.jpg)
În data de 12 noiembrie 2009
Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic un set de trei
monede de valori și din metale diferite dar cu design asemănător dedicate aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea
Statului Major General al Armatei Române. Aversul monedelor prezintă în partea
dreaptă portretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi numele acestuia în arc de
cerc; în stânga, de sus în jos, valoarea nominală a monedei, inscripţia
„ROMANIA”, stema României şi anul de emisiune. Reversul monedelor prezintă
în partea superioară o imagine reprezentând întâlnirea trupelor celor două
Principate Române – Moldova şi Ţara Românească – în tabăra de la
Socola şi inscripţia „1859”; în partea de jos a imaginii, suprapus parţial
peste aceasta, semnul distinctiv, din anul 1860, al Statului Major şi
inscripţia „150 ANI STATUL MAJOR GENERAL”.
Caracteristicile tehnice ale monedei de 100 de lei sunt următoarele: metalul - aur, puritatea - 99,9%, greutatea - 6,452 grame, diametrul - 21 de milimetri, marginea - zimțată, calitatea - proof, tirajul - 250 de bucăți, prețul unitar de vânzare fără TVA - 1000 de lei.
Caracteristicile tehnice ale monedei de 5 lei sunt următoarele: metalul - argint, puritatea - 92,5%, greutatea - 15,55 grame, diametrul - 30 de milimetri, marginea - zimțată, calitatea - proof, tirajul - 500 de bucăți, prețul unitar de vânzare fără TVA - 120 de lei.
Caracteristicile tehnice ale monedei de 1 leu sunt următoarele: metalul - tombac cuprat, greutatea - 23,5 grame, diametrul - 37 de milimetri, marginea - zimțată, calitatea - proof, tirajul - 500 de bucăți, prețul unitar de vânzare fără TVA - 65 de lei.
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie
1820 la Bârlad şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a
fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi
al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară
de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie
1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al
Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit
domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru
recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi
pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii
constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd
Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele
de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.
Născut în Bârlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri
moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un
proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana),
membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie
europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de
colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi
Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta
moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat
puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient
de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul
episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de
unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul
domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al
Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza
a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi
Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care
milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o
ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17
ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie
1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi
Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea
vechilor provincii româneşti, procesul fiind strâns legat de personalitatea lui
Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor în ambele principate. Totuşi,
unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi
economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea
uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail
Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la
un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii
în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia
de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o
uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele
instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean
Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei,
aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele
două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică.
După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin
aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar
constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza
Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă
Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa
forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul
provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un
domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea
doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După
Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui
principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani
(locţiitori ai sultanului în teritoriu), până la alegerea domnitorilor.
Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor
adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei
adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă
candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn
cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului
moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia
Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii
de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau
însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu,
conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei
Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei.
Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie 1859, bazele
statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost
decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere,
astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea
recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform
deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia
Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie
din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare
legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de
domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie
1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi
colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi
prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea
averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului
(1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al
ţării. Întâmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării
Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii,
precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un
guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea
averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai
1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă
constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază
mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de
Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel
penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate
primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi
poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost
organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti
a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate
proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în
proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în
timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau
transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de
10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii,
centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul
Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai
apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi
căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863
şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea
anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe
care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru
bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin
instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată
asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin
instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul
anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice,
Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi
adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al
lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima
universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au
avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus
de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au
dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre
conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu
concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor
revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării
administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat,
pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a
statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni
pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv.
Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate,
constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de
navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de
silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor
mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de
reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de
Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la
izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat
dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit
puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al
conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin
plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi
puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul
programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi
procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală
din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost
împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au
primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare
s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a
ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls
însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai
însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul
guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a
înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care
guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al
secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a
votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o
măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din
teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii,
Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum
şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de
Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi
este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita
de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub
domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român
modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică,
culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri
şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza
începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu
conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a
slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii,
hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile
atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul
D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de
10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu
numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un
discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin
(fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost
instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae
Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea
guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca
domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a
acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după
ce Carol de Hohenzollern -Sigmaringen a acceptat să devină principe al
României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe
grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza,
satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3
aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a mişcării separatiste a cerut anularea
unirii Moldovei cu Valahia; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre
pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei
lui Cuza. Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea
timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormîntat iniţial la Biserica
Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar
după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la
Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.
Considerat a fi dintotdeauna
organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, Statul Major General a avut şi are,
prin atribuţii legal consemnate, un rol esenţial în pregătirea armatei şi a
naţiunii române pentru apărare. De la înfiinţare, Statul Major General/Marele
Stat Major (S.M.G./M.St.M.) - organism cu activitate permanentă, subordonat
Ministerului Apărării Naţionale (Ministerul de Război/Ministerul Forţelor
Armate) - şi-a desfăşurat activitatea în baza legilor de organizare a acestui
minister, precum şi a legilor şi regulamentelor serviciului de stat major,
dovedind realism şi sobrietate în deciziile adoptate şi receptivitate la
experienţele, tendinţele şi curentele moderne ale epocii istorice. Primele
structuri militare cu atribuţii de stat major au apărut în anul 1831, sub
denumirea de Ştabul Oştirii,
al cărui şef era ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostăşeşti.
Atribuţiile acestui organism erau „construirea şi formarea oastei, aplicarea
regulamentului, administraţie, recrutare şi echipare.” După înfăptuirea actului
Unirii, în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri pentru
crearea unui organ superior de conducere a instrucţiei ostăşeşti. Prin Înaltul
Ordin de Zi nr. 83 din data de 12 noiembrie 1859, a fost înfiinţat
un Corp de stat major general al
Armatei Principatelor Unite, dependent în atribuţiunile sale de
ministerele de Război, existente în fiecare principat. La 6 aprilie 1877, odată
cu mobilizarea armatei române, prin Înaltul Decret nr. 491, a fost
înfiinţat Marele Cartier General,
cu atribuţii în conducerea operaţiunilor militare. Ca urmare a experienţei
acumulate în timpul Războiului de Independenţă, prin legea din 10 iulie 1878
s-a creat un Consiliu Superior al Armatei, în compunerea căruia se
afla şi un Şef al Statului Major
al Armatei. Structura şi atribuţiile Marelui Stat Major au fost stabilite prin Înaltul Decret nr.
2945 din 29 noiembrie 1882, când acest organism a fost reînfiinţat. Aflat în
subordinea Ministerului de Război, acesta urma a se ocupa cu „studiul
chestiunilor de organizare militară, studiul şi pregătirea lucrărilor relative
la război, studiul forţelor militare a diferitelor state”.
În data de 15 noiembrie 2010 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă de aur dedicată aniversării a 135 de ani de la naşterea Reginei Maria. Aversul monedei prezintă de sus în jos, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală a monedei „100 LEI”, un medalion cu portretul Reginei Maria; sub medalion, urmând conturul acestuia, inscripţia „REGINA MARII UNIRI”; la exterior, o cunună de lauri. Reversul monedei prezintă în centru, portretul Reginei Maria purtând coroana cu care a fost încoronată la Alba Iulia, la stânga şi la dreapta, anii „1875” - anul de naştere al reginei, şi „2010” - anul de emisiune al monedei; sub portret, inscripţia în arc de cerc „REGINA MARIA A ROMANIEI MARI”.
Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea - 100 de lei, metalul - aur, puritatea - 90%, greutatea - 6,452 grame, diametrul - 21 de milimetri, marginea - zimțată, calitatea - proof, tirajul - 100 de bucăți, prețul unitar de vânzare fără TVA - 1380 de lei.
