Epaminonda's Blog.....: MONTLIEU (-LA GARDE)

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea franceză MONTLIEU (LA-

GARDE), departamentul CHARENTE MARITIME, regiunea

NOUA ACHITANIE, din vremuri diferite, dar și câteva vechi

trimiteri poștale ilustrate.

Seminarul

Autogara

Calvarul

Biserica

Castelul Challaux

Monumentul eroilor americani

Castelul Jards

Ospiciul

Biserica Maica Domnului

Pensionul familiei Saint-Alberic

Pensionul familiei Saint-Alberic - Sala de mese

Conventul

Un colț din Piața Halei

Piscina

Biserica și drumul spre Bordeuax

Piața Halelor

Biserica Sfântu Vivien

Biserica Roch - demolata 1852

Un colț de Piață

Valea Rambeau

Trimiteri poștale

xxx

"CINE CUNOAȘTE

CÂND ÎNCEPE SEZONUL?"

O CARICATURĂ

DE MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

350 de ani de la moartea marelui logofăt Udriște Năsturel

Th & R. G. Zamfirescu

Simpozionul Cartea română - Europa - ediția a doua 2009

Biblioteca metropolitană București

Udriște Năsturel (n. circa 1596 în cumuna Herăști, județul Giurgiu, denumire veche Fierești și d.1659) a fost un cărturar, autor de versuri și traducător român din Țara Românească, logofăt al II-lea în timpul domniei lui Matei Basarab și mare logofăt în timpul domnitorului Constantin Șerban, fiind cumnat cu acesta. Venind în contact cu cultura europeană a vremii, a achiziționat cărți valoroase din această epocă. A avut o contribuție de seamă la introducerea limbii române în biserică și în activitatea tipografiilor de la Govora și Târgoviște. Prin legăturile sale a contribuit la schimbul de tipărituri românești între cele trei provincii românești. Cunoștea mai multe limbi străine – slavonă, greacă, latină și rusă. În timpul domniei lui Matei Basarab, a fost de fapt șeful cancelariei domnești şi ”sfătuitorul de taină” al domnului. Posesor al unei mari averi, el a călătorit mult, între altele la Viena şi la Kiev ca reprezentant al cumnatului său. Udrişte Năsturel locuia de obicei în preajma scaunului domnesc, având casă la Târgoviște şi la Bucureşti, însă venea des la Herăști. Udrişte se căsătorise în 1625 cu Maria, fata vornicului Vintilă Corbeanul cu care a avut un fiu, Mateiaş, care însă rămâne orfan de mamă la câteva săptămâni. Acest copil a fost botezat şi, mai târziu, înfiat de către Elina şi Matei Basarab și declarat moștenitor al tronului. El moare însă în 1643, la vârsta de 17 ani. Din a doua căsătorie a lui Udrişte cu Despina s-a născut în 1632 Radu Toma, mai târziu mare ban al Craiovei. Și el a fost botezat de Elina, care îi lasă moștenire toată averea ei la moartea ei, în 1653. În satul Herești, există, bine conservat, conacul familiei Udriște, iar liceul din comuna Hotarele, județul Giurgiu, poartă numele acestui important boier cărturar.El a tradus tratatul politico-filosofic și testamentar denumit Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie.

Biblioteca Metropolitană București, prescurtat BMB, este rețeaua de biblioteci publice din municipiul București. Misiunea ei este de a facilita accesul gratuit și nediscriminatoriu la drepturile culturale fundamentale, servind ca un centru comunitar care susține activ informarea, cercetarea, educația și recreerea locuitorilor din București și județul Ilfov și care contribuie activ la îmbunătățirea calității vieții bucureștenilor prin oferta ei inovatoare și programul integrat de servicii cu caracter public. Sediul central al acestei instituții de cultură este situat pe Strada Tache Ionescu, nr. 4, în sectorul 1. Biblioteca Metropolitană Metropolitană București este continuatoarea unei bogate tradiții de lectură publică, funcționând de-a lungul timpului în diferite localuri și sub diferite denumiri:

