrări publice, cât şi al aceluia al Consiliului Comunal al oraşului Bucureşti – va stabili o altă stemă a capitalei, reprezentând din nou un simbol cu caracter religios şi anume într-un scut în câmp de azur, pe Sfântul Dimitrie. Scutul va fi timbrat de o coroană murală cu cinci turnuri, având ca tenanţi (susţinători) la dextra un păstor cu un câine simbolizând pe ciobanul Bucur, fondatorul legendar al oraşului, iar la senestra un herald purtând armele ţării, amintind că urbea este capitala Principatelor Unite. Motivul invocat pentru schimbarea stemei a fost faptul că Sfântul Dimitrie devenise încă din secolul al XVIII – lea, patronul oraşului. Dar, imaginea ce va fi reprezentată, în multiple variante pe toate armeriile Capitalei din 1864 şi până în 1848, apoi după 1990 şi până în prezent, nu este cea a cuviosului Dimitrie cel Nou, călugăr din Basarabovul secolului al XIII-lea, din vremea statului româno-bulgar – cel considerat ocrotitorul Bucureştilor – ci cea a Sfântului militar Mare Mucenic Dimitrie, martirizat la începutul secolul al – IV – lea în timpul împăraţilor Diocletian şi Maximian. Pe stemele din 1865, într-un scut în câmp de argint, Sfântul Dimitrie apare călare, în armură romană, cu capul gol şi ţinând în mâini o lancie cu vârful în jos. Scutul este timbrat de o coroană murală cu cinci turnuri şi flancat de doi tenanţi: la dreapta un ţăran îmbrăcat în port naţional iar la stânga un paj. Coroana murală este flancată la dreapta de ustensile agricole (furcă, coasă, lopată) şi de o suliţă, iar la stânga, de trofee (lancie, ţeavă de tun, puşcă cu baionetă, steaguri-fanioane). În piedestalul ornamental de sub scut şi susţinători se distinge o panglică fără deviză. La 26 aprilie 1867 stema oraşului Bucureşti se modifică din nou: într-un scut în câmp de azur, Sfântul Dimitrie pedestru ţinând în mâna dreaptă o cruce şi o ramură de dafin, iar în cea stângă o lancie. În partea stângă a scutului se află o cheie şi o spadă încrucişate iar ca tenanţi sunt la dextra un leu, la senestra o femeie dacă (aceşti susţinătorii vor fi îndepărtaţi câteva luni mai târziu, la 4 august 1867) . Pe o eşarfă de azur apare înscrisă deviza oraşului Bucureşti în caractere latine majuscule : Patria şi dreptul meu . În 1930 Comisia consultativă heraldică (înfiinţată în 1921) va modifica din nou stema municipală a Bucureştilor : într-un scut în cîmp de azur apare acvila Ţării Româneşti, de aur, cu toate atributele cunoscute (coroană pe cap, cruce în cioc, spadă în ghiara dextră, sceptru în cea senestră) purtând pe piept un scut mai mic în care într-un câmp roşu se află Sfântul Dimitrie îmbrăcat în tunică romană, cu o mantie scurtă, cu sandale în picioare şi ţinând în mâna dreaptă suliţa şi în cea stângă crucea. În registrul inferior, peste coada acvilei, se află o panglică ondulată, roşie, cu deviza heraldică cunoscută: Patria şi dreptul meu . Scutul cel mare este timbrat de o coroană murală cu şapte turnuri de argint care poartă în cimier (creştetul, elementul cel mai înalt dintr-o stemă) o acvilă cruciată neagră, de dimensiuni reduse. Această stemă municipală este utilizată pînă în 1948, când Capitala, ca şi celelalte oraşe ale ţării, a rămas fără emblemă. Deasupra sunt reprezentate câteva schițe grafice ale unor steme ale capitalei, găsite prin documente de arhivă.

În 1970, când s-au fixat noile steme ale judeţelor şi municipiilor, a fost eliminat orice element religios sau monarhic. Astfel, la 2 iulie 1970, Consiliul popular al municipiului Bucureşti stabileşte ca elemente componente ale viitoarei steme: un scut albastru (azur), surmontat de o coloană murală, cu acvila aurie în mijloc, ce ţine în ghiara dreaptă o spadă, iar în cea stângă buzduganul de vornic; pe pieptul acvilei un scut mai mic cu imaginea Ateneului Român; în partea de jos o eşarfă tricoloră cu inscripţia Civitas Nostra Bucurestiorum.

Deasupra este aplicată stema actuală a municipiului București care a preluat multe elemente dein grafica stemei din perioada regatului român.

Deasupra sunt reprezentate două steme ale capitalei din vremuri apuse, așa cum sunt ele fixate (imortalizate) pe fațadele unor monumente arhitectonice bucureștene.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.