Majestatea Sa
Maria, Regină a României, Principesă a Romaniei, Principesă de Edinburg și
de Saxa Coburg și Gotha, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa – Coburg
;I Gotha (născută la data de 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, ducatul
Kent din Anglia şi decedată la data de 18 iulie 1938 în Sinaia), a fost mare
prinesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a
României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.Este mama regelui
Carol al II-lea al României. Viitoarea regină Maria a
României s-a născut pe 3 octombrie 1875, fiind fiica ducelui de Edinburgh,
Alfred, al doilea fiu al reginei Victoria (devenit după 1893 duce de
Saxa-Coburg-Gotha), şi a marii ducese ruse Maria Alexandrovna. Maria, principesă
de Edinburgh, s-a căsătorit cu Ferdinand, principele moştenitor al coroanei
României, în decembrie 1892. A avut şase copii: Carol (1893 - 1953), Elisabeta
(1894 - 1961), Mărioara (1899 - 1961), Nicolae (1903 - 1978), Ileana (1908 -
1991) şi Mircea (1913 - 1916). Personalitate puternică, femeie foarte
frumoasă, extrem de iubită de armată, se pare că Maria a îndrăgit cu adevărat
România. În al doilea război balcanic a îngrijit în lagărul de holerici de la
Zimnicea bolnavii întorşi din Bulgaria. Se pare că a avut un rol important
în luarea deciziei României din 1916 de a intra în război alături de Antantă.
Regina Maria a încetat din viaţă pe 18 iulie 1938, inima ei fiind depusă
la Balcic iar trupul în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş. „Înainte de a
fi condusă de la Palatul Cotroceni pe ultimul ei drum, regina a fost salutată
de militari cu baionetele înfipte în pămînt şi cu patul armei în sus, gest unic
pe care Armata nu l-a oferit niciodată unui alt om.”
TESTAMENTUL
REGINEI MARIA
Ţării mele şi
Poporului meu,
Când veţi ceti
aceste slove, Poporul meu,
eu voi fi
trecut pragul Tăcerii veşnice,
care rămâne
pentru noi o mare taină.
Şi totuşi, din
marea dragoste ce ţi-am purtat-o,
aş dori ca
vocea mea să te mai ajungă încă odată,
chiar de
dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am
venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de
baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună
Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură
între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu
este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una
cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin
durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea?
– cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu
e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării.
Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele
şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit
răbdătoare, foarte răbdătoare. Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul
meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a
fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat
flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai
negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele
zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea
să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de
durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta
este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că
nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta
e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu
putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului
său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru
veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o
binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi
durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări
le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei
soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu
mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii
cinstită, iubită şi pricepută. Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat,
am iubit…
Niciodată nu mi-au plăcut
formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am
iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte
cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu,
gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea
cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea
iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta
mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri
unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci
voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul
mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de
la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a
fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai
mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca
inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la
marginea mării. Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu
soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile
bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima
mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini
ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul
frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo
se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi
de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei
Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a
mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi
acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un
semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că
te binecuvântez cu ultima mea suflare. Necunoscând vremea ce-mi este
hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez
Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că
încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi
rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se
supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru
ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia
din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.
Aş fi vrut să pot lăsa mai multe
iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las
izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să
înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu
numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a
zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea
neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată
generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin
greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert
pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit
să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )
.jpg)
Acest testament a fost făcut,
scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29
iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI
***
DOUĂ EPIGRAME
INSPIRATE
DIN VIAȚA LUI
MIHAI EMINESCU
DESTIN – LUI
EMINESCU
de Gabriel
Țepelea
Dealectică e,
Doamne,
Soarta unui
scriitor!
După ce-a
murit de foame,
A ajuns...
nemuritor!
CELOR CE CONTESTĂ
ACTUALITATEA LUI EMINESCU
de Victor Macarevici
Este steaua care n-a apus
Şi-n ciuda minţilor şirete
Luceafărul rămâne sus –
În timp ce plouă cu comete!