În 1935, Primăria Municipiului București reînființează Biblioteca Municipiului București, instituție care funcționează până în prezent.
În 1949-1957, Biblioteca Centrală București și, ulterior, între 1957 – 1968, Biblioteca Orășenească Mihail Sadoveanu, a jucat rolul de coordonator metodologic pentru bibliotecile raionale din municipiul București;
În 1969, Biblioteca Municipală Mihail Sadoveanu, după reorganizarea administrativă a Bucureștilor, a centralizat principalele servicii, iar bibliotecile raionale au devenit filiale ale Bibliotecii Municipale;
În 2002, potrivit Legii bibliotecilor a fost înființată Biblioteca Metropolitană București, succesoare a Bibliotecii Municipale Mihail Sadoveanu.

Biblioteca Metropolitană București deține: 1011506 cărți, 19748 CD-uri, 6835 DVD-uri, 7693 jocuri, 41326 presă și oferă următoarele servicii:

Îndrumare și orientare în filială și rețeaua BibMet;
Împrumut / restituire la / de la domiciliu a documentelor de bibliotecă, pe diverse tipuri de suport, deținute în colecții;
Lectură la sală; scanarea parțială a unor documente din fondul bibliotecii; consultarea abonamentelor presă;
Rezervarea documentelor și prelungirea termenului de împrumut al documentelor prin catalogul electronic, telefonic sau prin e-mail;
Acces gratuit la Internet prin Wi-fi si la calculatoare pentru public;
Acces la catalogul electronic și la Biblioteca Digitală a Bucureștilor

Regele Carol I al României

Inaugurarea Școlii de Arte și Meserii - București

Piesa de mai sus este o medalie masonică unifață care celebrează personalitatea Regelui Carol I al României și Inaugurarea Școlii de arte și meserii din București. Ea a fost realizară în anul 1894 de către gravorul Dimitrie Paciurea. Piesa are forma ovală cu dimensiunile 70 x 40 milimetri, este confecționată din bronz și poate fi admirată în colecția Muzeului Național de Istorie a României. Periferic, pe partea stângă, urmând conturul piesei e aplicată inscripția: “CAROL I REGELE ROMANIEI, iar pe partea dreaptă: “ ŞCOLA DE ARTE ŞI MESERII BUCUREȘTI - 26 APRILIE 1894. Unul din obictivele Masoneriei a fost instruirea profesională: de aceea a fondat şi sprijinit înființarea unor şcoli şi meserii. Exemplu:

anul 1875 - Școala de meserii a Lojii Egalitatea, cu clase de mecanică, tinichigerie, vopsitorie și tăbăcărie
Loja "Înțelepții din Heliopolis" a deschis o școală specializată în: lemnărie, construcții, piatră, cărămidă, prelucrarea metalelor, cizelarea metalelor prețioase și sticlărie
În 1875 Loja "Zur Btiiderlichkcit"' din Bucureşti a înființat o școală pentru copii

Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Edificiul fostei Școli de Arte și Meserii azi parte a Institului Politehnic din București, este un moment istoric situat în Sectorul 1. pe strada Gheorghe Polizu, la nr.11. Pe fondul dezvoltării reţelei de învăţământ elementar în cele două Principate româneşti, anul 1836 marchează în Ţara Românească, în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica, începutul organizării învăţământului meseriilor, odată cu constituirea Şcolii de Meserii situate în Bucureşti în zona numită la acea dată Podul Târgului din Afară, azi Calea Moşilor. Cursurile şcolii durează patru ani, iar recrutarea elevilor se face printr-o repartizare oficială din rândul militarilor în termen. În cadrul şcolii sunt admişi şi elevi neştiutori de carte, care primesc instruirea practică până la orele18.30, după care urmează instruirea şcolară la citit, scris, socotit şi desen. Şcoala, care se află în casele lui Manuc Bei, are organizate, pentru deprinderea unor meserii, ateliere de fierărie, tâmplărie, rotărie şi turnătorie de cupru. Prinţul rus Anatole Demidoff, care vizitează Bucureştii în anul 1837, o menţioneaza în cartea sa: ,,Voiaj in Rusia meridională, Moldova şi Valahia" tiparită în trei volume la Paris în anul 1841 sub denumirea de ,,Şcoala de arte şi meserii pentru soldaţi". În anul 1845, din dispoziţia domnitorului Gheorghe Bibescu aflat sub influenţa puternică a Rusiei, şcoala îşi încetează activitatea. Constatând necesitatea şi utilitatea unei asemenea şcoli tehnice, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbei, în anul 1850, cere Eforiei Şcoalelor să elaboreze un plan de organizare al unei şcoli civile de arte şi meşteşuguri “potrivit cu starea şi mijloacele ţării". Această şcoală începe să funcţioneze din anul 1852, mai târziu având un local propriu situat în Bucuresti, la Cişmeaua Mavrogheni, dincolo de capul podului. Şcoala îşi începe activitatea cu 40 de elevi interni pregatiţi în meseriile de tâmplari şi fierari. Ulterior, la aceste meserii se adaugă treptat: strungăria, sculptura în lemn şi turnătoria de metale. În anul 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, toţi cei 70 de elevi ai şcolii, din motive de interes naţional, sunt trecuţi la Arsenalul armatei, unde constituie o secţie specială. Din cauze bugetare şcoala îşi întrerupe activitatea în intervalul anilor 1864-1871. Suspendarea şcoalei de meştesuguri de la Mavrogheni în anul 1864 este resimţită de industria românească, marcând începutul unui proces de extindere în care meseriaşii specialişti sunt tot mai căutaţi. Şcoala de la Iaşi, înfiinţată în anul 1841, nu poate satisface singură aceste cerinţe. În încercarea de soluţionare a problemei, izvorâtă din necesitatea dezvoltării economiei româneşti manufacturiere, Ministerul Cultelor reînfiinţează în anul 1871 vechea şcoala sub denumirea de Şcoala de Arte şi Meserii, în fostul local de la Cişmeaua Mavrogheni, cunoscut mai târziu şi sub denumirea de Monetăria Statului. Şcoala începe să funcţioneze în baza regulamentului aprobat prin Decretul nr. 1754 din 24 octombrie 1872, inspirat după modelul Şcolii franceze de arte şi meserii de la Chalon-sur-Marne, Aix şi Augers. Hotărârea Ministerului Finanţelor din anul 1877 de amplasare a Monetăriei Statului în casele de la Mavrogheni determină mutarea Şcolii de Arte şi Meserii în localul secţiunii mecanice a Şcolii de Agricultură de la Herăstrău, unde funcţionează până în anul 1882, când, din nou, este mutată într-o clădire situată în vecinătatea gării Filaret. Cu toate că în jurul şcolii de lângă gara Filaret se construiesc unele ateliere fără de care pregătirea practică a elevilor ar fi compromisă, în anul 1885 se hotărăşte ca şcoala să fie mutată din nou. Localul şcolii şi atelierele construite ulterior sunt preluate de uzinele Wolff, ale căror hale există şi în prezent. Desele mutări din această perioadă au consecinţe asupra calităţii procesului de învăţământ, situaţie constatată în anul 1883 şi de ministrul Ion Câmpineanu, de la Ministerul Domeniilor de care aparţine şcoala, care ia iniţiativa construirii unui local corespunzător şi stabil. În baza acestei decizii, în anul 1885 se construieşte noul local al şcolii în str. Polizu nr. 11. Acesta se află pe locul fostelor vii ale boierilor Bărcănescu, vecine cu livada lui Nicolae Filimon. Pentru ca procesul de pregătire practică şi aplicativă să nu sufere, până în anul 1889 sunt realizate şi atelierele de aplicaţie ale şcolii. Întărirea rolului Şcolii de Arte şi Meserii, cu cursuri gratuite şi repartiţii asigurate pentru absolvenţi, este rezultatul efortului Lojii „Înţelepţii din Heliopolis”. În anul 1863 este înfiinţată la Bucureşti, cu acceptul lui A.I. Cuza, Loja „Înţelepţii din Heliopolis”, aflată sub obedienţa Marelui Orient al Franţei. Venerabili ai ei sunt, printre alţii, G. Filipescu, Dimitrie Sturdza precum şi doctorul Carol Davila. Ministrul Ion Câmpineanu însuşi fondase în 1833, împreună cu Ion Heliade Rădulescu „Societatea filarmonică” – întâia Lojă masonică a românilor din România. Imobilul din str. Polizu nr. 11 este ridicat după planurile profesorului inginer-arhitect Nicolae Cerkez, frate al arhitectului Grigore P. Cerkez. În anul 190, printr-o lege promovată de Spiru Haret, școla trece de la Ministerul Domeniilor la Ministerul Instrucţiunii Publice, marcându-se în acest fel trecerea la o treaptă superioară în învăţământul tehnic românesc. În anul 1911, în cadrul Şcolii superioare de arte şi meserii din Bucureşti funcţionează următoarele ateliere: tamplărie, sculptură în lemn şi ipsos, rotărie, modelărie, garaj de automobile, lăcătuşerie, ajustaj, cazangerie, lipire oxi-acetilenică, forjă, tinichigerie, turnătorie în fonta şi bronz, nichelaj şi galvanoplastie, cizelaj, vopsitorie şi tapiţerie. Până în anul 1928 s-au mai adăugat atelierele de electricitate, croitorie şi încălţăminte. În aceste ateliere sunt create opere ale artei tehnice sau plastice precum partea mecanică a avionului lui Aurel Vlaicu, statuia poetului Mihai Eminescu pentru orasul Iaşi, operă a sculptorului Faur Ion Schmidt, maistru al şcolii dar și statuia lui Carol Davila ce poate fi admirată azi în fața Universităţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Sfârşitul Şcolii Superioare de Arte şi Meserii din Bucuresti este stipulat în Decretul nr. 908 din 9 aprilie 1936, care preciza că începând cu data de 1 septembrie 1936 aceasta se transformă, după o existenţă centenară, în Liceul industrial de băieţi nr. 1. În baza Decretului 175 din 3 august 1948 se înfiinţează Institutul de Exploatare si Industrializare a Lemnului din Bucuresti, cu o facultate şi două secţii (secţia de Exploatare şi Construcţie a Instalaţiilor de Transport şi sectia de Industrializare a Lemnului), care va funcţiona în str. Polizu nr. 11 până în anul 1953. Astăzi acest local aparține Institutlui Politehnic București. (Sursa – Constantin Săvulescu, absolvent promoție 1934 a acestei școli).

C.C.A. (Casa Centrală a Armatei) 1976 - 1977

Un an de la înființarea cercului numismatic CCA

I - VIII - 1976 - 1977

Cercul militar, denumirea alternativă Casa centrală a armatei sau Cercul Militar Național este o clădire din București, care găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum și de imagine, reprezentare și protocol. Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat al întâlnirilor ofiţerilor în afara cazărmii unde se discutau probleme legate de teoria războiului, chestiuni doctrinare sau de strategie militară. Nu trebuie neglijat nici aspectul monden al cercurilor militare, acestea având rolul de pilon de comunicare între armată şi societatea civilă. Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al secolului al XIX-lea cu puţin timp înainte de războiul de independenţă. Astfel Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti a luat fiinţă la data de 15 decembrie 1876. Noua instituţie a fost pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I. Asemenea celorlalte cercuri militare si cel din garnizoana Bucureşti era un mod de asociere privată a corpului ofiţieresc, desfăşurarea activităţilor fiind susţinute financiar prin cotizaţiile membrilor sau prin donaţii ori valorificarea unor produse culturale. Primul sediu al cercului din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei sectorului 5). Apoi, din aprilie 1887 s-a mutat în Casa Greceanu, local aflat la intersecţia Căii Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apropierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului al XX-lea, Cercul Militar s-a mutat in Casa Oteteleşanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul Telefoanelor. Prima persoană care face publică ideea de local propriu pentru Cercul Militar din Bucureşti apare la generalul Eraclie Arion, idee primită cu rezerve din varii motive, primordial fiind cel financiar. In cele din urmă, dupa dobândirea calităţii de persoană juridică a cercului si după numeroase discuţii se obţine aprobarea pentru construirea unui local propriu. Avand in vedere numeroasele edificii care se ridicau la acea perioadă în Bucureşti s-a optat în cele din urmă pentru terenul pe care s-a aflat Mănăstirea Sărindar care fusese demolată de municipalitate în 1896. Terenul era insă în proprietatea Ministerului Agriculturii si Domeniilor iar pentru obţinerea lui era necesară aprobarea celor două camere ale Parlamentului. Problema a fost discutată mai întai în Senat. Prima şedinţă în care proiectul s-a aflat pe ordinea de zi a senatorilor a fost 19 martie 1897. Pe 24 martie, la doar 5 zile de la prima dezbatere, proiectul este supus la vot de preşedintele Senatului, Dimitrie A. Sturdza. Aceştia l-au admis cu 50 de voturi pentrusi 36 împotrivă. Intenţia ca legea să intre imediat în dezbatere şi în Camera Deputaţilor nu s-a materializat astfel încât construcţia a trebuit sa sufere amânări. La data de 26 martie 1897 guvernul condus de P.S. Aurelian a căzut şi s-a format un altul condus de Dimitrie A. Sturdza în care portofoliul Ministerului de Război a rămas cu acelaşi titular în persoana lui Anton Berindei, care fusese numit la 25 noiembrie 1896. Proiectul de lege a fost trecut si prin Camera Deputaţilor unde este aprobat cu 67 de voturi pentru si doar 5 împotrivă. La 5 aprilie 1898 legea era promulgată si de Carol I. Obţinerea terenului pentru viitorul palat reprezenta un mare pas înainte pentru Cercul Militar din Bucureşti dar şi pentru elita militară a ţării în general. Locul destinat viitoarei clădiri întrunea toate condiţiile necesare privind amplasamentul unei asemenea instituţii. În plus, nu era de neglijat nici valoarea istorică a locului. Pe acest teren a funcţionat vreme de câteva veacuri biserica Sărindar unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Bucureşti. După războiul de independenţă, biserica, a rămas neîngrijită intrând într-o stare de degradare vizibilă, în 1893 Nicolae Filipescu, primarul Bucureştilor, hotărând dărâmarea ei. Proiectul iniţial fusese semnat de Dimitrie Maimarolu însă de la acel moment trecuseră deja 12 ani iar noi idei începuseră deja să se contureze in special in jurul generalului Vasile Zottu care aprecia că proiectul corespundea doar in mică parte noilor realităti. În consecinţă generalul Zottu împreună cu echipa sa de colaboratori au adus o serie de modificări proiectului iniţial aceasta reprezentând cauza unui conflict ce se va dovedi de lungă durată cu arhitectul Dimitrie Maimarolu si cu echipa acestuia de colaboratori. În anul 1911 pentru execuția construcției a fost acceptată antrepriza Blekman-Moscovici. Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Național a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ștefănescu și E. Doneaud. Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofițerilor din garnizoana București, organizație a ofițerilor români înființată în 15 decembrie 1876. Fondurile necesare au fost adunate din donații, subscripții și cotizații ale ofițerilor (circa 80%), precum și din subvenții de stat și împrumuturi rambursabile. Palatul Cercului Militar Național a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăștinos. Din cauza solului umed, mlăștinos și nisipos, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny și elie Radu, în data de 17 mai 1912 se adoptă soluția unei fundații pe piloni de stejar, înfipți în terenul ferm de sub mlaștină. La declanșarea primului război mondial, construcția se prezintă terminată „la roșu și învelită". În data de 2 aprilie 1916 „Gazeta ilustrată" consideră că Cercul Militar din București este „podoaba arhitecturală a țării (...), cel mai frumos, cel mai impunător din toate palatele cu care, în ultimele decenii, știința și simțul estetic al marilor arhitecți români și străini au înzestrat România". Ca urmare a ocupării Capitalei de către trupele Puterilor Centrale, Cercul Militar este evacuat. La revenirea armatei în București, clădirea este găsită devastată în interior, reluându-se lucrările de reparații. În data de 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand I și a reginei Maria a României, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu și a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ștefan Holban are loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar. În perioada comunistă, inscripția "Cercul Militar" de pe frontispiciul clădirii a fost înlocuită cu inscripția "Casa Centrală a Armatei". După 1989, aceasta a fost înlocuită cu inscripția "Cercul Militar Național". Legea 346 din 21 iulie 2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, prevede, printre altele, la art 47 că:” În cadrul Ministerului Apărării funcționează următoarele instituții de interes național: Muzeul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Cercul Militar Național. Iată mai jos cîteva repere arhitectonice ale Palatului Cercului Militar Național:

Scara de Onoare este o impresionantă scară din marmură, în dublă pantă, conduce oaspeții către etajul al doilea și către sălile de recepție. Scările de acest tip nu sunt doar simple elemente de legătură, ci sunt gândite ca parte din regia unui ceremonial. Pe durata parcurgerii sale, vizitatorul are prilejul să vină în contact, treptat, cu ambianța interioarelor, să le admire.
Sala de Marmură a fost destinată de la început celor mai importante evenimente, poate fi socotită astăzi una dintre cele mai reușite realizări ale arhitecturii românești. Ferestrele înalte arcadate de pe latura dinspre Bulevardul Regina Elisabeta își găsesc echilibrul în șirul de coloane înalte care se află pe partea opusă. Motivele decorative sunt de evidentă inspirație antică, cu stilizări și prelucrări în stilul epocii. Săbii, stilete, scuturi, lănci, coifuri, săgeți, Victorii înaripate, zeități ale războiului fac aluzie, toate, la mediul militar.
Sala Maură se află plasată în prelungirea Sălii de Marmură. Ea are pereții îmbrăcați în lambriuri din lemn de calitate, cu motive ornamentale discrete. Plafonul este conceput din casete, decorate cu motive florale stilizate și acoperite cu foiță de aur.
Sala Bizantină își trage numele de la concepția în stil bizantin, la care se adaugă elemente specifice artei tradiționale românești. Sala este dominată de un șir de arcade care susțin un plafon casetat, arcade ce se sprijină la rândul lor pe un șir de coloane înnobilate cu frize din stucatură aurită. În interiorul arcadelor romane, la ultima renovare au fost adăugate fresce murale reprezentând imaginile unor conducători ai României independente și unele momente de referință din Istoria poporului român.
Sala Gotică reprezintă o ambianță arhitecturală gotică, caracterizată prin arcuri frânte în ogive și prin candelabrele simple. Pardoseala este în desen gotic bavarez.
Sala Norvegiană este inspirată din atmosfera specifică Nordului Europei, cu candelabre în forma unor corăbii ale vikingilor, plafon din lemn cu grinzi terminate în console, reprezentând chipuri de animale fantastice, inspirate tot din mitologia scandinavă, dând impresia de vechi interioare nordice.

Pe data de 1 martie 2005 în clădirea Cercului Militar Național a avut loc Ceremonia dezvelirii bustului arhitectului Dimitrie Maimarolu, proiectantul Palatului Cercului Militar și inaugurarea oficială a Salonului fondatorilor Palatului, care mai cuprinde și busturile lui Vasile Zottu și al lui Nicolae Filipescu. În clădirea Palatului Cercului Militar Național funcționează și Biblioteca Militară Națională. Pe zidul exterior al scărilor ce urcă spre terasa din fața Palatului Cercului Militar Național a fost montată o placă comemorativă spre amintirea fostei Mănăstiri Sărindar, pe al cărei fost amplasament se ridică în prezent Palatul Cercului Militar Național. Textul acestui act comemorativ este următorul: Acesta este locul unde s-a aflat altarul sfintei mănăstiri „Sărindar", cu hramul „Adormirea Maicii Domnului", zidită la anul 1652, prin grija voievodului Matei Basarab, cum însuși mărturisea în pisania bisericii: „Făcând domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie, în locul unei bisericuțe vechi ce se zicea „a coconilor..." și eu am numit-o „Serindarul", leat 7160 (1652), lăsând tot hramul „Adormirea Maicii Domnului", ca să fie pomenire părinților, nouă și fiilor noștri, amin". Din cauza mai multor cutremure, clădirea bisericii și zidurile împrejmuitoare s-au șubrezit într-atât, încât din anul 1880 s-a interzis oficierea slujbelor, fiind ulterior închisă. Nemaiputând fi refăcută, la 3 septembrie 1893, se hotărăște dărâmarea ei. Dăinuirea numelui celei mai mari și mai frumoase mănăstiri a Bucureștilor acelor ani, privită de mulți drept catedrala orașului, a rămas vie în memoria credincioșilor, motiv pentru care pecetluim azi locul, cu acest înscris comemorativ, sfințit la 4 februarie 2011, din inițiativa Cercului Militar Național, cu binecuvântarea preafericitului părinte Daniel, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Era la început veacului al XX-lea. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (S.N.R.). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva.

Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris. Pe listele Societăţii Numismatice Române sunt în prezent 400 de colecţionari plătitori de cotizaţie din care câteva zeci sunt profesionişti care lucrează în muzee, centre de cercetare, universităţi, iar ceilalţi sunt colecţionari răspândiţi prin toată ţara.

Titan

Titan,denumire oficială actuală - Grupul industrial Titan S.A, din municipiul București are sediul central pe Bulevardul Basarabia, la nr. 252. Această unitate economică a existat și în regimul comunist, aici producându-se astăzi diverse utilaje și mașini din otel.

Jetonul - Grivița Roșie - Sticlă Bere

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Fabrica de bere Grivița a fost o fabrică de bere din București, situată în zona Gării Basarab la limita Șoselei Orhideelor și Strada Afluentului. Fabrica a fost construită în anul 1869 de marele industriaș neamț Erhard Luther, la capătul Bucureștilor, pe așa-zisă șosea de centură, pe-atunci Șoseaua Basarabilor, în apropierea moșiei Grant. A fost una dintre cele dintâi întreprinderi de bere din București și din România. Berea „Luther”, produsă în halele neamțului Erhard, a devenit, în scurt timp, una dintre cele mai solicitate băuturi în hanurile, restaurantele și locantele Capitalei. În câțiva ani, fabrica „Luther” și-a câștigat statutul de furnizor al Curții Regale a României, fapt ce a sporit renumele mărcii. În anul 1905 fabrica a fost vândută fraților Czell, nemți din Brașov. Aceștia au păstrat și profilul societății, și denumirea. Frații Czell au modernizat fabrica, iar producția de bere a crescut de la peste 17.000 de hectolitri în 1905 la peste 67.000 de hectolitri în 1910. După primul război mondial, în 1928, fabrica „Luther” deținea primul loc în industria românească de profil, ajungând să realizeze a șasea parte din producția națională de bere. După naționalizarea din 1948, fabrica „Luther” devine Întreprinderea de Bere București - Fabrica „Grivița”. În perioada anilor '70, numele a fost schimbat în Fabrica „Gambrinus”. În iulie 1998, un grup de investitori britanici și americani a preluat controlul managerial al fabricii și a introdus un program de modernizare și renovare cu o durata de 18 luni, încheiat pe 16 martie 2000. În mai 2007, fabrica „Grivița” aparținea Heineken România. La procurarea unui țap sau sticle cu bere cumpărătorul primea și un jeton, desigur contracost. După consumarea berii cetățeanul prezenta la bar sticla sau țapul dar și jetonul, primindu-și înapoi contravaloare lui. Astfel consumatorul era mai atent cu păstrarea recipienților, fără a le lăsa aruncate pe mese sau, și mai rău, a le sparge.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene de acum sau altădată.