Şi-n ciuda minţilor şirete
Luceafărul rămâne sus –
În timp ce plouă cu comete!
_____________xxx_____________
CÂTEVA MEDALII
ȘI INSIGNE
ROMÂNEȘTI
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul
"Le Havre - Franţa".
INSIGNA
este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din
materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie
sau bască şi care indică, prin imagini
reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o
organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa
la un club, de identificare localitate,
de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie
politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare,
de participant la
manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Set 2 medalii - distincții la învățământ, diferite
M.S. (Majestatea Sa) Regele Carol II al României
Ministerul Instrucțiunii - Premiul I
Carol al II-lea, Rege al României, Principe
de Hohenzollern -Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4
aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940,
când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut
şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi
folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a
României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de
Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi
al soţiei sale regina Maria.
Medalie sportivă motociclism
F.R.M. - Sinaia - 22.7.943
Federaţia română de
motociclism (F.R.M.) este
forul naţional sportiv românesc care doreşte să revigoreze un sport vechi
românesc care în perioada regimului comunist a cunoscut o perioadă neagră şi
care a început să devină ceea ce a fost, abia după Revoluţia din Decembrie
1989. Cine deţinea o motocicletă în regimul comunist era desigur un privilegiat
al soartei. FRM este responsabilă de organizarea calendarului sportiv în motociclismul
românesc. Sus am postat logo-ul Federaţiei Române de Motociclism.
Sinaia este un oraș din județul Prahova, România, situat la poalele munților Bucegi, cunoscut mai ales
datorită importanței sale turistice. Aici se află și Castelul Peleș, fosta reședință de vară a regelui Carol I. Orașul,
numărând aproximativ 12500 de locuitori, este amplasat la altitudini variind
între 767 și 1055 de metri. Sinaia are statut de stațiune turistică și
balneo-climaterică. Zona des împădurită de pe valea Prahovei în care se află
azi orașul Sinaia era nelocuită în secolul al XVII-lea, primii locuitori care
s-au stabilit în pădurea virgină de aici, fiind călugării mănăstirii
Sinaia, ctitorită între anii 1690 - 1695 de către spătarul Mihail
Canatacuzino. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită
așa după călătoria spătarului Canatacuzino în Palestina, în Peninsula Sinai. La
începutul secolului al XIX-lea, întreaga vale a Prahovei era organizată ca
o singură comună, denumită Podul Neagului. În anul 1864, cătunele
Posada și Podul Neagului au fost alipite comunei Comarnic. La 5 august 1866 principele
Carol I al României a ajuns la Mănăstirea Sinaia, situată pe atunci în
comuna Podul Neagului. Acesta s-a implicat în organizarea regiunii și, în 1874,
cătunele rămase în afara comunei Comarnic au primit numele de Sinaia,
o comună cu reședința la Bușteni. Un proces-verbal din data de 1 decembrie
1874 atestă că reședința comunei Podul Neagului a fost mutată la Sinaia,
numindu-se astfel de atunci. În 1925, s-a consemnat că Sinaia avea sistem de
canalizare și apă curentă, alimentată din izvoarele Peleșului și Vânturișului,
precum și o uzină hidroelectrică de 1500 de cai-putere care alimenta sistemul
de iluminat public electric.
Insignă - Concursul pe meserii al elevilor
Insignă - Concursul pe specialități al elevilor - 1971
Insignă - Concursul pe specialități al elevilor - 1972
Insignă - Construim pentru socialism. pentru pace
_______________ooOoo______________
O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
ÎNREGISTRATĂ LA PARIS
- FRANȚA -
Regatul României - Acțiune parte fondator la purtător
Compagnie petroliere franco-roumaine SIDUS
Compania petrolieră franco-română SIDUS - 15 iunie 1931
Câteva vignete de pe acțiuni poloneze
Detaliu vignetă de pe un certificat american
con_dorul@yahoo.com
.jpg)
MOUSAIOS - 15.07.2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu